OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Cînd, în aprilie 2007, am fost acuzat în mod public de a fi colaborat cu fosta „poliţie politică“ din România, am decis – după ce, din proprie iniţiativă, am demisionat din funcţia pe care la acea dată o deţineam ca ambasador al României în Austria, pentru ca problemele mele private să nu apese asupra reprezentării diplomatice a ţării – să nu iau vreo atitudine în faţa atacurilor care se înteţeau din toate direcţiile. Presimţeam că împotrivirea faţă de un verdict pe care îl consideram arbitrar şi nedrept mă va expune pe mine, dar mai ales familia mea, unei agresiuni mediatice şi mai brutale. Singurul lucru pe care am mai îndrăznit să mi-l doresc după această răsturnare a vieţii mele a fost putinţa de a mă reîntoarce treptat către existenţa cotidiană a muritorului „normal“. Am mai sperat şi în solidaritatea tăcută a celor care îmi cunoşteau traiectul profesional de dinainte şi de după 1989: prieteni şi colegi români şi străini, colaboratori, foşti „ucenici“, studenţi. În privinţa acestora nu m-am înşelat şi datorită lor mi-am putut permite să visez că rana deschisă se va lăsa într-o zi vindecată.

 

Este şi motivul pentru care surprinzătoarele intervenţii ale Hertei Müller şi ale lui Richard Wagner în ediţiile din 17 iulie 2008 ale cotidienelor Frankfurter Rundschau şi, respectiv, Tagesspiegel, în care am fost în mod grav discreditat în faţa acelui public intelectual german care mi-a sprijinit mereu şi binevoitor devenirea ştiinţifică, m-au afectat profund. Nu vehemenţa dicţiunii la adresa mea m-a surprins, ci motivul aparent anodin care a condus la această ofensivă: invitaţia de a vorbi în cadrul unei Şcoli de vară a Institutului Cultural Român din Berlin despre două subiecte în legătură cu care unii cred că aş deţine o anume competenţă. Urgenţa cu care am fost denunţat ar fi trebuit aşadar să prevină ca prezenţa mea acolo să „profaneze“ oraşul Berlin şi să corupă tinerele suflete germane şi române. Am descifrat în cele două articole atît voinţa de a mă compromite, cît şi cerinţa fără echivoc de a mi se interzice posibilitatea de a profesa şi publica – căci partenerii mei germani s-ar putea simţi de aici înainte intimidaţi să mai colaboreze cu unul ca mine, cel „demascat“ de la înălţimea tribunei mediatice, intimidaţi să mă invite la întruniri de specialitate sau să-mi publice studiile în revistele proprii.

 

Nu mai puţin surprinzătoare a fost constatarea că autori care, în cazul lui Eginald Schlattner, pe care îl preţuiesc la rîndul meu, au manifestat o profundă înţelegere pentru circumstanţele nesfîrşit nuanţate ce au condus la drama sa individuală, care au refuzat să emită în legătură cu acesta verdicte în alb şi negru îmi substituie cu detaşare un portret-robot al delatorului! Siguranţa cu care Richard Wagner pretinde că „m-aş fi bucurat de un statut special sub Ceauşescu“, că „aş fi spionat opoziţia intelectuală de la Iaşi“, că aş fi demisionat „constrîns“ din postul diplomatic, că n-am contrazis „cu nici un cuvînt“ verdictul CNSAS pentru că dovezile împotriva mea ar fi fost „copleşitoare“ mă tulbură. Mi-a fost încă o dată limpede cît de simplu funcţionează mecanica prigoanei şi la persoane subtile şi, de asemenea, cît de puţin contează cel prefăcut din diverse motive într-o ţintă abstractă, programată a fi distrusă, ca om din sînge şi carne.

 

Nu m-am angajat niciodată să colaborez cu „poliţia politică“. Cînd mi-am solicitat la CNSAS dosarul, mi s-a răspuns că un asemenea dosar nu există. Am primit cîteva notiţe ale unor ofiţeri, şi puţinele „texte“ – mai cu seamă pe două dintre acestea le regret profund – pe care a trebuit să le scriu sub o formidabilă presiune psihică şi aproape după dictare sînt semnate cu un nume străin, de asemenea dictat. Voi produce într-o bună zi o relatare amănunţită a acestui episod întunecat al vieţii mele. Conjunctura familială care nu mi-a îngăduit să mă gîndesc la emigrare, lipsa speranţei că voi mai ajunge să trăiesc o schimbare în ţară, falsa iluzie că meseria m-ar fi putut salva de tot ce se întîmpla în jur şi, de aici, absolutizarea şansei pe care mi-ar fi dat-o bursa Humboldt, primită în 1981, dar pe care nu mi se permitea s-o utilizez, toate acestea au alcătuit cadrul acelei slăbiciuni, de neiertat din perspectiva de astăzi, ce s-a transformat neîntîrziat în coşmar, slăbiciunea de a fi acceptat odată o discuţie cu un trimis al „instituţiei“. Nu este însă cîtuşi de puţin adevărat că eu, neînsemnatul lector la Universitatea din Iaşi, m-aş fi bucurat de vreun „statut special“, chiar dacă după 1986 am putut – ca şi alţi humboldtieni români azi proeminenţi – să fac uz (în rate) de bursa acordată; adevărat este însă faptul că în timpul acestor călătorii i-am pus la curent, amănunţit, pe prietenii şi colegii din Occident, care o pot şi atesta, cu sumbra realitate românească şi cu persecutarea disidenţilor. Este, de asemenea, un neadevăr că i-aş fi „spionat“ pe opozanţi, cu al căror nucleu dur nici nu întreţineam relaţii private; adevărat este, dimpotrivă, faptul că, în redacţia micii reviste studenţeşti pe care o îngrijeam pe atunci şi de unde am fost îndepărtat la începutul lui 1989, m-am străduit permanent şi consecvent să public, în confruntare directă cu cenzura de partid, pe mulţi autori din acest cerc şi din întreaga ţară, cunoscuţi pentru insubordonarea lor faţă de regim.