OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Henry Mavrodin s-a nascut la Bucuresti si a absolvit Academia de Arte in 1963, ca elev al lui Corneliu Baba. In anii care au urmat, a participat cu pictura si grafica la numeroase expozitii. In 1963 a primit o bursa in Belgia si a reprezentat Romania la primul Festival International de Pictura la Cagnes-sur-Mer, in Franta, unde i-a fost decernat premiul pavilionului romanesc.
In 1970 a expus la Bienala Internationala de Arta de la Venetia, iar in 1977, la Expozitia cvadrienala Nationala de Arta de la Roma. Dupa revenirea in tara, expune in 1998 la Muzeul National de Arta de la Bucuresti. Muzeul Morandi din Bologna organizeaza o retrospectiva a operei sale in 1999. Din 1992 preda pictura si desen la Academia de Arte din Bucuresti, unde in prezent este decanul Facultatii de Istoria si Teoria Artei.


Latinitatea noastra este mai subtire decit invatam la scoala

Curind dupa absolvirea studiilor la Academia de Arte, ati emigrat. A fost aceasta o alegere care s-a dovedit determinanta pentru creatia dvs.?

Nu stiu cit de determinanta, dar extrem de importanta – mi-am adaugat un orizont: treizeci de ani intr-o alta cultura si deloc asemanatoare. Gradul nostru de rudenie cu ltinitatea este ceva mai subtire decit am invatat la scoala. Traditia aplaudata a intelectualului roman de a citi mai mult in franceza decit in rusa sau in engleza nu justifica apartenenta la comunitatea de sorginte.
Detaliile cu privire la cauzele creatiei prefer sa le evit. Este important insa faptul ca traiesc de treizeci de ani in doua lumi paralele, ce prin latinitatea autentica sau prezumtiva ce le leaga continua sa fie opuse la virf. Este un seminar de antropologie, si doar de aici inainte se poate vorbi (cu grija insa) despre arta. Dar cum arta nu contine proteine si nici calorii si deci nu este un produs de prima necesitate, o putem considera dispensabila si largim spatiul numind-o spiritualitate.

Cum ati putea sintetiza ideea de spiritualitate?

Permiteti-mi sa afirm cu toata modestia convingerii ca spiritualitatea, sau mai bine zis fructul acesteia, este o urma; mai profunda sau mai putin, o urma inteleasa, adoptata si continuata de catre generatii. Motiv pentru care mi se pare cel putin naiv sa consideram creatie, atribuind judecati de valoare, sau exaltind noul pentru ca este nou, sa judecam deci comparativ niste urme prea proaspete, ce se pot sterge cu usurinta. Cu cit sintem mai moderni, cu atit disparem mai repede, pentru a lasa loc modernului urmator.

Faceti aluzie la critica de arta contemporana?

Nu este o aluzie. Opera de arta este astazi o ilustratie la comentariu, iar printr-o neinduplecata lege a vaselor comunicante, opera se ridica sau coboara la inaltimea, de cele mai mult ori mediocra, a comentariului. Iar daca comentariul se dovedeste superior creatiei, atunci devine inutil. Jean Clair scria cu tristete in ’83 ca nu-si aminteste vreo alta epoca in care divortul dintre saracia operelor produse si inflatia comentariilor sa fi fost atit de brutal. Istoricul de arta poate confirma cele ce spun, nu si teoreticianul.

De ce teoreticianul nu?

In cultura, prea multe teorii se dovedesc frine; de fiecare data cind produsul cultural este precedat sau intovarasit de o formula (oricum, un obstacol in calea creatiei) stagneaza in rutina. Cind sculptura greaca a devenit o meserie, piatra s-a transformat in carne, precum impresionismul care s-a spulberat cind a devenit o pastila de pictat la indemina „oricui“.
De la aluzia lui Darwin in legatura cu comunitatea de gust ce leaga animalele si oamenii – care a devenit ulterior o teorie genetica – si pina astazi, timpul ne-a rezervat o sumedenie de teoriii ce, cu mici modificari, reluau pe altele, si ele apuse, ale secolului al XVII-lea. Tratatul de pictura al lui Leonardo a fost util doar pentru Leonardo. Urmasii au trebuit sa-l evite.
Winkelmann, Lessing, Fiedler sau Panovsky au participat cel putin la mentinerea si complicarea unor clisee culturale astazi inca greu de eliminat. Daca Kuhn il considera pe Riegel un amator de inalta cultura, se refera cu siguranta la faptul ca eruditia nu are valoare intr-un domeniu strain literelor, intr-un domeniu in care paleta si dalta sint suverane.

