OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Probabil că era o stradă ca toate străzile de pe la marginea Braşovului. Sigur, pentru mine ea are nu ştiu ce aură magică... Avea un maidan numit pompos „parc“, unde am bătut mingea cu înverşunare pînă spre începutul liceului, avea şi o cofetărie micuţă unde vindeau doi bătrînei foarte de treabă, soţii Bartha, iar la una din extremităţile ei era, pînă prin 1960-’61, una dintre gările periferice ale Braşovului: staţia Suburbiu. Aici mergeam foarte des cu tata, pentru că îmi plăcea să casc gura la trenuri... Mai ţin minte şi acum, deşi nici nu împlinisem încă trei ani, vagoanele încărcate cu tancuri şi soldaţi ruşi din toamna anului 1956, care se duceau să înăbuşe revoluţia din Ungaria...

Şi mai era strada Aurel Vlaicu, o stradă cosmopolită, cu un aer de Europă centrală, din pricina amestecăturii de neamuri care o locuiau: români, unguri, saşi, chiar şi cîţiva evrei... Nu mai spun că stăteau pe Aurel Vlaicu şi persoane cu disponibilităţi pentru artă: doi dintre vecinii mei (doamna Farcaş şi domnul Mitrea) pictau, chiar vizavi de mine locuia scriitorul Vasile Bolocan, autorul romanului Cea dintîi dimineaţă, şi tatăl prietenei mele Ada, despre care am scris în Alte poeme de modă veche... Apoi mai era şi domnul Emil, care ştia să cînte la o grămadă de instrumente şi cu care jucam uneori şah... Şi era mai ales un fel de celebritate a Braşovului interbelic, gazetarul Mardare Mateescu, martirizat de comunişti, care l-au condamnat la ani mulţi de închisoare... Pentru mine însă, desigur, cei mai importanţi erau pe vremea aia copiii: Iţă, Sandu, Rodica, Mani, Attila, Imre... Oare cîţi nepoţi or fi avînd acum Rodica sau Mani?

Tot pe Aurel Vlaicu am învăţat şi să ţin cu Rapidul, de la vecinul meu, domnul Stan, care era mecanic de locomotivă. De fapt, şi pe mine mama a vrut să mă facă mecanic de locomotivă, dar n-a fost să fie, s-a întîmplat să ies mecanic de vorbe. Să conduci un tren mi se pare însă, oricum, mult mai poetic decît, de exemplu, să dai interviuri.

Dar, dacă mă gîndesc bine, cu adevărat miraculos a fost că eu, în copilărie, am locuit în acelaşi timp pe două străzi. (Pe bune! Chiar nu vreau să fac poezie de doi bani!) Casa noastră se găsea la colţul dintre Aurel Vlaicu şi Ţebea şi avea două porţi, poarta din faţă şi poarta din dos, care dădeau fiecare spre una din aceste două străzi... Nici strada Ţebea (deşi mult mai scurtă) nu era de dispreţuit..., aici locuia, de exemplu, familia Csatlos, care avea trei fete. Cu ele jucam tot felul de jocuri de fetiţe, mai ales de-a mama şi de-a tata, oripilat de faptul că trebuia său fiu mereu sau tata, sau copilul... mama nu mă lăsau să fiu niciodată.

