Autor: 
Categoria: 
Scriitoarea Doina Uricariu a publicat
recent o carte de memorialistică (în două volume) la Editura
Polirom, Maxilarul inferior – „un tratat de reconstrucţie
fizică şi morală“, cum apreciază autoarea. Acţiunea porneşte
de la Oarba de Mureş, unde tatăl ei a fost rănit de un un glonte
exploziv care i-a mutilat faţa, în cel de-al Doilea Război
Mondial. Se termină în casa cu fantome din Bramshill, unde a
locuit familia regală a României, prin anii ’50. Regina Ana
este unul dintre partenerii de dialog evocaţi, prezent în zeci
de ipostaze cu ajutorul cărora autoarea compune nu numai un arbore
genealogic al monarhiilor, ci mai ales o istorie europeană pierdută.
Tăvălugul propagandei a reuşit să îngroape definitiv chipul
omului liber şi valorile democraţiei? Propaganda comunistă a pus
stăpînire definitiv pe minţile noastre de cînd s-a
scandat criminal: „Noi muncim, nu gîndim“? Răspunde
scriitorul care nu a abdicat.
Doina Uricariu strecoară sute de
întrebări despre noi înşine în evocările ei
scrise cu un dar al povestirii unic. Ajungem să ne întrebăm
unde sîntem, care sînt valorile în care mai credem
citind povestea familiilor regale din numeroasele evocări de
fotografii, evenimente istorice şi tablouri votive care surprind în
diverse epoci civilizaţia umană şi marile cumpene ale istoriei din
Franţa, Italia, Danemarca, Grecia, Suedia, Germania, Norvegia,
America, Africa, din România, fosta Iugoslavie, Imperiul Ţarist
şi apoi Rusia bolşevică.
Maxilarul inferior reconstruieşte
memoria prin zeci şi zeci de poveşti de viaţă de-o impresionantă
expresivitate. Un almanah Gotha cu imagini de film. Un uriaş
arhipelag de destine, filmat cu ochiul unei memorii halucinante din
care se desprind atîtea personalităţi, generali români
condamnaţi la moarte şi morţi în închisori după
schimbarea sentinţei, precum Nicolae Macici, Pan Halippa, unul din
marii artizani ai Unirii Basarabiei cu România, Emil Cioran, în
plimbări şi dialoguri pariziene, Arşavir Acterian, Steinhardt –
într-o zi de sărbătoare pe iarba de la Muzeul Satului vorbind
cu Doina Uricariu despre Simone Weil –, Vladimir Krasnosselski,
unchiul scriitoarei de la Europa Liberă, Alecu Paleologu, Doina
Cornea, Paul Goma, evocaţi de regina Ana, Julia Kristeva, mari
editori şi istorici ai veacului, cunoscuţi direct sau din
biblioteci. Cele două volume se citesc fără să le poţi lăsa din
mînă.
Un titlu dur, o călătorie printre destine, epoci, suveranităţi, o carte cu dichis.
Mă crezi sau nu: am scris-o dintr-o
respi-raţie!
Dar cu o documentare de ani de zile.
Totul a început în 1990, cu
o discuţie lungă la Versoix cu Regina Ana şi cu Regele Mihai. Cînd
am făcut primul interviu cu Majestăţile Lor, în mai 1990,
stabilisem că vin să fac o carte de convorbiri cu Regele Mihai.
Urma să revin în noiembrie 1990. Ceea ce am şi făcut după
ce am primit OK-ul de la secretariatul Regelui, confirmat şi lui
Adrian Barbu, în casa căruia am locuit la Versoix, împreună
cu soţia şi băieţii lor Roy şi Daniel.
De ce ai renunţat la cartea de
convorbiri alegînd evocarea şi citarea unor dialoguri în
volumele tale de memorii? Au apărut primele două. Dar sînt
gata scrise primele patru tomuri, 1800 de pagini. De ce după 20 de
ani?