Acestea sint cuvinte grele. Le puteti justifica?

Cind Konrad Fiedler, marele teoretician al secolului al XIX-lea, isi concretizeaza teoriile pe baza frecventarii atelierelor unor artisti mediocri, ca Marees si Hildebrand, ce reprezentau de fapt punctul sau maxim de intelegere, in Europa se concretizeaza noile drumuri ale culturii contemporane: expresionismul, simbolismul si cubismul (Cézanne moare in 1906, consacrat), dupa periplul impresionismului, care trece pe linga Fiedler fara sa-i sifoneze cravata. El este martorul tenace al construirii unor opere mediocre, de la primele scintei ale „creatiei“ si pina la desavirsirea acestora. Banalitatile plate acumulate au fost suportul unor teorii care se perpetueaza inca.
Apoi Panovsky insusi, in celebra sa carte Perspectiva ca forma simbolica „demonstreaza“ una dintre cele mai penibile erori culturale si anume ca perspectiva liniara centrala ar fi fost inventata de Renasterea italiana. Cel putin in Romania reprezinta inca un adevar la nivel universitar. S-ar putea continua cu exemple din contemporaneitate, dar retin ca este suficient, mai ales ca se pregateste urmatorul spectacol cultural la care vom asista cu mai multa sau mai putina placere.


Despre libertatea si independenta omului de cultura

La ce fel de spectacol va referiti?

In foarte scurt timp va veni de prin lume o noua formula care, ca orice partid de guvernamint, va absorbi orfanii postmodernitatii, ce se vor alinia la rigorile modei, formula ce se asteapta doar sa fie lansata.

Credeti ca vor trece „dincolo“ doar pentru a fi la zi?

Cred. Dar vor exista si postmoderni de muzeu ce vor merge pina in pinzele albe, unde se vor opri. Nu vi se pare trist?

Doar daca ceea ce spuneti este real; s-ar parea ca nu credeti in libertatea si independenta omului de cultura.

In epoci liberale ca a noastra, libertatea este totalitara. Consider ca dictatura „libertatii“ este mai nivelatoare si mai periculoasa pentru cultura decit constringerile. Daca consimti sa mai si ingenunchezi, poti avea chiar si succes (vezi H. Mavrodin, Exil, Secolul 20, nr. 391-396; 10,12/1997 si 1,3/1998).

Considerati ca, intr-un fel, dupa 1989 lucrurile au ramas identice?

Perversitatea democratiei ca triumf al mediocritatii este conditionata tocmai de „libertate“. Numai in democratie elita unei culturi este decisa si nominalizata de catre ministere sau fundatii culturale, mai mult sau mai putin transparente. Sub dictatura cultura oficiala nu are credit, exista cea subterana, creata din rezistenta si din demnitate.

Recuperarea valorilor culturale din diaspora nu inseamna nimic?

O sa rideti, nu inseamna nimic. Diaspora este un fenomen strain romanilor si deci notiunea este folosita impropriu. Diaspora – sinonim cu unitatea si solidaritatea poporului iudeu dinaintea erei noastre.
Daca romanilor le-a lipsit vreodata ceva cu adevarat, a fost tocmai unitatea si solidaritatea. Apoi, nu am simtit niciodata necesitatea de a fi recuperati. Recuperarea valorilor este o demagogie vulgara. Valorile exista sau nu. Se evidentiaza doar un cumul de ipocrizie. Oricum, reconcilierea omului de cultura cu puterea, indiferent de buna credinta a acesteia, duce inevitabil la compromis, iar compromisul la abjectie. Acesta este motivul pentru care sint reactionar preventiv impotriva oricarui organism nivelator, care distribuie premii de „buna-purtare“ pentru trecut si prezent ce pregatesc buna purtare a viitorului.

Nu salvati nimic?

Nu trebuie sa va temeti, acesta este doar un punct de vedere – sint si pareri contrarii care salveaza tot. In ceea ce priveste recuperarea, se pare ca sint preferate opere de calitate prezumtiva, celor sigure si stabilizate, cum ar fi, de exemplu, monumentele romanice din nord-vestul Transilvaniei, lasate in paragina irecuperabila. Se finanteaza monumente de gust indoielnic (cu rare exceptii), in timp ce trecutul, unica bogatie autentica, dispare. Nu cumva „identitatea nationala“ a devenit doar leit-motivul unui discurs?