Nu numai cu Alexandru Muşina. În clasa a noua, l-am avut coleg de clasă pe Alexandru Andrieş, iar dintr-a zecea, timp de trei ani, pe Radu G. Ţeposu. Cu Muşina n-am avut în timpul liceului relaţii foarte apropiate. Învăţam în clase diferite, iar el era un tip destul de retras, pe care nu-l puteam atrage în aventurile noastre goliardice. Îl întîlneam la aşa-zisul Club al Artelor Moderne – un soi de adunări care se ţineau din două în două săptămîni (alternativ cu cenaclul liceului) şi la care se vorbea ba despre Ionesco şi Beckett, ba despre Love Story (romanul lui Erich Segal – unul dintre bestsellerurile acelor ani), ba despre poemele lui Sorescu (care avea foarte mulţi fani printre elevii de la Şaguna), ba despre ultimul număr al revistei Secolul XX. Aici Muşina (care apărea, de obicei, cu o şarmantă eşarfă roşie la gît, susţinînd făţarnic că este răcit) strălucea, impresionîndu-ne prin bogăţia lecturilor sale, dar mai ales prin inteligenţă, la fel ca şi unul din colegii lui de clasă, Andi Bălan, un băiat pasionat de teatru, care voia să facă regie... Mai veneau pe-acolo viitorul actor Andrei Rîlea, fratele lui Marian Rîlea... Dan Ganea, un tip foarte dotat, pe care l-a distrus prematur boemia dusă pînă în pînzele albe, Van Gogh-ul nostru, Sorin, care a băut odată ulei de in, ca să se simtă pictor şi pe dinăuntru... Eram mai mulţi care visam la celebritate, dar cel mai bine cotat la bursa pariurilor literare era Andrieş. Iar liceul Şaguna era o şcoală care ni se potrivea de minune: avea nişte profesori eminenţi de limba română (Constantin Cuza, Ion Topolog, Fl. Marcu – cel cu dicţionarul de neologisme), un dascăl de latină mirobolant, Spiru Hoidas, care ne-a trezit interesul pentru literatura antică şi ne sfătuia – în anii aceia de ateism deşucheat – să citim Biblia, avea o revistă şi un cenaclu, organiza periodic întîlniri cu scriitori... de la barzii locali, peste care trona aura de poet blestemat a lui Darie Magheru, pînă la Adrian Păunescu sau Ioan Alexandru. Dacă primul meu paradis s-a numit Aurel Vlaicu, al doilea a fost, fără îndoială, Şaguna. M-aş bucura enorm să am cîndva o întîlnire (fie şi literară) cu actualii şagunişti, în superba sală de festivităţi a liceului.

În povestea asta cu energia, n-am nici un merit. Trebuie s-o spun franc: cea care mă alimentează cu energie este Miruna. Un om care iubeşte şi este iubit are mereu energie cît pentru doi.

 

Actualul sistem de învăţămînt încurajează (cel puţin în ceea ce priveşte limba şi literatura română) mediocritatea şi nu performanţa autentică, atît în cazul elevilor, cît şi în acela al profesorilor. După cum se ştie, testele de literatură sînt foarte greu de cuantificat; din dorinţa ca evaluarea elevilor la aşa-zisele examene naţionale să fie cît mai obiectivă, comisia de specialitate a ministerului a conceput nişte subiecte stereotipe, din care a dispărut orice accent pe creativitate. Corectarea la proba scrisă se efectuează după un barem destul de rigid, iar o lucrare, fie şi genială, dacă nu se înscrie în interiorul acestui barem, nu este luată în consideraţie. Prin urmare, pe tot parcursul liceului (a cărui finalitate a devenit nu dobîndirea unor cunoştinţe, ci obţinerea diplomei de bacalaureat, care permite accesul la universitate), elevul nu învaţă de fapt literatură, ci învaţă să facă faţă cît mai bine acestor cerinţe şablonarde, ceea ce e foarte monoton şi plictisitor, aşa că de unde interes pentru literatură? Cel care prin statutul său profesional ar trebui să îl stimuleze, adică profesorul, este de multe ori la fel de blazat ca şi elevul. După ce obţine gradul didactic I (pe la treizeci şi un pic de ani), el nu mai are cum să avanseze din punct de vedere profesional; iar mai nou, performanţele didactice se măsoară în adeverinţe, fiecare profesor străduindu-se să adune dosare întregi de hîrtii pe care le va înainta inspectoratului pentru a obţine, eventual, o gradaţie de merit. E interesat mai mult de meditaţiile sale particulare (fără de care n-ar putea să trăiască decent, nici chiar indecent!) decît de performanţele realizate la clasă, şi cum să fie la zi cu lecturile din literatura contemporană, dacă n-are bani să-şi cumpere cărţi? În aceste condiţii, e firesc ca şcoala să se degradeze şi să avem în România de astăzi doar un simulacru de învăţămînt, aşa cum avem şi un simulacru sinistru de democraţie.

