Sub un titlu greoi, Monica Pillat a
reunit într-un volum consistent şi impresionant – de la
începutul propriu-zis pînă la final – pagini din
corespondenţa părinţilor săi, Dinu şi Cornelia Pillat. Jucăuşul
&, care nu se potriveşte nicicum acestui cuplu francofil şi
retro, pare şi mai inadecvat alături de emfaticul Biruinţa unei
iubiri, ce ne oferă concluzia cărţii chiar înainte de a o
deschide. Şi discursurile de escortă, minus prefaţa acută a lui
H.-R. Patapievici, sînt minate de acelaşi simbolism manifest,
livrat gata preparat cititorului. După ce aflăm că pana de păun
de pe coperta I este un „simbol al nemuririi“, nota asupra
ediţiei ne avertizează că fragmentele selectate din scrisorile
Piei Pillat Edwards (sora lui Dinu) „pun în lumină calitatea
spirituală a aceluiaşi sentiment dăinuitor“ şi că, în
toate ale ei, cartea de faţă „recuperează o zonă de umanitate a
spiritului românesc benefică pentru lumea de azi“...
Cei doi soţi „cu afinităţi atît
de adînci“
Odată desfăşurată corespondenţa
viitorilor soţi Pillat, modul bombastic în care ea este
iniţializată îşi pierde însă importanţa.
Fotografiile de epocă şi fragmentele olografe vor contribui, cu
expresivităţile imaginii alb-negru şi ale scrisului de mînă,
la puternica impresie degajată de volumul în ansamblu. Dar
ponderea maximă o are, cum era şi firesc, textul epistolar
încrucişat, pe cît de substanţial, dens, stabilizator,
pe atît de divers, variabil, surprinzător. În toate cele
patru faze ale corespondenţei, marcate prin secţiuni distincte (cu,
iarăşi, titluri obositoare prin emfază: Înfruntînd
naufragiul, Regăsiri, Iubirea de apoi), interesul lecturii e dat, la
un prim nivel, de condiţiile schimbătoare în care se
instalează şi se verifică o dragoste durabilă. Treptat, acest
contur al unei perioade socio-istorice sau al unui interval biografic
comun se estompează, lăsînd să strălucească, în
pagini memorabile, iubirea însăşi. Semnificativ, cea mai
intensă şi mai frumoasă parte a cărţii se suprapune ultimei
secţiuni, în care, Dinu Pillat nemafiind în viaţă,
văduva sa le scrie altora (Piei, Monicăi) despre el ca jumătate a
ei, despre ea ca jumătate a lui, despre amîndoi ca o fiinţă
rotundă, întreagă. Cum s-a ajuns aici?
De la douăzeci de ani, de pe băncile
Facultăţii de Litere şi Filozofie, interiorizatul Dinu Pillat şi
mult mai voluntara Cornelia (Nelli) Filipescu se apropie magnetic
unul de altul. Faza scrisorilor de primă tinereţe este literalmente
înduioşătoare (prin lipsa de experienţă a amîndurora),
dar şi decisă, energică, în amenajarea viitorului lor.
Schimbul epistolar înseamnă distanţă fizică, suplinită
prin ardoare sentimentală şi compensată printr-o fierbinte
imaginaţie. Cei doi îndrăgostiţi fiind caşti, reveriile
tînărului se încurcă îndeosebi în „jungla“
părului somptuos al iubitei de departe, în timp ce
sentimentele tinerei iau o turnură maternă. Bucureştiul
întîlnirilor directe e mult mai slab reprezentat decît
Predealul, unde Nelli convorbeşte cu natura şi, de cealaltă parte,
Miorcanii ori Isvoranii, în care Dinu, solitar şi fantomatic,
scrie la paginile unui roman. Se iubesc mult, mulţumindu-se cu
foarte puţin: o fotografie a lui Nelli în iarbă, pe care Dinu
o toceşte cu privirile, o menajerie de statuete fetişizate de
îndrăgostiţi; şi acea insuliţă a noastră, a lor, o
miniatură la fel de naivă ca şi proprietarii ei – şi la fel de
îndepărtată, cu elefantul alb, palmierul solzos şi maimuţica
„atîrnînd greu“, de anii celui de-al Doilea Război
Mondial, în care cei doi şi restul lumii trăiesc...