Puteti da exemple si de opere prezumtiv artistice?

Aceste opere sint mereu cele preferate de putere. Schiller scria ca „artistul este fiul timpului sau, dar este grav daca-i devine si elevul sau preferat“. Exemplele sint foarte multe si s-ar putea alcatui cu ele un dictionar.


Arta se poate apropia de sacru

Arta dvs. este evaluata de catre criticii occidentali a fi cu totul singulara in peisajul artistic romanesc. Sinteti intr-adevar un amestec bizar de umilinta si mindrie?

Indiferent de directia din care provin evaluarile, activitatea culturala are nevoie de un generos recul pentru a fi judecata, evaluata sau denigrata de catre generatiile urmatoare in contextul sau in afara contextului in care opereaza. Prezumtia valorica este valabila bineinteles si pentru mine. In ceea ce priveste umilinta, s-ar putea sa fie reala; ma raportez mereu la inaintasi, fapt care obliga la cunoasterea limitelor. Cit priveste mindria…, ar putea avea vreo legatura cu demnitatea.

Sorin Dumitrescu a scris cu ocazia retrospectivei dvs. de la Muzeul Morandi din Bologna, ca „n-ati precupetit nimic pentru o intilnire fata in fata cu divinitatea“.

Daca arta poate oferi spatii pentru ce nu are nici dimensiuni si nici timp, atunci se apropie de sacru, iar sacralitatea artei naste din creatie. Astfel ca fiecare act creator este o intilnire cu divinitatea.

Abordati teme religioase in arta dvs.?

Nu. Opera de arta cu caracter religios nu-si are sensul daca nu este obiect de cult, pentru ca se situeaza intr-o zona ambigua, trebuind sa impace si exigente straine de religie. De multe ori acest compromis poate conduce la oportunism sau nicaieri.

Ati absolvit Academia de Arta la clasa pictorului Corneliu Baba, de care ati ramas legat. Care sint, din punctul de vedere al artistului, avantajele si dezavantajele de a fi elev si discipol?

Nu pot vorbi din punctul de vedere al artistului in general; fiecare artist este o individualitate profund subiectiva. In ceea ce ma priveste, nu am cintarit calitatea de elev si discipol in termeni avantajosi si dezavantajosi. Intilnirea cu Corneliu Baba a fost determinanta intii de toate pentru formatia mea etica, restul a venit de la sine. De la Corneliu Baba am invatat cum se opreste timpul…

Ne puteti explica?

Este un fel de educatie a contemplarii ce cuprinde diverse aspecte ale vietii. Contemplind opera de arta ii retraiesc timpul nasterii, al luminii si al dramelor ce au condus-o spre desavirsire. Mai simplu, retraiesc de fiecare data un timp suspendat in trecut, suprapunindu-l peste prezent, fara sa le amestec.
Aristotel scria cindva ca „fericirea este un fel de contemplatie“.

In teza dvs. de doctorat, aparuta la Paidea (de altfel in conditii grafice de exceptie), sustineti ca „erorile culturale nu intra in proscriptie nici dupa milenii“ si astfel reinterpretati anumite pasaje din Republica lui Platon. A fost intr-adevar gonit poetul din Cetate?

Nu puteti nega efectul vulgarizant pe care-l capata un raspuns grabit la o asemenea intrebare. Teza de doctorat ar fi raspunsul natural.
Deci: 599D din capitolul X al Republicii a fost tradus prin anii ’50 intr-un mod divers fata de traducerile din ultimii 2500 de ani. Este straniu ca nici traducatorul Nicola Abbagnano nu sesizeaza colosala diferenta de continut. Pe scurt – trimit la PlatonArhiv din Tübingen, unde se gasesc penste 600.000 de fise cu interpetarea lexicului platonician – cele doua traduceri: cea traditionala care figureaza in toate limbile in care Platon a fost tradus si cea „stranie“ a lui Abbagnano. Raspunsul primit da cistig de cauza ultimei. De aici incepe aventura reinterpretarii capitolului X din Republica lui Platon, reinterpretare ce pune in discutie o serie intreaga de „adevaruri“. In sfirsit, teza incearca sa demonstreze prestigiul poetului in Cetatea Ideala, iar Platon ii este alaturi.