Aceste lecturi publice au importanţa lor în evoluţia unui scriitor, mai ales cînd acesta se întîmplă să aparţină unei literaturi fără o cotă europeană prea ridicată. Pe unde am citit (împreună cu alţi colegi din România sau singur – ca la Vilenica), sălile au fost pline, atmosfera, caldă, interesul pentru literatura română – neaşteptat de viu. Numai contactul nemijlocit cu un alt public decît cel românesc ne poate vindeca de complexele noastre (ba de superioritate, ba de inferioritate) şi de şabloanele noastre de judecată. Totuşi, n-aş vrea să fac din aceste cîteva ieşiri în străinătate un capăt de ţară: admit că îmi place, uneori, să-mi citesc producţiile literare în public, dar şi mai mult încă îmi place să le scriu. Nu-mi ignor publicul, dar cred că nici nu sînt dependent de acesta.

 

Am destule păcate, dar, din fericire, Dumnezeu m-a ferit (sau cel puţin aşa îmi place să cred) de păcatul invidiei şi mi se pare firesc să te bucuri cînd primeşti un autograf sau o dedicaţie de la un autor pe care îl preţuieşti. Aşa că am simţit aceeaşi bucurie ori de cîte ori vreun scriitor pe care îl apreciez a binevoit să mă onoreze cu cîteva vorbe însoţite de o semnătură. Mai ales cînd gestul vine spontan şi nu e doar o stratagemă mai rafinată de a cerşi o recenzie.

 

Prietenia mea cu Marin Mincu a avut suişuri şi coborîşuri. Şi a fost de la bun început o prietenie puţin mai aparte, căci nu a trecut niciodată de un cadru destul de protocolar, a fost lipsită de mari efuziuni şi intimităţi. Omul era dificil, foarte orgolios, mereu nemulţumit că meritele sale nu sînt subliniate îndeajuns, mereu convins că e victima cabalelor din lumea literară... Avea, totodată, şi o doză apreciabilă de donquijotism, care îl făcea cîteodată foarte simpatic, era capabil de mari acte de generozitate, dar, din păcate, nu reuşea să se facă iubit. Literaţii care îl simpatizau cu adevărat cred că pot fi număraţi pe degetele de la o singură mînă. Nici măcar tinerii pe care i-a încurajat şi i-a promovat din răsputeri nu i-au arătat prea multă gratitudine. Eu îl consider unul dintre cei mai importanţi autori ai epocii de după război. Motiv pentru care am şi scris despre el o carte de vreo 400 de pagini, asumîndu-mi riscul de a purta eticheta de mercenar al lui Marin Mincu. România literară mi-a făcut chiar onoarea de a mă numi într-un rînd „al treilea membru al familiei Mincu“... Dar cartea aceea (pe care nu ştiu dacă cineva o va fi citit cu seriozitate) nu este nici o hagiografie, nici un exerciţiu de complezenţă, ci o încercare serioasă (cel puţin în planul intenţiei) pe marginea unei opere foarte provocatoare. Personal, îi datorez lui Marin Mincu destul de multe sub raport intelectual, mai cu seamă în cărţile mele de critică. Apoi Mincu a fost alături de mine în cîteva momente dificile din viaţa mea: epoca Scrisorilor din Arcadia, spre exemplu, iar asta contează mai mult acum decît toate micile noastre neînţelegeri. Aşa că mi s-a părut firesc s-o ajut pe doamna Ştefania Mincu – atunci cînd a fost vorba să continuăm tradiţia Cenaclului Euridice –, ea fiind conducătoarea noului cenaclu „Marin Mincu“.

Nu sînt un mare amator de mondenităţi, aşa că evenimentele legate de promovarea romanului m-au obosit puţin... Dar nu sînt nici atît de făţarnic încît să susţin că buna primire de care s-a bucurat, deocamdată, Kostas mă lasă indiferent. Şi apoi, mai am şi satisfacţia că, atunci cînd unul dintre aceste evenimente se întîmplă să iasă bine, Miruna (care mă ajută enorm să le fac faţă) se bucură ca un copil.

Sincer să fiu, nu mă aşteptam la un asemenea val de efuziuni.

Cît despre poet/dramaturg, se pregătesc şi ei să iasă la rampă, probabil către sfîrşitul anului. Am gata de mult două volume de versuri, iar Editura Tracus Arte mi-a solicitat un volum de teatru, care va cuprinde şi două-trei piese inedite. Şi mă tem că n-am încă o operă, sînt abia un scriitor în formare.

