OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Încercarea de a teoretiza un concept precum intimitatea impune de la bun început o dublă manieră de raportare la acesta: una suficient de academică şi detaşată pentru a nu arunca termenul (deja destul de vag şi greu de manipulat) în derizoriu, dar, avînd în vedere natura lui, şi una care să conserve conotaţiile savorii şi ale desfătărilor estetice pe care le presupune. Întreprindere riscantă şi cu puţine şanse de a avea rezultate notabile, în absenţa unui condei capabil să strunească infinit-ramificatele accepţiuni ale termenului, care se arată, paradoxal, pe cît de evanescent (lexemul îi aparţine autoarei), pe atît de bogat în sensuri şi în posibilităţile deschise interpretării. Trebuie spus dintru început că discursul Simonei Sora e un parcurs sinuos printre curente culturale, teorii literare şi nonliterare, un seducător drum spiritual printre eşaloanele gîndirii universale reunind elemente de psihologie, psihanaliză, antropologie, sociologie, istorie literară, critică – toate în cadrul unui demers ambiţios şi bine strunit. Totuşi, caracterul eteroclit al abordării riscă nu atît să piardă cititorul, sedus iremediabil de mobilitatea gîndirii şi logica impecabilă, cît să se sustragă şi să aparţină în acelaşi timp mai multor genuri – Regăsirea intimităţii e o carte de istorie literară, dar şi una de critică, suficient de documentată şi de „serioasă“ cît să treacă drept una de teorie literară. Dovedind lecturi temeinice trecute prin alchimia propriului sistem, cu un stil sobru, pe alocuri scrîşnit, discursul Simonei Sora nu e unul al ostilităţii, resentimentar-belicos, ci unul degajat-critic, dotat cu aceeaşi francheţe specifică cronicilor literare ale autoarei. Tentativa ei de teoretizare aplicată a unui concept, de transformare a sa în principiu coordonator al unor momente literare este, fără îndoială, una reuşită şi cu totul inedită în peisajul criticii şi istoriei literare româneşti actuale. Poate cu un alt tip de structură, în care partea teoretică să nu fie concentrată în primele capitole, ci distribuită egal pe parcursul cărţii, susţinută de partea aplicată, s-ar fi obţinut un alt efect general, iar cititorul n-ar mai fi fost nevoit să tragă mereu cu ochiul la discuţiile pe text ulterioare expozeului teoretic.

 

 

Excelînd la capitolul referinţe bibliografice diverse şi inedite, cu trimiteri ample şi o atentă şi permanentă punere în dezbatere a enunţului, autoarea porneşte în analiza conceptului de intimitate de la însuşi caracterul său eterogen, stimulator al variilor interpretări. Tipul de intimitate în jurul căreia se organizează cartea este cea literară, cu cele două dimensiuni ale sale: intimitatea imaginară (care vizează autenticitatea şi diferitele modalităţi de construcţie narativă „autenticiste“) şi intimitatea lecturii (implicînd dubla valenţă a exerciţiului lecturii – interiorizarea, cufundarea în adîncul sinelui redescoperit şi exteriorizarea, mecanismul de expunere a interiorului, cu accentul căzînd pe corporalitate şi secretul intimităţii). Cu schema generală astfel definită, traseul cărţii urmează un larg ocol, avînd drept scop discutarea conceptului în relaţie cu alteritatea (cu trimiteri la Ortega y Gasset şi la teoria sa despre interiorizare, acel ensimismamiento ca unic garant al umanităţii fiinţei), în contextul psihologiei şi al psihanalizei (autoarea aduce în discuţie instanţa Se-ului ca sediu al intimului), încercînd totodată o spaţio-temporalizare a sa (teoreticianul Gaston Bachelard pune în legătură, în a sa Poetică a spaţiului, intimitatea cu toposul casei, în sensul său larg, de spaţiu domestic locuit sau imaginar); urmează luarea în discuţie a problemelor identitare declanşate de suprapopulare şi a naşterii unui nou tip de intimitate, corespunzătoare noilor accepţiuni ale identităţii şi alterităţii. Intimitatea raportată la actul lecturii vizează acea relaţie privilegiată creată între cititor şi operă, însoţită de o „deposedare de sine“ şi de o reînvestire, o reîmpărtăşire din propria intimitate, aşa cum este ea restituită prin întîlnirea cu Celălalt; totodată, vorbim şi despre o intimitate a autorului cu propriul său text, o prezenţă virtuală a acestuia în propria producţie textuală, menită a se întîlni cu cea a cititorului – textul literar devine astfel spaţiu al unei comunicări ce îl transcende.

 

Un alt concept e privilegiat în cartea Simonei Sora – cel al corpului. Pe cît de la modă sînt astăzi în lume teoriile corporalităţii, pe atît de neglijate sînt în spaţiul românesc; în cadrul unui excurs, pe filiera Platon-Aristotel-Nietzsche, autoarea semnalează momentele de schimbare a viziunii despre relaţia dintre corp şi suflet, culminînd cu reabilitarea trupului şi confundarea sa cu sufletul la Nietzsche. Cu teoria despre corp a filozofului Henri Bergson, atît de agreat în interbelicul românesc, şi cu ipoteza dublei naturi a corpului la Husserl – cea fizică, materială, şi cea senzitivă – se încheie bogatul parcurs teoretic ce încearcă să contureze diada conceptuală intimitate-corporalitate. Poate „momentul“ cel mai interesant al cărţii este cel în care se configurează axa istorică în jurul căreia se articulează analiza propriu-zisă a autoarei: modernism-postmodernism, anul 1933 ca punct culminant pentru romanul interbelic şi anul 1989 ca punct de reper în economia postmodernismului. În creionarea diferenţelor dintre modernitate şi postmodernitate autoarea detectează trei aspecte ireconciliabile: chestiunea timpului (pentru moderni, unul al istoriei, liniar şi irepetabil, pentru postmoderni, unul imaginar, pasibil de reinterpretare şi revalorizare), cea a tradiţiei (în vreme ce modernitatea cultivă verosimilul şi frumosul, postmodernitatea optează pentru ironie şi reevaluare lucidă) şi cea a valorilor, autoarea atrăgînd atenţia asupra riscurilor „modernolatriei“ (în terminologia lui Matei Călinescu), în aceeaşi măsură cu cele ale „postmodernolatriei“.

 

 

În viziunea Simonei Sora, anul 1933 este deopotrivă cel al apogeului romanului românesc, dar şi cel al unei vizibile schimbări la nivelul raportării la corporalitate; evocarea procesului literar (1932) pricinuit de apariţia unei a doua ediţii din Amantul doamnei Chatterley – prima fiind scoasă din librării în 1930, din cauza limbajului considerat licenţios – ţine de talentul autoarei de a-şi pigmenta discursul cu amănunte de epocă, ilustrative pentru modificările de perspectivă. Procesul amintit semnalează o schimbare de optică ce vizează dezinhibarea naratorială, eliberarea textului de prejudecăţi legate de imaginea corpului feminin în literatură. Corpul în interbelic, observă cu pertinenţă Simona Sora, capătă o dublă valenţă, paradoxală: pe de o parte, e exaltat prin sport, pe de alta, devine „domiciliu simbolic al sinelui profund“. Pornind de la observaţia că în opera Hortensiei Papadat-Bengescu corpul se identifică, pentru prima oară în literatura română, cu sufletul (devenind ceea ce numeşte „trup sufletesc“, „cea mai importantă metaforă corporală“ a perioadei interbelice), autoarea se lansează într-o analiză a cărei miză esenţială este demontarea unei prejudecăţi literare îndelung vehiculate de critica românească, legată de trecerea prozatoarei de la obiectivitate la subiectivitate, presupusă falsificare a unei naturi liric-subiective menite s-o sustragă bănuielii de „feminitate“ în scriitură, de înclinaţie excesivă către cultivarea autoanalizei. „Obiectivitatea“ Hortensiei Papadat-Bengescu este „mimată“, crede Simona Sora, un fel de subterfugiu, de strategie epică avînd ca ţintă abaterea atenţiei criticilor (dintre cei mai aspri, Felix Aderca) de la latura „feminină“ a creaţiei sale, transformare inexistentă în fond, căci Marea Păpuşăreasă nu încetează să tragă sforile narative ale creaţiilor sale, sub aparenţa existenţei unui narator obiectiv.

 

Una dintre cele mai bune părţi ale cărţii, studiul dedicat prozatoarei interbelice pune multe probleme care ar merita discutate mai pe larg (observaţii de mare subtilitate sînt cele conform cărora personajele Hortensiei Papadat-Bengescu suferă de o „inadecvare între un corp şi o sensibilitate divergente“; tot dintr-un tip de inadecvare se naşte şi drama lui Fred Vasilescu – în distanţa dintre lipsa unui eu interior, reflectat în absenţa unei intimităţi „autentice“, şi conştiinţa acestei deficienţe). Dacă în romanul Patul lui Procust vorbim despre o mimare a autenticităţii şi despre eşecul intimităţii, analiza relaţiei de empatie dintre personaje şi interioarele care le definesc deconspirînd o artificialitate ce infuzează întreg spaţiul epic, la Eliade autoarea observă o glisare permanentă între tendinţa de construcţie amplă şi documentată şi înclinaţia către stilul confesiv, precum şi o contaminare reciprocă a celor două tipuri de naraţiune. De reţinut este şi microstudiul dedicat lui Max Blecher, care porneşte de la o comparaţie a acestuia cu „un suprarealist necanonic“, Ramon Gomez de la Serna (cei care nădăjduiesc într-o analiză comparatistă n-o vor regăsi în paginile cărţii, aceasta putînd constitui materialul unui nou eseu pe care cu siguranţă l-am citi cu interes maxim).