Creatorii de imagini

Cu citiva ani in urma ati conceput si desfasurat la Universitatea Bucuresti – Facultatea de Litere, un curs special cu o invidiabila audienta, de pe pozitia artistului creator. Care au fost ecourile si urmarile?

Estetica formelor artistice, curs tinut trei ani cu excelenta participarii profesorului dr. Dan Grigorescu. Pe linga studentii de la Litere, amfiteatrul Nicolae Balcescu a adapostit studenti de la Psihologie, Medicina, ASE etc. A fost o afluenta neasteptata si in urma succesului acestui curs, Facultatea de Litere a infiintat o catedra de istoria artelor, care se numeste Stiinta Imaginii.

Nu vi se pare un lucru important?

Nu, pentru ca la aceasta catedra nu participa nici un creator de imagine. Stiinta imaginii nu poate fi prezentata si deci impartasita decit de cei ce creeaza imagini. Si apoi, pentru ca la Universitatea de Arte exista deja o Facultate de Istoria si Teoria Artei cu o catedra de profil, pe de o parte, iar pe de alta parte istoria artei nu are legatura cu arta mai mult decit are istoria matematicii cu matematica. In plus, istoria artei in invatamint are sens doar acolo unde in paralel se preda si maiestrie. Tot asa cum istoria muzicii se preda doar la Conservator. Aceste materii fiind doar un coridor strimt inspre introducerea in fenomenul artistic.

Deci repetarea cursurilor de Istoria Artei la Litere o considerati inutila?

Mai intii nu este prea loiala fata de Facultatea de Istoria Artelor si apoi prin perspectiva cronologica de abordare a fenomenului artistic, este o reintoarcere la secolul trecut, cind acest curs, pe atunci revolutionar, era tinut de Odobescu.


Prin traditie inteleg legatura cu omul

Sinteti decanul Facultatii de Istoria Artei, astfel ca ar fi interesanta o parere autorizata in legatura cu stadiul actual al invatamintului artistic in Romania.

Cred ca argumentul poate fi abordat doar comparativ cu stadiul invatamintului artistic in Europa. Precizez ca in Romania, spre deosebire de celelalte aspecte ale invatamintului artistic (Academia de Teatru si Film sau Conservator, unde metodologia se bazeaza pe criterii mai rigide legate de specificul limbajului) exista si posibilitatea de a o lua razna. Si totusi nu practicam o disciplina cu rigori intepenite; ar fi contrare insusi procesului de creatie pe care il cultivam. Am vizitat citeva academii de arta din Europa si imi pare ca, spre deosebire de acestea, la noi se mai pastreaza inca legatura cu traditia, si cind spun traditie nu ma gindesc la Muzeul Satului. Prin traditie inteleg legatura cu omul. Viitorul mileniu va avea nevoie in progresie geometrica de imaginea omului imaginat – trebuie oricum pregatita urmatoarea utopie. Apoi, pentru ca o parte insemnata dintre maestrii contemporani predau maiestrie (referinta vizeaza Universitatea de Arte). Decalajul fata de Europa occidentala se evidentiaza doar prin carenta dotarii materiale. Excesul de imaginatie insa ne permite, citeodata, sa ne dotam virtual...
Cu o dotare materiala corespunzatoare, in care speram, mai bine mai devreme decit mai tirziu, nu am mai avea nimic de invidiat la nimeni.

Exista un motiv pentru care va dublati activitatea artistica prin cea universitara?

Exista, chiar daca poate sa para retoric. Activitatea mea universitara are caracter social. Este o contributie la efortul comun in care cred. Pictura este o activitate foarte personala, despre care evit sa fac comentarii. Cel putin lumea in care traim nu are nevoie de „arta“ – poate trai si fara, ba chiar impotriva ei, asa precum punctual se intimpla. As merge chiar mai departe; am foarte des senzatia de imoralitate pentru ca pot medita in fata sevaletului, in timp ce o lume inspaimintata traieste prin inertie.

Si totusi continuati sa o faceti...

Tocmai acesta este motivul pentru care ma simt dator sa particip si social.

De ce v-ati inceput activitatea universitara tirziu?

Mi s-a ivit ocazia in 1972 la Torino si am refuzat. Nu ma simteam pregatit sa le impartasesc studentilor ceea ce eu insumi nu stiam Sint sigur ca este necesara o indelungata experienta pentru ca oricum divulgam „adevaruri“ de revizuit.