 

Nora Iuga a dezvăluit despre „încredinţarea“ lui Kostas într-o scrisoare scrisă chiar „dispărutului“ (la propriu şi la figurat). A fost un dar generos din partea Norei, cu care am văzut că rezonaţi aproape pînă la identificare la gusturi literare. De cînd există prietenia cu Nora?

Ca şi originile Junimii, începuturile prieteniei mele cu Nora se pierd în „noaptea timpurilor“. Totuşi, din cîte îmi amintesc, în această viaţă am cunoscut-o personal la un tîrg de carte, pe la mijlocul anilor ’90. A fost o întîlnire aproape miraculoasă, deşi nu-i mai ţin minte exact împrejurările. Pentru că avem numeroase gusturi şi chiar obsesii comune, am adesea impresia că ne ştim de o eternitate. Nora e un om cu care comunic aproape perfect şi uneori sînt chiar puţin speriat descoperind cît de asemănător gîndim în foarte multe privinţe.

Da. Mă gîndesc de multe ori că adevăratul Kostas va fi fost un om de treabă, pe care eu l-am transformat într-un «sodom de păcate» – cum spunea un comentator…

M-aş strădui să-i explic că eu n-am făcut decît să scriu o poveste şi că personajul meu nu-i decît o invenţie. Şi l-aş ruga, evident, să mă ierte pentru că m-am folosit de numele lui. Nu am făcut-o cu intenţii rele, poate din inconştienţă.

Mi-e foarte greu să vorbesc de această carte, de care încep abia acum să mă distanţez şi pe care am scris-o ca într-un fel de transă. La început n-a fost nimic premeditat, iar cînd am început să scriu (într-o noapte din august 2003), aveam în minte doar prima propoziţie: „Kostas a duhnit toată noaptea a moarte“, nici măcar nu ştiam cui îi aparţine această afirmaţie. Aşa că acest roman s-a inventat pe măsură ce s-a scris. Şi dacă în lunga mea convieţuire cu Kostas Venetis s-a întîmplat ceva cu adevărat miraculos, aceasta a fost faptul că, deşi l-am lăsat deoparte de mai multe ori, i-am regăsit, de fiecare dată cînd l-am reluat, tonalitatea exactă, dar am regăsit mai ales acea stare de transă care îmi dădea uneori senzaţia stranie că scriu după dictare. Prin urmare, n-am pornit de la un proiect coerent, nu sînt un „autor cu program“, n-am vrut să demonstrez nimic, ci doar să scriu o poveste. Aş fi totuşi contrariat şi dezamăgit dacă cineva ar interpreta această carte drept un manual de amoralism sau drept un roman pornografic. Socotesc că scenele în care se face sex nu au nimic senzual, sînt triviale, abjecte, uneori chiar bestiale... Iar faptul că eroul principal este homo nu face din această carte una cu „problematică gay“ (cum am citit pe un blog). De altfel, cred că (dacă mi-e permis să-mi dau cu părerea) personajul meu e un homosexual destul de atipic, căci la el homosexualitatea nu este nici genetică, nici rezultatul unei opţiuni deliberate, ci pur şi simplu plata păcatului... Scriind despre toate acestea, fireşte că mi-am asumat riscul de a fi întîmpinat cu ostilitate de o parte a publicului, căci în literatura română nu s-au prea scris asemenea cărţi ... Totuşi, pînă şi moraliştii cei mai severi ar trebui să admită că, pentru ca să poată fi combătut, răul trebuie mai întîi arătat, iar treaba scriitorului e (atunci cînd îl abordează) să-l înfăţişeze cît mai obiectiv cu putinţă. Referitor la celelalte personaje, aş vrea să fiu reţinut pentru că nu îmi place să mă autocomentez. Ţin doar să mărturisesc că personajul de care m-am ataşat foarte mult a fost Manoil. Iar despre Beizadea Mihalache ar fi bine ca cititorul să se ferească de capcanele discursului său învăluitor şi să nu se dovedească în faţa sa la fel de slab de înger precum Kostas Venetis. Ar mai fi de adăugat că n-am urmat, scriind Viaţa lui Kostas..., în mod conştient şi asumat, nici un model, dar e posibil să fi fost influenţat de foarte mulţi scriitori pe care îi admir şi pe care îi recitesc regulat, de la, să zicem, Dostoievski şi Sade pînă la Mateiu Caragiale şi Eugen Barbu. Sau chiar pînă la autorii de romane senzaţionale (Dumas, de exemplu), pe care eu, unul, i-am citit mereu cu plăcere. Nu sînt nici atît de arogant, nici atît de naiv încît să nu realizez că totul a fost deja scris, şi nu doar o dată, ci de zeci, poate chiar de sute de ori.