Evazionismul lor lunatic, inerent
într-o anumită măsură adolescenţei sentimentale, dar aflat,
în anii respectivi, la antipodul febrei de experienţe a
generaţiei trăiriste, va fi brutal corectat în a doua fază a
corespondenţei, din epoca următoare. Secţiunea nouă, prinsă în
menghina instalării şi consolidării comunismului, e de o duritate
extremă pentru descendenţii unor familii din elita politică a
vechii Românii. Conacul de la Miorcani şi vila de la Isvorani
sînt expropriate, vila de la Predeal a Brătienilor şi casa
din Bucureşti sînt naţionalizate. Ion Pillat murise în
aprilie 1945, fără a mai asista la dezastrul familiei sale. Soţia
lui e arestată în 1949 şi trimisă cu domiciliu forţat la
Miercurea Ciuc. Fiul său va fi dat afară de la Facultatea de Litere
(unde era asistentul lui G. Călinescu), se va îmbolnăvi de
tuberculoză, va lucra ca pontator şi casier la o cooperativă de
praf de sînge (!) şi, în noaptea Bunei Vestiri a anului
1959, va fi arestat în lotul intelectualilor, Noica-Pillat. Cu
soţul închis pentru „crima de uneltire împotriva
ordinii sociale“ şi cu tatăl, Gheorghe Ene-Filipescu, fost
fruntaş al Partidului Social-Democrat Independent, condamnat la 15
ani de muncă silnică şi aruncat, în august 1952, în
groapa comună de la Tîrgu-Ocna, Nelli Pillat supravieţuieşte
ca secretară la Şcoala Sanitară, apoi ca documentaristă,
bibliograf, muzeograf, încercînd să refacă din fărîme
alte epoci, dacă nu viaţa ei de familie, ireversibil distrusă.
Notabilă este, în această
perioadă teribilă, mutaţia de personalitate a retractilului Dinu.
Intelectualul slab, torturat de îndoieli şi angoase, devine
hiperactiv. Se zbate ca un personaj balzacian (comparaţia îi
aparţine) pentru ca, tăind Miorcanii, pămîntul şi parcul,
metru pătrat cu metru pătrat, copac cu copac, să asigure familiei
sale coşul zilnic. Stabilizarea monetară, exproprierile,
naţionalizarea, epurările, marşul general spre colhoz, arestările:
tot ce li se poate întîmpla mai rău li se întîmplă.
Dar complexitatea vieţii face ca, în anii, istoriceşte, cei
mai oribili, cuplul Dinu-Nelli Pillat să renască. Tinerelul apatic
şi proble-matic se transformă într-un bărbat adevărat pe
care vitala Cornelie se poate baza; iar fiica atît de
iubitoare, care este Nelli, devine la rîndul ei mamă. Monica,
fetiţa lor, primeşte numele personajului din Medelenii lui Ionel
Teodoreanu. Astfel că perioada în care loviturile curg asupra
celor două familii „istorice“ e, totodată, şi intervalul în
care familia nouă, de „intersecţie“ şi de propulsie în
viitor, se fortifică în mijlocul nenorocirilor; şi se
îmbogăţeşte din nimic. Într-o scrisoare aflată la
începutul secţiunii a treia, acest balans între răul
îndurat şi lumina ţîşnită vertical printre sărăcie
şi boală, gratii şi moarte, este copleşitor. Ieşit din
închisoare în iulie 1964, Dinu îi scrie fetei lui,
aflate în vacanţă la Mănăstirea Văratec. Iată cum: „Buni
s-a ridicat din chaise-longue cu faţa, deodată, mai albă decît
părul, bărbia ei a tremurat tare de tot şi pe urmă nu ştiu bine
ce-a mai fost, pentru că eu însumi începusem să văd
toate tulbure. Iar tu, tu, fetiţa mea bună, m-ai primit în
casă, privindu-mă din fotografiile tale de pretutindeni, din odăi.
Abia te-am mai recunoscut în ele, poate pentru că ai crescut
atît de mult sau pentru că lacrimile nu mă lăsau să te
disting de ajuns de bine. Şi apoi, am căzut în genunchi la
icoana Maicii Domnului şi am mulţumit pentru toate, toate“.
Pentru această familie de oameni
fundamental buni, fericirea casnică va dura nu mai mult de un
deceniu. În toamna lui ’70, ei se mută într-o căsucă,
înlocuind insula proiec-ţiilor adolescentine: un apartament
„proprietate personală“, de care cei doi soţi se bucură mai
mult decît de toate fostele posesiuni ale Pillaţilor şi
Filipeştilor. Aproape cincuagenari, Nelli şi Dinu au în
sfîrşit un spaţiu al lor şi numai al lor, o intimitate fără
rude apropiate, un timp domestic pur. Bucuriile conjugale sînt
dublate de reinserţia profesională a fostului asistent universitar
şi cercetător, reprimit la Institutul de Istorie Literară şi
Folclor şi lucrînd de-acum, într-o epocă mai liberală,
în felul său „egal şi cuminte“. Ochii lui serioşi şi
frumoşi, care au văzut multe, dar nu şi-au pierdut bunătatea,
privesc spre cititor din două-trei fotografii ale plenitudinii în
fine atinse. Pentru cei doi soţi, „cu afinităţi atît de
adînci“, maturitatea încercată este poate mai
luminoasă decît tinereţea idealizantă.
„O pavăză nevăzută şi bună“
Curînd însă, în
decembrie 1975, Dinu Pillat moare dintr-un cancer galopant (nu
înainte... de a fi dat afară de la Institut, în urma
unei „restructurări“), lăsînd-o pe Nelli singură. E faza
ultimă, de o sfîşiere interioară insuportabilă, a omului
tare din această răvăşitoare carte epistolară. Totul îi
aduce aminte de el, numai legătura cu el o mai susţine, el o
veghează de dincolo de moarte, sufletul lui era „o pavăză
nevăzută şi bună“, care o apăra „în faţa vieţii“.
Deşi s-a dus, îi scrie ea Piei (cumnata care este ea însăşi
un personaj formidabil), Dinu îi umple visele şi îi
impregnează viaţa desperecheată. Dacă se va putea ridica vreodată
deasupra nenorocirii, va fi numai datorită prezenţei lui
suprareale, mîngîietoare. După o jumătate de an: „Dinu
a luat cu el şi esenţa vieţii mele şi mă rog la Dumnezeu ca,
dacă El mai vrea ca eu să trăiesc, să nu mă simt continuu cu
sufletul putred de durere şi de mila morţii lui, premature şi
chinuite. Totul în jurul meu continuă să existe în
funcţie de el, lucrurile din casă, peisajul văzut pe fereastră şi
chiar gesturile mele, în care tot pe el îl regăsesc. Am
visat că m-am trezit cu el alături şi el avea ochii roşii de
plîns şi îmi spunea: «Şi ce o să fie dacă o să
plîngem atît?»“ (p. 325). La aproape un an, cu un
efort de raţionalizare a suferinţei: „Tu trebuie să înţelegi
că pentru tine şi Monica pierderea lui Dinu înseamnă altceva
decît pentru mine şi, de asemenea, despărţirea lui de voi a
fost altceva decît de mine. El continuă să existe în
voi genetic, dar a fost rupt de mine, care îi completam fiinţa.
De aceea mi se arată în vis sărutîndu-mă şi
refugiindu-se în mine, ca în viaţă, sau venind în
bucătărioară şi scoţînd mîncarea din cuptor,
frigîndu-se la mîini“ (p. 335). Detaliul casnic din
bucătăria de căsucă, reţinut de memoria acestei eroine a
propriei vieţi, rotunjeşte şi el dragostea dintre Nelli şi Dinu
Pillat: o iubire-iubire, fără atribute inutile, fără vreun alt
determinant.
Biruinţa unei iubiri. Dinu & Nelli
Pillat: pagini de corespondenţă
Cuvînt înainte de H.-R.
Patapievici
Ediţie îngrijită de Monica
Pillat
Editura Humanitas, Bucureşti,
2008, 384 p.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters