În fine, un regizor străin, debutînd (cu succes) în România

Autor: Valerian SAVA | Categoria: Arte | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Un regizor străin care să-şi facădebutul în lungmetraj cu un film turnat în coproducţie cu România nu-i chiar o noutate, dar e prima dată cînd o asemenea experienţă nu e definitiv perdantă pentru toate părţile. De altfel, nu avem decît două antecedente de amintit (şi de uitat): 1. bizareria deschiderii noului secol filmic românesc, în martie 2001 (după un hiatus de un an şi jumătate al premierelor autohtone), cu „comedia poliţistă“ Ţăcăniţii (semnată regizoral şi coscenaristic de Gérard Cuq), despre care e suficient să notăm că Eugenia Vodă şi-a intitulat cronica din România literară „Ţăcăniţii sîntem noi“; 2. aventura din 2009 a actriţei Fanny Ardant în spatele camerelor de luat vederi, cu cvasiunanim-igonoratul Cenuşă şi sînge. Ca atare, nu putem decît saluta evitarea unei asemenea orbite de către coproducţia (în această ordine) italo-românăMar Nero/Marea Neagră, semnată regizoral de debutantul între două vîrste Federico Bondi, cosemnatar totodată al subiectului şi scenarizării (soggetto şi sceneggiatura, pe care profesioniştii peninsulari le disting întotdeauna pe generice), imaginea şi coloana sonoră aparţinînd, de asemenea, unor echipe italiene.

Ceea ce dă sens, substanţă şi legitimitate coproducţiei este, mai întîi, interesul efectiv comun şi acut-actual al fondului socio-cultural alsoggetto-ului (de unde şi relativul succes repurtat, pare-se, în unele circuite de săli din Italia, precum şi la festivalurile programate în acest sens): numeroşii români aflaţi la lucru sau strămutaţi, de voie, de nevoie şi nu neapărat fericiţi sau bine primiţi, la însăşi sorgintea gintei latine. E, apoi, discreţia tratării scenaristic-regizorale a subiectului, în linia, s-ar zice, a minimalismului Noului Cinema Românesc, chiar dacă nu la nivelul performanţelor sale, ci în acea notă foarte specifică a producţiei medii populiste, cu o veche tradiţie pre- şi post-neorealistă, din categoria onestului Luigi Comencini, cu a sa dulce-amară Pane, amore e fantazia, dar cu minusul de vervă al unui debutant puţin timorat de anvergura problematicii.

Numele de merit ale participării româneşti sînt Ada Solomon (coproducătoare din partea firmei Hi-Fi Productions şi cosemnatară a dialogurilor româneşti) şi – se înţelege, pe frontispiciu – Dorotheea Petre, în rolul principal al unei tinere românce pe post de îngrijitoare a unei bătrîne, dintr-o localitate de provincie a ţării de adopţie temporară. Integrată grijuliu manierei cuminţi a realizatorului, interpreta bine cunoscută de la debutul său înCum mi-am petrecut sfîrşitul lumii de Cătălin Mitulescu, face totul spre a justifica şi numele personajului – Angela: mereu surîzătoare şi imperturbabilă la ofensele ce i se aduc la început, dar revelîndu-şi virtuţi filmic-actoriceşti mai nuanţate, pe măsură ce tonalităţile filmului însuşi se îmbogăţesc. E un fel de kammerspiel sentimental actualizat, în scenele de interior în care bătrîna (Ilaria Occhini, frizînd ostentaţia în părţile introductive, dar cu aceeaşi evoluţie benefică pe parcurs) şi tînăra servantă ajung la momente confesive de firească reciprocitate. În exotismul discret al Deltei Dunării (Sulina – de unde provine şi unde se va întoarce Angela), în care sînt plasate personajele episodice, Vlad Ivanov şi Maia Morgenstern onorează optim această categorie, pe cît de ingrată, pe atît de funcţională în cinema.