În lumea contemporană, de unde au dispărut mai toate tabuurile tradiţionale, un Kostas Venetis e greu de imaginat. Odată cu relativizarea noţiunii de rău, dispare ideea de vinovăţie şi, în felul ăsta, dispare şi tragicul. Lumii de astăzi i se potrivesc absurdul, grotescul, comicul sinistru, iar Kostas e un personaj grav, poate chiar tragic, pentru că are conştiinţa „strîmbătăţii“ sale din naştere. Deşi vine dintr-un alt secol, vocea lui se aude pînă la noi şi joacă, în raport cu realitatea imediată, rolul hîrtiei de turnesol.

Şi eu am fost frapat de lipsa de verosimilitate a unor episoade, încă de cînd lucram la acest roman. Şi nu sînt sigur nici astăzi dacă personajul meu a fost cu adevărat un mare păcătos, poate chiar Păcătosul prin excelenţă, sau doar un simplu născocitor de poveşti. Or, aşa cum sugerezi tu, o halucinaţie/invenţie a Nemţoaicei. Aşadar, nici după ce ne-am despărţit (rămîne de văzut dacă pentru totdeauna), nu ştiu prea multe lucruri despre Kostas Venetis. Dar am găsit cea mai bună metodă pentru a-l ţine momentan la o oarecare distanţă de mine: am început un alt roman, care nu seamănă deloc, dar absolut deloc cu Viaţa lui Kostas....

 

 

Deşi la Bistriţa m-am simţit absolut extraordinar, m-am relaxat şi am ascultat poezie de foarte bună calitate, am făcut chiar şi pe actorul amator în piesa regizată de Marcel Ţop după Marii oameni ai revoluţiilor, acum întors în canicularul Bucureşti, timp de 2-3 săptamîni neîntrerupt mă voi întoarce la Kostas Venetis, personajul meu de roman care nu mă ascultă deloc, o ia pe cărările cele mai neaşteptate şi adesea mă sperie cu excentricităţile sale. mă întorc la scris. (19 iulie 2010)

Îmi plăcea de multă vreme pictura în răspăr a lui Théodore Géricault (mîini tăiate, capete retezate de ghilotină, bătrîne nebune..) iar acum descopăr înfiorat printre tablourile sale un portret frapant: ar putea să fie chiar chipul lui Kostas Venetis… (26 octombrie 2010)

Lucrul care m-a oprit în faţa acelui mormînt a fost numele care mi s-a părut de-o teribilă stranietate: Kostas Venetis. Şi atunci mi-am zis: Dă-i-l pe Kostas Venetis lui Octavian Soviany. Şi s-a împlinit voia. Ai înviat! În definitiv, răsplata lui Octavian după şase ani de sarcină şi caznă muierească a fost a doua naştere a ta şi răsplata asta e puţin şi a mea, că eu am hotărît.

 

 

Cea mai…

Mare gafă făcută de cînd „activez“ în literatură a fost… să-i dau Angelei Marinescu un volum de-al meu cu o dedicaţie pentru Nora Iuga.

Cea mai mare emoţie am avut-o… cînd am vorbit cu părintele Stăniloae.

Mari speranţe mi le-am făcut cu… scrisul.

Grele momente au fost atunci cînd… a trebuit să plec dintr-o casă care fusese a mea şi în care trăisem vreo douăzeci de ani, fără să ştiu încotro s-o apuc.

Mulţi bani i-am cîştigat pe volumul… Ucenicia bătrînului alchimist – apărut în fostul regim. Suma pe care am primit-o pentru această carte de debut echivala cu opt salarii.

Fericiţi oameni pe care i-am făcut cu o carte de-a mea… au fost părinţii mei atunci cînd am debutat în volum.

Cînd o să mă las şi de scris.