„În eseuri sînt un moralist, în romane – mai degrabă un libertin“ - Numarul 586 - August - 2011 - Arhiva

„În eseuri sînt un moralist, în romane – mai degrabă un libertin“

Interviu cu Pascal BRUCKNER

Autor: Adina DINIŢOIU | Categoria: Actualitate | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

„În eseuri sînt un moralist, în romane – mai degrabă un libertin“

Săptămîna trecută, cunoscutul scriitor și eseist francez Pascal Bruckner a fost prezent la București, cu ocazia lansării cărții saleParadoxul iubirii (Editura Trei, 2011, traducere de Irina Mavrodin)/Le paradoxe amoureux (Grasset, 2009), dar și a reeditării a două romane ale sale, Luni de fiere/Lunes de fiel, respectiv Hoții de frumusețe/Les voleurs de beauté, ca parte a unui proiect editorial realizat de Editura Trei în colaborare cu Gazeta Sporturilor. Miercuri, 27 iulie, chiar înainte de lansarea Paradoxului iubirii la Librăria Cărturești Verona (arhiplină), am realizat un scurt interviu cu scriitorul francez.

La începutul cărții dvs. Paradoxul iubirii/Le Paradoxe amoureux, evocați cîteva elemente biografice: Parisul la începutul anilor ’70,rive gauche, cartierul Mouffetard, grădinița la care vă duceați fiul în fiecare zi. În ce raport se află – în acest eseu despre paradoxurile iubirii, care pleacă de la generația lui mai ’68 și evoluția ei ulterioară, de la boemi la burghezi („les bobos“) – biograficul și analiza teoretică, generală?

Într-adevăr, cartea aceasta reprezintă un fel de bilanț a ceea ce s-a petrecut în domeniul iubirii, din anii ’60 încoace. E un soi de autocritică, ce consemnează atît aspectele pozitive, cît și pe cele negative.

În carte există în mod sistematic mici secvențe încadrate, marcate printr-un chenar: e vorba oare de articole jurnalistice deja publicate și reluate în carte?

Nu, întregul text este inedit, iar aceste secvențe încadrate – pe care le practic, de altfel, în eseurile mele – se află cumva în același timp în interiorul și în afara cărții propriu-zise. Sînt ca niște antracte, care ies din zona reflecției teoretice, fiind mai literare. E un tip de structură pe care am practicat-o începînd cu Le nouveau désordre amoureux/Noua dezordine amoroasă (1977) în toate eseurile mele.

Dacă vreți, „paradoxul amoros“ se află deja în romanulLuni de fiere/Lunes de fiel (1981), romanul care v-a făcut cunoscut și a avut succes de public. E vorba despre o temă veche, recurentă în cărțile dvs. Ea se regăsește într-o carte și mai nouă, Le mariage d’amour a-t-il échoué? (Grasset, 2010). Așadar, se poate spune că cuplul monogam și căsătoria din dragoste au eșuat în societatea occidentală?

Nu, nu e vorba despre un eșec, ci despre o criză, tocmai pentru că exigențele occidentalilor sînt mai ridicate decît cele ale altor culturi. Să spunem că emanciparea are un preț, e cel pe care îl plătim în existența cotidiană și, mai precis, în viața noastră amoroasă. Dar nu e un eșec, ci o consecință a emancipării femeilor, dar și a sentimentelor amoroase. E un progres, dar un progres care costă scump. Nu e un eșec, ci o etapă pe care o vor traversa toate culturile în momentul în care femeile se vor emancipa.

O întrebare legată de stilul paradoxal și retoric al cărții dvs., foarte pregnant aici. E pentru „a epata burghezul“ sau pentru a corespunde mai bine subiectului – iubirea –, o temă dificil/imposibil de analizat cu mijloacele rațiunii?

Stilul acesta îmi e caracteristic, e probabil inconștient, e drept și că este vorba despre o adecvare la subiectul tratat. De la început am avut același stil – poate că acum este mai concentrat –, însă nu este deliberat. Cartea aceasta nu e deloc provocatoare pentru burghez, ci dimpotrivă, e o carte cuminte, rezonabilă.

În „Epilogul“ cărții, afirmați: „Iubirea nu-i bolnavă, ea este ceea ce trebuie să fie în fiecare clipă, cu abisurile și cu splendorile sale. Ea rămîne acea parte a existenței pe care nu o stăpînim, care rezistă înregimentărilor și este refractară ideologiilor“. Pe de altă parte, îi citați adesea pe La Rochefoucauld, Casanova, Rousseau, Maupassant etc., scriitori, moraliști și libertini deopotrivă. Care este poziția pe care o adoptați dvs., în calitate de eseist care tratează despre iubire?

În eseuri, sînt un moralist care încearcă să înțeleagă natura sentimentului amoros. În romane, sînt mai degrabă un libertin, sau chiar un pervers. E o dualitate, e ca și cum aș avea două personalități, două creiere: moralist în eseuri, pervers în romane.

Și lucrul acesta este deliberat?

Nu, e un lucru de care mi-am dat seama a posteriori, că romanul reprezenta partea mea excesivă, iar eseul – pe cea rațională, rezonabilă. De fapt, nu eu am observat acest lucru, ci cei din jurul meu, încetul cu încetul.

Întreaga dvs. critică la adresa societății occidentale – democrația capitalistă, consumerism, hedonism, masochism, tiermondism – provine din experiența în același timp biografică a generației ’60-’70, din critica lui mai ’68? Este la mijloc și o dezvrăjire personală (în ’68 aveați 20 de ani)?

Nu, toată această critică exista deja dinainte. Ceea ce e interesant e cum anume au îmbogățit anii ’60 – liberalizarea acelor ani, extinderea societății de piață – critica societății capitaliste, a consumerismului etc. Marea contradicție a acestei generații este de a fi luptat împotriva capitalismului și a societății de piață și, în același timp, de a-i fi deschis noi teritorii. Nu e o dezvrăjire, ci o constatare lucidă: e una dintre consecințele acestei liberalizări. Liberalizarea eliberează și noi spații pentru circuitele financiare, turistice, iar eliberarea sexuală este – pentru piață – și o șansă de a face mai mulți bani. Este oare așa de grav? Nu putem ști...

Un roman celebru în Franța, Particulele elementare/Les particules élémentaires al lui Michel Houellebecq face, practic, aceeași critică a boemilor anilor ’60-’70 deveniți burghezi, vorbește despre eșecul acelei generații. Considerați că aveți puncte în comun cu acest scriitor, mai tînăr, de altfel, decît dvs.?

Da, apreciez foarte mult ceea ce face Michel Houellebecq, e un scriitor foarte talentat, însă, spre deosebire de mine, el este complet disperat. Dar, e adevărat, concepția despre iubire din Particulele elementare – care merge în răspărul întregii ideologii moderne – seamănă foarte mult cu ceea ce am făcut eu și Alain Finkielkraut în Noua dezordine amoroasă.

Ce anume v-a adus experiența ecranizării – de către un mare regizor, Roman Polanski – a romanului dvs. Luni de fiere (în 1992)?

Evident că e un lucru important, pentru orice scriitor, o asemenea experiență – și m-am bucurat că, în cazul meu, a fost vorba de un mare regizor. E un lucru important mai ales în sensul creșterii popularității. În plan literar sau ca obiect estetic, pentru mine nu a reprezentat însă ceva în plus, mai interesantă e aventura în sine a filmului, deși filmul acesta nu a fost, cu siguranță, unul dintre cele mai bune ale lui. Dar a fost, fără îndoială, foarte agreabil pentru mine, timp de doi ani am fost invitat la diverse festivaluri de film, am avut o relație îmbogățită cu cititorul meu, am revăzut filmul de multe ori în perioada aceea și sînt surprins că și astăzi, după 20 de ani de la apariție, se mai vorbește despre el.

Lucrați la o nouă carte?

Am terminat deja o nouă carte, ea va apărea în octombrie, se numește Le fanatisme de l’Apocalypse (Fanatismul Apocalipsei) și este împotriva ecologismului actual; după aceea, voi scrie un alt roman.