Povestea şi explicaţia acestei
decizii e cuprinsă în Maxilarul inferior. E scrisă, dar şi
cu-prinsă printre rînduri. Impulsul memorialistic l-am avut
imediat după 1998, cînd s-a prăpădit tatăl meu şi a urmat
vînătoarea averii sale, culminînd cu evacuarea mamei
mele, în 2004, din propria casă. La cîteva luni după
scoaterea ei afară în stradă, cu un comando de poliţişti,
cum bine va presimţi orice psiholog al vîrstei a treia, pe 31
ianuarie 2005, am pierdut-o şi pe ea.
Există o faţetă a memoriei tale, pe
care cititorul bănuieşte că o vei cuprinde în volumele
viitoare. Simt că memoria ta nu decupează doar raiul, ci şi
purgatoriul şi infernul…
Am cunoscut faţa murdară a României,
cu notari impostori, cu o justiţie coruptă, ce dă curs vînătorii
bătrînilor şi instrumentează un cinism nemărginit faţă de
proprietari. Au existat emisiuni aşa-zis sociale care, de dragul
scandalului, au oferit cadru de exprimare vînătorilor, care
pozau în salvatori. Degeaba i-am atras atenţia unei ziariste
că şi în cazul mamei mele aceşti indivizi au întocmit
acte false şi că vor să pună ghiara pe o proprietate, niciodată
naţionalizată. Părinţii mei au trăit un coşmar după 1990.
Există o lume urîtă în
România, bîntuită de criminali şi înainte, şi
după 1989…
După 1990, mi-a fost dat să văd cea
mai cumplită ofensivă a falsurilor. Începînd chiar cu
evenimentele din decembrie şi pînă la adjudecarea unor merite
morale de către uzurpatori. Am început să scriu pentru că-mi
era tare dor de părinţi şi voiam să mă înţeleg mai bine.
Pentru tinerii de azi, am căutat binele şi frumosul în
existenţa mea şi a celor pe care i-am cunoscut, admirat şi iubit.
Un prieten mai tînăr mi-a spus că Maxilarul inferior este o
carte a marilor iubiri şi alegeri de a fi în lume.
Da, cartea nu are nici un rînd
revanşard.
Judecăţile de valoare sînt
limpezi. E clar ce gîndesc. Am scris o memorialistică de
reconstrucţie, de refacere a condiţiei umane, a rolului familiei.
Dar în fiecare capitol există muşcătura hulpavă, aproape
letală, a istoriei…
Ai pus accente grave peste
substantivizarea condiţiei umane.
Răul din secolul al XX-lea a făcut
victime în tot ce a existat mai frumos şi mai nobil în
lume, în oameni, în instituţii, în peisaje, în
arhive... Soarta popoarelor a fost desfigurată.
Cartea porneşte de la Oarba de Mureş.
Tatăl meu a plecat în război
chiar pe 23 august 1944. A fost mutilat la 26 de ani de un proiectil
exploziv. În acel măcel au fost nimiciţi 11.000 de soldaţi
şi ofiţeri români. Din voinţa armatei sovietice şi a
mareşalului Malinovski. Sovieticii de pe flancurile neatinse de nici
un glonţ contemplau măcelul românilor.
Şi-a pierdut maxilarul inferior.
Echipa unor eminenţi doctori, a căror
nume le-am auzit de multe ori în casa părintească, condusă
de profesorul Dan Theodorescu, între ei Cicerone Mihail, dar şi
academicianul dr Valerian Popescu, a reuşit să-i refacă nu doar
maxilarul, acest os nepereche, prin grefe succesive, ci şi
masticaţia pierdută, fonaţia, ca să se poată hrăni, să poată
vorbi, să poată rîde, să simtă gustul mîncărurilor,
al vinului, să fie un om întreg, să existe armonie între
oasele faciale, glandele salivare. După 39 de operaţii succesive
derulate în vreo şase ani…
Şi de ce ai ales să dialoghezi cu
Regina Ana?
Am descoperit în toamna anului
1990, la Versoix, un personaj unic, o personalitate extrem de
puternică în Regina Ana. Datorită relaţiilor sale de
familie, a cunoscut toate avatarurile istorice ale Europei. Un om
minunat, inteligent, de o bunătate şi modestie cuceritoare şi un
martor al secolului al XX-lea, profund ancorat în evoluţia
atîtor evenimente, dar şi în istoria recentă.
Regele Mihai şi regina Ana sunt
înrudiţi cu majoritatea caselor domnitoare. Asta ştiam, dar
nu cunoşteam simplitatea şi umanismul Reginei Ana.
Regina Ana m-a provocat şi s-a lăsat
provocată de întrebările mele, ca să căutăm şi să
dezvăluim rădăcinile unei lumi prea puţin cunoscute la noi. Apoi
am completat acest tablou cu cel din arhive, în dialogurile cu
Regele Mihai, inclus în următoarele două volume, intitulate
provizoriu Scara leilor.
În Maxilarul inferior apar şi
efectele crizei anilor ’30. Tatăl Reginei, Principele Rene de
Bourbon-Parma, a dat faliment.
Toţi membrii familiei încep să
muncească, munca era o valoare a demnităţii. Au pierdut şi alţi
principi şi regi averi şi tronuri, dar nu s-au sinucis. Au fost
expulzaţi, trimişi în lagăre, luaţi ostateci, ameninţaţi,
tentaţi să facă o serie de compromisuri de dragul puterii, dar nu
s-au vîndut. Asta-i diferenţa. Şi sînt multe, multe
alte diferenţe majore.
Eu nu sînt obsedată să trăiesc în preajma puterii vremelnice
E mult optimism în scrierile tale. De unde atîtea resurse?
E aberant să crezi că adevărul va fi
tot timpul ascuns lumii. E destul să te plimbi pe Calea Victoriei să
vezi ce au construit regii noştri „apărători de ţară“.
Monarhia a făcut România mo-dernă. Nu poţi să nu fii
fericit cînd ai supravieţuit multor încercări, în
cazul meu o operaţie pe cord deschis, tentaţiilor în plasa
cărora au căzut colegii mei, cei ce au semnat angajamente cu
Securitatea… Sau cei ce se lasă striviţi moral şi azi de tătucii
puterii. Totul depinde de preajma pe care o alegi. Eu nu sunt
obsedată să trăiesc în preajma puterii vremelnice. Sînt
un om liber şi asta înseamnă fericirea.
De ce nu ai publicat cartea atunci, în
1990?
Exista o ostilitate malignă împotriva
Monarhiei. Unii erau monarhişti autentici. Alţii, retoric,
habotnici. Alţii îşi spălau biografiile murdărite de
colaborarea cu Securitatea printr-o pseudo-convertire. Alţii erau
ignoranţi republicani extremişti. Nu voiam să particip la vreo
acţiune de propagandă. Am primit multe ameninţări cu moartea,
scrisori violente, corespondenţa mea spre Versoix a fost blocată,
cei de la revista România mare au scris o mulţime de inepţii
la adresa mea şi a Regelui Mihai, între care o calomnie
intitulată Mişu şi coada de mătură.
Ai divorţat în februarie 1992…
Şi a trebuit să suport singură
întreţinerea copiilor şi a părinţilor mei. A trebuit să
muncesc enorm. Nu mai puteam să fac o prioritate din scrierile mele.
Şi te-ai întors la legitimitatea
istorică, întreruptă prin abdicarea forţată din 1947…
Poporul român nu este nici azi un
votant lucid. Se lasă pradă emoţiilor şi pungilor de plastic
împărţite de partide… Am visat şi am publicat în
anii 1990-1992 vreo patru sute de pagini în reviste din
convorbirile cu Regele Mihai, Regina Ana şi Principesa Margareta. Am
fost uimită să văd că Regelui i s-a interzis intrarea în
patria lui şi că Reginei i s-a refuzat dreptul să intre imediat
după decembrie 1989 în ţară, in pofida statutului…
Românii lucrează cu răul cel mai mic, în loc să caute
binele adevărat.
Poate dacă Regele venea în ţară
imediat după revoluţie….
Am schimbat imnul, am cîntat
Deşteaptă-te, române!. Am lăsat gaura din steag neacoperită.
Un dreptunghi galben fără nici un simbol. Începînd cu
steagul nostru, putem vorbi de lipsa valorilor-ţintă şi a
aderenţei la izvoare. Trebuia să intrăm în normalitate, să
repunem stema regală la locul ei şi nu numai atît.
Ce am schimbat?
E o întrebare la care ar trebui
să medităm. Valorile sînt distruse nu doar de către
dictatori, ci şi de către trîmbiţaşii pseudoreformelor.
România a ajuns o ţară în care sînt prăduite
toate generaţiile, toate profesiile, toate ierarhiile, toate
arhivele, toate proiectele. Marin Preda a scris Viaţa ca o pradă.
Eu aş scrie despre România ca o pradă. Am scris înMaxilarul inferior şi cele două volume încă nepublicate
despre memoria ca o pradă. Vînătoarea memoriei naţionale
tinde s-o transforme în specie pe cale de dispariţie.
De ce nu şi-au rechemat românii
suveranul pe tron?
Cei care au organizat cele mai cumplite
diversiuni împotriva partidelor istorice erau interesaţi să
pună mîna pe putere. Îţi mai aduci aminte cum erau
fugăriţi liderii opoziţiei? Dacă ne-am fi întors la
valorile noastre tradiţionale, niciodată românii nu au fost
republicani, destinul nostru ar fi fost altul. Mereu am avut
voievozi, unii aleşi de noi, alţii investiţi de alte Puteri.
Te-am cunoscut ca monarhistă. Ai rămas
la fel.
Monarhia este o instituţie legitimă
şi perfect utilă spiritului românesc. Mult mai credibilă şi
mai demnă să slujească România decît republica de la
Ploieşti şi celelalte republici populare, socialiste şi
prezidenţiale care au uzurpat-o. Dacă fac inventarul
constructorilor şi demolatorilor României, ctitorii au fost
voievozii şi regii. Sînt o fiinţă fundamental constructivă.
Cred numai în adevărul ctitorilor. G. M. Cantacuzino scria că:
„Singurii cronicari care nu mint sînt construcţiile“.
Ce te-a impresionat cel mai mult în timpul documentării din 1990 de la Versoix?
Istoria României şi a exilului
românesc din Arhivele de la Versoix. Echilibrul interior al
Regelui, o cumpănire fără greş a lumii, ordinea desăvîrşită
a lucrurilor şi zîmbetul frumos al Reginei, scăldat de
fairplay şi umor. Energia şi dăruirea Principesei Margareta…
Dar Arhiva?
O ordine impresionantă (şi
pragmatică) a dosarelor, dincolo de orice pedanterie. Ordinea ca
premisă a adevărului. Arhiva era ca o farmacie la vedere. Toate
acţiunile, scrisorile diplomatice, rapoartele românilor din
exil, albumele de fotografii, jurnale, memorii, conferinţele,
organizaţiile şi comitetele naţionale în exil erau fişate.
Documentele personale, jurnalul reginei Elena, corespondenţa cu
Principesa Ileana, Maica Alexandra... Am descoperit o documentaţie
imensă care ar trebui să-şi găsească arhivarul şi un editor pe
măsură. De ce să nu afle românii şi despre alte personaje
decît cele pe care le ştiu din viaţa de zi cu zi? Cît
de modest a putut trăi un rege, în contrast cu miliardarii şi
ciocoii români fulgerător îmbogăţiţi, ce ne fac azi
viaţa un calvar şi afişează un cinism şi o aroganţă
impardonabile.
Trebuie mai întîi să înţeleg lumea şi apoi mă voi înţelege şi pe mine
Ai reuşit cu ajutorul Reginei Ana să realizezi un adevărat almanah Gotha al Europei dinastice, nu e un compliment. Eşti absentă ca personaj? Ai memoria ca personaj. Tu alegi oamenii, tu alegi poveştile pe care le evoci. Tu controlezi memoria textului şi textul memoriei.
Am preferat să vorbească timpul,
ideile şi speranţa care este – aşa cum am scris în carte –
a doua virtute a omului, după credinţă. Trebuie mai întîi
să înţeleg lumea şi apoi să mă pot înţelege şi pe
mine. Să-mi înţeleg părinţii, puterea lor de a nu face
compromisuri. În casa noastră nu a exista Scînteia,România liberă, nici un ziar în afara celor culturale,România literară, Contemporanul…
Nu doar în povestea despre Pompei
te delimitezi, împreună cu Regina Ana, de temele facile ale
excursionismului de tip Ghid Marshall.
Putem măsura răgazul de pace şi
linişte lăuntrică după locul pe care îl ocupă contemplarea
şi descrierea în ceea ce am trăit într-un spaţiu
anume. Trăirile ne urmăresc. Nu obişnuiesc să fac schimb de cărţi
poştale.
Cineva lipseşte din această carte?
Nu apar copiii mei, primul meu soţ,
profesorii mei, iubirile mele, nu apar îndrăgostirile me-le.
Dar le va veni rîndul. Nu apar cei zece ani ai vieţii mele în
America, lîngă Livio, actualul meu soţ.
Ce anume legat de tine ţi se pare nou
şi important în aceste volume editate la Polirom, intrate după
o săptămînă în topul vînzărilor?
Sînt multe amintiri din
copilărie, călătoriile mele lungi în Germania, Italia,
Franţa, America, Rusia, în multe alte ţări, experienţele
mele culturale. Vaste. Care au de partea lor beneficiul timpului
destinat contemplării şi studiului în marile muzee ale lumii.
Apar audiţiile muzicale. Cunoaşterea
arhitecturii, pasiunea pentru lecturile istorice, cufundarea în
natură, cunoaşterea plantelor.
E şi povestea cumplită a anchetei
mele la Securitate, urmată de săptămînile în care am
fost internată la neurologie, la Spitalul Elias, despre care nu s-a
ştiut, sînt multe lucruri care mă privesc direct, dar spuse
în stilul meu, care are oroare de Aria disidenţei cîntată
de scriitorii care au fost prieteni intimi cu activişti şi
politrucii.
Cine sînt făuritorii felului tău
de a fi? Sălbatic şi sociabil, cum l-ai definit recent.
Tata şi mama. Prietenii ai părinţilor
mei mai în vîrstă. Doctori şi chirurgi eminenţi. Unchi
şi mătuşi, întorşi din puşcăriile politice, atunci cînd
abia intrasem în adolescenţă, oameni reveniţi din
prizonierat, de pe frontul de Est, ofiţeri din fosta Armată Regală,
intelectualii interbelici care nu au pactizat cu puterea. Scriitori
şi prieteni mult mai în vîrstă decît mine, care
nu au scris pentru omagii. Foarte mulţi oameni simpli pe care îi
evoc, Dida şi Tudora, ţărăncile care m-au crescut, ordonanţa
tatei, care l-a salvat de la moarte…
Crezi în puterea sufletului
curat? E o utopie nobleţea inimii într-o lume grăbită?
Puterea sacrificiului şi nobleţea
părinţilor mei au fost determinante în viaţa mea. Eu nu a
trebuit să trăiesc pe muchie de cuţit, într-o viaţă de
minciuni şi de limbaj dublu, cameleonică, traseistă. Casa era
plină de cărţi, inclusiv despre monarhie.
Ai plecat pe urmele valorilor în
care credeai, nu te-ai trezit în gara lui 1989 pe un culoar de
oportunitate.
Aveam convingerile făcute, ca o temă
din copilărie. Nu-mi lipseau cunoştinţele despre Carmen Sylva,
Regina Maria, Carol I. Mama mă plimba pe Calea Victoriei şi-mi
povestea despre Palatul Regal, Biblioteca Fundaţiilor Regale,
nicidecum de BCU. Nu-mi făcea propagandă monarhică, îmi
oferea piese dintr-o istorie blîndă, aşezată, aproape de
oameni. Apoi studiasem vreme de peste un deceniu, cînd am scrisApocrife şi Ecorşeuri la Biblioteca Academiei, citisem din scoarţă
în scoarţă presa interbelică, a avangardei. Cunoşteam rolul
jucat de monarhie în cultura română. Sute şi sute de
cărţi şi premiile acordate de Fundaţiile Regale.
Ceauşescu parcă s-a mutat într-o grămadă de oameni ajunşi la putere
La şcoală învăţai altceva. Nu aveai tulburări din cauza acestei dihotomii?
Aveam totul în mine. În
casă nu se vorbea despre Dej sau Ceauşescu. Nu am copilărit
printre cărţi cu coperte roşii.
Ai reuşit să publici Vindecările,Vietăţi fericite, Natură moartă cu suflet, Mîna pe faţă,
ediţia de Scrieri, volumul al III-lea din Emil Botta, Apocrife
despre Emil Botta şi Ecorşeuri, care ţi-au adus premii şi
elogiul criticilor.
Vindecările şi Ecorşeuri au stat
carantină aproape şapte ani din cauza cenzurii.
Ţi-ai găsit dosarul de la Securitate?
Nu. Am făcut o tentativă demult…
Dar mă voi ocupa şi de asta. Am fost supravegheaţi permanent. În
casa noastră au venit oameni care au fost închişi din toate
partidele istorice. Frida Krasnosselski şi soţul ei au locuit la
noi după întoarcerea ei din puşcărie. Venea săptămînal
şi Mirel Krasnosselski, după eliberarea lui din puşcărie, apoi a
locuit domnul Demetrian, după întoarcerea din prizonierat.
După plecarea Adelei şi Lenuţei, surorile tatei, în Elveţia
şi Suedia, după fuga sau plecarea în străinătate a verilor
mei, dar şi înainte, eu nu am primit acceptul unei vize în
Occident.
Unde te-a prins Revoluţia?
Într-o audienţă-scandal în
care ceream plecarea definitivă din ţară dacă nu primesc viză.
Unchiul meu prin alianţă, Vladimir Krasnosselski, a vorbit ani de
zile la Europa Liberă. Ştefan Baciu îmi făcuse o emisiune în
1966 la Europa Liberă, în care lăuda poezia mea şi se
întreba, necunoscîndu-mi vîrsta şi faptul că sînt
elevă, de ce nu există un volum al meu de poeme. N-am putut
niciodată să plec în străinătate, în Occident,
înainte de 1989. Nici ca turist, nici la burse de studii. Ca să
mi se dea voie la burse de studii mi s-a cerut expres să semnez un
angajament. Am refuzat, aşa că adio vize de studii şi burse. Şi
azi mă întreb cum au plecat unii la burse şi, în cîteva
cazuri, am primit răspunsul. Au semnat pactul…
Dar parcă la Berevoieşti s-au găsit
vreo treizeci-patruzeci de pagini cu turnătorii despre tine….
Acolo, Petre Mihai Băcanu a găsit
delaţiuni la adresa mea. Am primit copii după aceste pagini cu
colţurile rupte şi arse de limbi de flăcări, cu urme de pămînt.
Erau scîrboase delaţiuni privind ostilitatea mea faţă de
tabăra proceauşistă din Uniunea Scriitorilor, faptul că eram cu
cei de la România literară, cu scriitorii neînregimentaţi,
se spunea că sînt prea rebelă, că public şi editez
scriitori interbelici şi cărţi cu probleme, că nu corespund
ideologic, că nu trebuie să fiu lăsată să intru definitiv în
Uniune, să fac parte din Consiliul Uniunii, că sînt prietenă
cu ambasadori ostili politicii lui Ceauşescu. Mi-aduc aminte un nume
de cod, „Conifer“, al unui turnător al meu şi al altora…
Ai cunoscut oameni excepţionali, ai
publicat sute de autori, fără tine nu aflam de excepţionalul
jurnal al lui Jeni Acterian. În me-morialistica ta ai un
discurs despre normalitate. Cum îţi explici tensiunea din
spaţiul public românesc de astăzi?
Nu înţeleg paseismul multora de
azi, dar nici expresia grotescului urcat pe scenă. Ceauşescu parcă
s-a mutat într-o grămadă de oameni ajunşi la putere şi în
nostalgia celor săraci cu pîinea şi cu duhul.
Revenind la debutul tău de la Cartea
Românească, ai găsit un susţinător imediat, după ce ai
predat manuscrisul, în Alexandru Paleologu.
I-am cerut cu un elan al timidului
ce-şi dă curaj, pe un ton aproape imperativ, să lectureze poeziile
în faţa mea. Citisem Bunul simţ ca paradox. Descoperisem în
el un om de o inteligenţă vie, apropiat valorilor mele şi am
plusat. N-am apucat să-mi repet dorinţa pentru că mi-a ascultat-o
şi s-a executat, amuzat în sinea lui. Evocă această scenă
memorabilă în portretul pe care mi-l face sub titlul Fata
colonelului, ca o introducere la volumul meu de poezie Inima
axonometrică, din 2002.
În Marin Preda am găsit rapid un susţinător necondiţionat
Prieteni? Duşmani?
Odată i-am dat un brînci şi o
palmă unui redactor-şef de la Scînteia tineretului, mare la
propagandă, care a vrut să mă sărute, un hărţuitor sexual…
După ce şi-a primit brînciul la care nu se aştepta, obişnuit
cu compromisul altor ziariste şi poetese, mi-a debitat rapid acuza
inventată că socrul meu a torturat şi ucis comunişti, ca director
al fabricii de armament de la Cugir, în vremea războiului.
Eram extrem de sălbatică. Am evitat, după 1971, mai toate mediile
culturale care erau supravegheate. După petrecerea de la cartea mea
de debut, urmată de delaţiuni şi anchete, după lectura poemelor
mele în prezenţa a vreo treizeci de scriitori la care era de
faţă şi Paul Goma, în casa din Dorobanţi a Doinei şi lui
Virgil Tănase, am evitat cenacluri şi locuri publice. În
Marin Preda am găsit rapid un susţinător necondiţionat. Mi-a
acordat maximum ca onorariu pentru drepturile de autor, la nivelul
lui Eugen Jebeleanu – şi asta la cartea de debut. Fără să mă
fi cunoscut. I-au plăcut poeziile.
Aţi devenit ulterior apropiaţi.
Ne-am văzut la Băneasa, în
grădina şi în casa noastră aflată nu departe de Mogoşoaia,
unde locuia. Povestesc o parte din aceste întîlniri în
Maxilarul inferior, dar mai am multe de povestit. I-am gătit de mai
multe ori peşte, ştiucă umplută. A vrut să cumpere de la
părinţii mei doi purceluşi pentru „Căprioara“ lui. Îi
spuneau Monşer. Eu: Domnul Preda. Am făcut un revelion împreună
la Mogoşoaia, unde i-am adus şi pe prietenii mei, pe Adrian Barbu
şi pe soţia lui, veniţi din Elveţia. Erau de faţă Eugen Simion,
Mihai Ungheanu, mulţi scriitori cu familia lor, ca şi mine. Am
dansat. Am multe alte amintiri de povestit din lumea literară.
Subiectul lucrării tale de doctorat a fost Nichita Stănescu. Cum l-ai cunoscut?
Odată, la Casa Scriitorilor, stătea
chiar în faţa mea, lîngă Eugen Simion. Eu nu spusesem
nimănui că sînt însărcinată. S-a uitat la mine şi
mi-a zis uşor legănat, dar dintr-o suflare: „Ai o lumină pe
faţă, porţi în tine un copil, e băiat şi vreau să fiu
naş. Sînt destul de păcătos şi prin acest copil vreau să
mă curăţ de cele rele“.
Şi a ajuns naş?
Da. Băiatul meu a fost botezat de el,
cu numele Paul Alexandru Nichita. Fetiţa mea, Andreea, a fost
răsfăţata scriitorilor de la Neptun, unde am adus-o prima oară,
cînd avea trei luni.
L-ai avut profesor sau doar l-ai cunoscut pe Cicerone Poghirc, distinsul orientalist care l-a sfătuit pe Culianu să plece în străinătate?
Era un profesor stimat, ca şi Mihai
Nasta ori Savin Bratu, Grigore Moisil. L-am cunoscut prin soţul meu.
La ultima noastră întîlnire, ne-am plimbat în
parcul Herăstrău, precum „un mare profesor şi o studentă care-l
admiră“.
Între sacru şi profan, în
viaţa ta a apărut Ioan Petru Culianu?
A fost prieten cu Paul, fostul meu soţ,
am stat de vorbă de cîteva ori, apoi l-am citit şi l-am
admirat. Da, a fost la logodna şi la nunta noastră, dar a stat doar
jumătate de oră, pentru că avea numărul lui zilnic de ore dedicat
cititului, limbilor vechi. A trebuit să plece să studieze. Paul l-a
vizitat în Italia, în anii ’70, cînd Ioan Petru
Culianu l-a sfătuit să rămînă. Regret că Paul nu a rămas,
chiar dacă ne-am fi despărţit. Altul putea fi drumul lui în
cercetare. E nevoie de mult curaj şi sacrificiu de sine şi al celor
dragi cînd alegi exilul.
La prima ta plecare în Franţa
l-ai cunoscut pe Emil Cioran.
Ştia de cercetările mele
criterioniste. Citise Ecorşeuri şi Apocrife, volume pe care i le-a
trimis Aurel Cioran. Mă credea mai în vîrstă. Ne-am
plimbat ca nişte vrăbiuţe prin Paris, cheltuind cu mine balastul
de bănuţi pe suc şi cafea. Povestesc despre întîlnirea
noastră, dar am texte scrise despre Emil Cioran cît pentru o
carte în sine. Sper să le public, ca şi paginile despre
Kierkegaard, vreo patru sute…
Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca?
Ne purtam la prima întîlnire
de parcă ne cunoşteam de-o viaţă. Au lăudat multe din cărţile
pe care le-am editat. M-au primit cu multă căldură. Monica
Lovinescu m-a sunat în iunie 1990, la München,
sfătuindu-mă să nu mă întorc în ţară. Ştia că
sînt pe lista… minerilor.
În ţară ai fondat una dintre
primele edituri private. Puţini scriitori au avut curajul unei
asemenea aventuri.
Nu aveam de ales. După despărţirea
de soţul meu, care era la Paris, am avut concomitent mai multe
servicii, lucram la Editura Eminescu, la Editura Olimp, ţineam
cursuri, ca titular de cursuri la Craiova, lucram la televiziunea
Soti. Inflaţia era galopantă trebuia să-mi cresc copiii, nu
primeam pensie alimentară...
Este nevoie de o aşezare fără patimă a condiţiei istoriei
Puteai să privatizezi Editura Eminescu.
Mi s-a oferit acest lucru, dar îmi
cunoşteam colegii, aş fi dat afară mai bine de jumătate. Am
preferat să insist pe lîngă ministrul Andrei Pleşu să fie
numit director Eugen Negrici, care voia să plece din Craiova. Am
insistat pînă ce a fost numit. Apoi l-a adus redactor-şef pe
cel care îmi va desface contractul de muncă şi mă va da
afară de la Editura Eminescu. A fost obligat să mă repună în
drepturi, dar mi-a fost silă să-l mai întîlnesc.
Cine este acest personaj?
Voi povesti pe îndelete acest
episod, dacă voi avea chef. Nu am fost în FSN, nu am acceptat
nici o ofertă de la oamenii puterii.
Maxilarul inferior face parte dintr-un ciclu memorialistic. Ce va urma?
O carte în care evoc, ca
personaje-catarg, pe Regele Mihai, pe generalul Nicolae Macici, alţi
generali, filozofi, istorici sau preoţi şi înalţi ierarhi,
care au sfîrşit în puşcării. România anilor
1944-1947, arhivele şi memoriile diplomatice. Povestea conferinţelor
din cel de-al Doilea Război Mondial, Palatul Livadia şi conferinţa
Ar-gonauţilor din Crimeea, mitul cumplit al lui Osiris, ciopîrţirea
trupului şi a valorilor europene, cumplitul destin al românilor
din Basarabia în secolele al XX-lea şi al XXI-lea.
Cum de ai reuşit să scrii cu asemenea
detaşare?
Este nevoie de o aşezare fără patimă
a condiţiei istoriei. Sufletul creştinilor învaţă din
martiriul sfinţilor cum să cuprindă lumina. Şi de la copii cum să
se joace şi să afle. Întrebi „de ce?“ toată viaţa fără
încrîncenare. Şi poate ajungi să afli ceva.
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters