OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Reeditarea recenta a volumului Desant ’83, aparut la Editura Paralela 45, ridica mai multe probleme si teme de dezbatere, printre care si aceea a rolului literaturii optzeciste, dinainte si dupa 1989. Autor semnatar in Desant ’83, prozator apreciat al generatiei ’80, Cristian Teodorescu declara ca n-are „nici timp si nici dispozitia“ de a se reciti si ca reeditarile sint un fel de „recursuri la niste procese de divort in care partile au apucat sa cada la intelegere“.
Cristian Teodorescu este unul dintre putinii autori care au exploatat fictional sursele de inspiratie oferite de anii tranzitiei. Dar, dincolo de realitatea imediata, pentru Cristian Teodorescu „sursele fictiunii sint cu totul altele, in ceea ce ma priveste, decit factologia imediata. Aproape niciodata nu stiu de la bun inceput de ce trebuie sa povestesc un anumit lucru, dar stiu ca trebuie sa-l povestesc“.


Politicile literare

Reeditarea Desantului a adus in discutie, din nou, valul prozatorilor optzecisti in literatura actuala. Din perspectiva de autor in Desant ’83, cum priviti acest aspect?

Scriitorii acestui val sint, cei mai multi, autori consacrati care publica si dupa ’90. Din cite am observat, comentariile pe care le provoaca aceste carti nu sint nici pe departe complezente. Exista chiar comentarii rauvoitoare care au un ce schepsis de politica literara. Am citit in acesti ani si articole critice in care era vadita intentia de a demola aceasta generatie. Articole ai caror autori n-au, uneori, nici macar abilitatea de a-si motiva plauzibil intentiile, ci intrebuinteaza tehnica executiilor de raspintie. In ’83, cind a aparut Desantul, au fost comentatori care au incercat ceva asemanator. Aceia insa, cel putin, s-au napustit asupra cartii – in Scinteia, in Luceafarul semnalau ca se pregateste un atentat impotriva literaturii romåne! – fiindca erau platiti pentru asa ceva si aveau posibilitatea de a izbindi, prin alertarea forurilor. In Saptamina se practica o turnatorie sistematica impotriva optzecistilor, turnatoria prin citate care dezvaluiau: abateri de la linia partidului, afirmatii dusmanoase, viziuni neconforme sau chiar opuse aceleia oficiale. Unii dintre cei care astazi vor sa execute generatia optzeci au facut-o si in calitate de tovarasi de drum sirguinciosi sau de ocazie ai directivelor PCR. Pina in ‘89, inclusiv, a lovi in optzecisti in general sau „la bucata“ era un mijloc prin care forurile primeau semnale de la autorii acestor atacuri ca ei vegheaza si ca au o atitudine clara.

Razboiul cu optzecistii al acestor comentatori care evitau din motive tactice sa anatemizeze cartile unor autori consacrati, primejdiosi din punctul de vedere al regimului, a fost un trist exercitiu de oportunism politico-literar, pe vremea lui Ceausescu. Pe atunci, priveam aceste murdarii ca pe o fatalitate. Acum insa mi se par murdarii de un cu totul alt soi: in lumea literara, fiecare dintre noi are cosmarurile pe care le merita. Incercarile de a scapa de ele invinovatind cosmarul insusi n-a eliberat, din cite stiu, pe nimeni. Pina in ’89, n-as fi crezut ca aceasta generatie poate deveni subiect de cosmar. Si, intr-un fel, termenul de val, pe care il folositi, e apropiat de interpretarea mea. Cei care n-au incercat sa sparga acest val, atunci cind el s-a pus in miscare, au o relatie normala cu el, ceilalti insa il percep ca pe o amenintare personala si se straduiesc sa transmita si altora acest sentiment, prin mesaje de tip „optzecistii trebuie scosi din joc“. E aici o viziune de tip clientelar al carei mesaj e ca X nu-l poate impune pe Y din cauza ca optzecistii au ocupat scena. Care scena? Aceea din timpul lui Ceausescu? Nu mai exista si oricum ea avea alti protagonisti. Aceea postdecembrista? Pentru X, cel care vrea sa impuna noi valori, terenul e deschis. Nu optzecistii sint cei care il impiedica. Ei pot fi folositi, insa, ca pretext de X pentru a le spune lui Y si altora de ce cronica semnata de el nu i-a adus pe culmile promise de el.


Nu-mi place sa ma recitesc

O reeditare poate insemna si un examen. Revederea cu propriile texte este, pentru dumneavoatra, confortabila?

Deocamdata mi-am propus sa ramin repetent la acest gen de examen. N-am nici timp si nici dispozitia de a ma reciti. Am avut parte de o asemenea experienta cu vreo doi ani in urma. Cineva, persoana cunoscuta literar, mi-a dat sa citesc un fragment de proza, fara sa-mi spuna autorul si mi-a cerut sa-l identific. I-am spus ca-mi suna cunoscut stilistic, plus alte asemenea detalii, dar n-am fost in stare sa ghicesc numele autorului. Persoana literar cunoscuta s-a indurat in cele din urma de mine si mi-a spus cine era autorul. Cel care discuta cu dvs.! Atunci, am inghetat. Sa nu te poti recunoaste pe tine insuti in ceea ce ai scris e, in prima clipa, groaznic. Apoi te simti mai putin ingrozit, fiindca nu esti tu, de fapt, cel care vorbeste, ci un personaj al tau, de care ai uitat intre timp, desi, in definitiv, n-ar fi trebuit sa uiti de el. Sint indragostit de ceea ce scriu, atunci cind scriu. Dupa aceea prefer sa ma indragostesc de altceva, fara nici o obligatie fata de ceea ce am scris pina atunci. Reeditarile mi se par un fel recursuri la niste procese de divort in care partile au apucat sa cada la intelegere.

Ati facut parte din Cenaclul Junimea al lui Crohmalniceanu. Ce rol a avut el in coagularea generatiei dumneavoastra si a intregului curent literar care a urmat?

Daca eu sint ceea ce sint, profesorul Crohmalniceanu m-a ajutat sa ma asez pe picioarele mele. As zice chiar mai mult, el m-a ajutat sa ma vindec de complexe literare care poate ca altfel m-ar fi sufocat. Era perioada marilor dezvaluiri din obsedantul deceniu. Eu veneam cu niste fleacuri, marginale. Altii venisera ceva mai devreme tot cu asemenea fleacuri. Nedelciu, Constantin Stan n-aveau tematica inalta. Ce sa mai spun de Sorin Preda, care parea sa-si bata joc de ideea asta. La cenaclul lui Crohmalniceanu a crescut treptat o lume care, cred, n-avea initial nici o noima, putea parea o prostie si nu vibra la marile conflicte literare ale vremii. Noi scriam despre oameni marunti, despre o lume, in aparenta, subpolitica, iar Croh, in loc sa ne trimita la marile modele ale vremii, lua in serios toate ciudateniile noastre, fleacuri, repet, fata de canoanele epocii. Optzecismul a insemnat si inseamna in spiritul sau nesinchisire de poruncile vreunei ideologii. Aici, sa recunoastem, critica securistica si cea care pazea directivele PCR aveau dreptate denuntindu-ne ca ne batem joc de idealurile epocii si ca lumea pe care o vad optzecistii nu reflecta „realitatile“ timpului. Un repros frecvent era acela ca ne cautam personaje „la marginea societatii“. De fapt, acea margine a societatii era societatea din Romånia anilor ’80, nici mai buna, nici mai rea. Crohmalniceanu a avut incredere in nasul nostru, nu s-a temut de asa-zisul nostru cinism si nici de aciditatea tot mai mare a productiilor care se citeau la Junimea. Aveam antene fine pentru noutate si o placere a discutiei limpezitoare care, in cele din urma, au adus la cenaclu si persoane care urmareau discutiile noastre pentru a le raporta mai departe.

Unul dintre frecventatorii cenaclului, cu intermitente – pesemne ca trebuia sa frecventeze si alte medii –, s-a numarat la mineriada din ’90, iunie, printre cei care agrementau grupurile de mineri care au terorizat Bucurestiul. Fara Crohmalniceanu, sint convins, prozatorii optzecisti nu s-ar fi grupat, la fel cum la Cenaclul de Luni, fara Nicolae Manolescu nu s-ar fi creat intre poeti o aceeasi constiinta literara care, de altfel, si ingaduia junimistilor sa se simta ca acasa la Cenaclul de Luni si viceversa. La Junimea discutam nu numai prozele citite de un autor sau altul, ci ajungeam mai de fiecare data la chestiuni teoretice, discutii din care, treptat, a capatat identitate optzecismul prozatorilor, in paralel cu poetii optzecisti de la Cenaclul de Luni. In paralel, dar si impreuna, deoarece mergeam, cei mai multi, la amindoua aceste cenacluri.

Cu ce a avut de luptat Crohmalniceanu, pe vremea aceea, pentru impunerea unor tineri scriitori?

Precumpanitor cu sistemul editorial. Adica, in cele din urma, cu cenzura. Dom’ profesor, cum ii spuneam toti, avea usa deschisa la Cartea Romåneasca, pe vremea cind traia Marin Preda, din cauza prieteniei lor, dar si a prestigiului lui Croh. Ulterior, cind George Balaita a devenit directorul editurii, sugestiile lui Crohmalniceanu au contat in continuare. Astfel ca la Cartea Romåneasca au debutat multi dintre prozatorii optzecisti. De altfel, aceasta editura a tinut usile deschise poetilor din generatia ’80 si gratie puterii de convingere a lui Crohmalniceanu. Era un om corect. Si cred ca impunea prin aceasta corectitudine. La fel cum presupun ca impunea prin iubirea lui pentru literatura. O iubire care a sfirsit prin a-i provoca obsesii fata de greselile sale de tinerete. El insusi nu si le ierta, din cauza corectitudinii pe care si-o aplica mai intii siesi. M-a socat ca dl Gh. Grigurcu i-a mai dat o lovitura lui Crohmalniceanu si dupa moartea acestuia, atacindu-i si pe cei care ii pastreaza o buna amintire profesorului. Dl Grigurcu, care da note la morala scriitorilor, ar face bine sa-si examineze psihanalitic postura pe care si-a asumat-o. Pentru mine cel putin e limpede ca dl Grigurcu are groaznice complexe de superioritate care il determina sa-si construiasca un personaj justitiar de hirtie, cu aer inamovibil. Pe vremuri, pentru ca a sprijinit generatia ’80, Crohmalniceanu a fost brutal atacat de vadimismul incipient de la Saptamina si de la Luceafarul. Acum, dl Grigurcu, in calitate de justitiar literar, nu-l iarta nici dupa moarte pe Crohmalniceanu si face procese de intentie optzecistilor si celorlalti care isi permit sa aiba o alta parere decit d-sa despre victima atacurilor sale. Faptul ca d-sa isi ia riscul de a se razboi cu o intreaga generatie de scriitori inca tineri biologic aproape ca mi l-ar face simpatic, daca nu mi s-ar parea excesiv si, pina la urma, incorect.


Nu exista cenzura economica, ci piata libera

Vorbind de tineri scriitori, ce credeti ca e mai de temut: cenzura economica sau cenzura politica?

Ar trebui sa ne intelegem, mai intii, care e problema cenzurii economice. Sa dam putin timpul inapoi, pe vremea lui Ceausescu. Pe atunci existau scriitori cu carnet si scriitori care nu existau, fiindca n-aveau carnet. Acum, slava Domnului, au carnet de scriitor, in Uniunea Scriitorilor sau in ASPRO, si persoane care nu prea stiu de ce au capatat titulatura de scriitori. Despre cenzura economica vorbesc, precumpanitor, scriitorii deprinsi cu ideea ca literatura aduce bani. Iata ca literatura nu mai aduce bani. Unde e cenzura economica? In faptul ca literatura nu mai aduce bani? Dar sint atitea alte indeletniciri care nu mai aduc bani la aceasta ora, din cauza ca pur si simplu ele nu se mai cer pe piata. Asta nu e cenzura economica, ci e piata. Sa zicem ca nu ne place piata. Ce vrem? Sa scriem literatura subventionata? Asta se poate. Sa traim din scris? Asta nu se prea mai poate. Adica bugetul patriei nu are fonduri pentru a asigura scriitorului mijloace de trai inlesnite. Dar are patria contract ferm cu scriitorul? Din cite stiu, nu. La fel cum n-are nici cu cercetatorii care isi tirasc zilele de la un salariu la altul, sau cu profesorii care fac foame tot asteptind o crestere de leafa. De ce ar trebui scriitorul protejat? Ca sa faca literatura? Ca sa scrie ce doresc cei care il protejeaza?

Mult invocatul exemplu Eminescu, cu ideea de proteguire a geniului, e o prostie. Eminescu a scris poezie in timpul sau liber. Caragiale, Creanga si altii n-au trait din literatura lor. Scriitorul liber de probleme economice e inventia totalitarismului, iar aceasta libertate n-au gustat-o decit citiva alesi, initial, dupa care, incetul cu incetul, scriitorul romån si-a pierdut privilegiile care il faceau sa doreasca sa capete carnetul de scriitor.
Pentru mine, scriitorul trebuie sa aiba mai intii libertatea de a publica. Daca are aceasta libertate, el poate deveni tot ceea ce ii poate oferi notorietatea – in masura in care o cistiga. Or, aceasta libertate exista. E adevarat, ea nu mai e urmata de reactii critice ca pe vremuri, dar cartea buna nu se pierde.

Dumneavoastra ati abordat o tema – in Povestiri din lumea noua – despre care se vorbeste foarte mult in lumea postdecembrista, dar care este arareori prezenta in transpunere literara, anume chiar lumea tranzitiei. Credeti ca lumea din jurul nostru mai ofera surse de inspiratie?

Ma sperie ideea ca nu sint in stare sa ma asociez cu toate cele care au loc in aceasta perioada de tranzitie. Am scris un volum de povestiri in care nu mi-a mai ajuns realismul pentru a spune chestiuni simple. Lumea in care traim e una in care fantasticul ne viziteaza zilnic. Asta fiindca nu sintem deprinsi cu ea, la fel cum si cei care programeaza miracole nu sint deloc deprinsi cu lumea carora li se adreseaza. Am vazut persoane care cistigau nimica toata, dar care isi dadeau cam o treime din venit la bingo. Au crescut, linga mine, capitalisti onesti care si azi merg cu Dacia lor veche, desi se pot lauda ca se scalda in bani. Am discutat cu adolescenti care nu stiu ce e mai bine, sa se drogheze sau sa plece din Romånia. Am de-a face cu batrini care traiesc in saracie, dar nu se pling, si cu pensionari inlesniti care viseaza sa se imbrace in toate ofertele pe care le primesc. Justitiari de tip haiducesc si sarantoci care nu ar renunta la convingerile lor liberale pentru nimic in lume. Sa va indispun cu copiii strazii sau cu nefericitii care mor pe strada si nu se uita nimeni la ei? Traim intr-o lume fantastica. La un moment dat insa ne vom da seama ca lumea aceasta ar fi putut fi mult mai apropiata de normal daca am fi vrut acest lucru. Drama de profunzime a romånilor e ca nu accepta decit cu intirziere, uneori deloc, ca ceea ce li se intimpla e propria lor opera. Noi gasim tot timpul tapi ispasitori pentru greselile noastre, dar refuzam sa ne uitam la noi insine. Un exemplu: un paznic al unei firme particulare, trezit din somn, m-a tinut citeva ore ca pe un infractor fiindca mi-am permis sa il trezesc. Sa fii la cheremul unui om inarmat trezit din somn, desi el ar fi trebuit sa fie cel care sa te pazeasca chiar si de faptul ca esti de cealalta parte a firmei pe care o pazeste, iar acest netrebnic sa te inghionteasca si sa se laude ca a prins un intrus, asta e cam prea de tot.

Pentru dumneavoastra, lumea din jur nu este sursa de inspiratie numai pentru opera de fictiune, ci si pentru cariera de jurnalist, incluzind postul de sef al biroului din Bucuresti al Europei Libere. Aceste duble seturi de inserturi – fictionale si nonfictionale – se completeaza sau se resping?

Se resping mai totdeauna si, in aproape aceeasi masura, se cheama unele pe altele. Sa ma explic. Fictiunea nu e neaparat consecinta experientei imediate. Iar functia de sef, asa cum o vad eu, e una prin care sint pusi in valoare oamenii cu care lucrezi. In aceasta meserie, elita palpabila e alcatuita din oamenii care reprezinta postul pe teren. Europa Libera are o echipa de mina intii. Si asta n-o spun numai eu, ci si concurenta. La Europa Libera sint oameni cu condei remarcabil, care poate fi folosit fictional sau nu. In orice caz, oamenii acestia au o constiinta a operei jurnalistice personale cu totul aparte. Fictiunile mele nu traiesc din reportaje sau din ceea ce imi ofera factologic Europa libera. Sursele fictiunii sint cu totul altele, in ceea ce ma priveste, decit factologia imediata. Aproape niciodata nu stiu de la bun inceput de ce trebuie sa povestesc un anumit lucru, dar stiu ca trebuie sa-l povestesc.


Responsabilitatea in presa e inca un mister

Credeti ca presa este a patra putere in stat la noi? Si daca da, considerati ca mass-media si-au onorat, in acesti ultimi ani, responsabilitatile ce decurgeau din aceasta calitate?

Daca ma convingeti ca primele trei ar fi puteri autentice in Romånia, accept ca si presa ar fi a patra putere in stat. Nu va suparati, dar nu credeti ca ar fi momentul sa spunem deschis ca in Romånia exista institutii, dar nu se prea vede puterea lor? Nu mi se pare deloc normal ca presa sa creada ca poate face si desface totul, in vreme ce justitia se innamoleste in dosare, iar Parlamentul se joaca de-a legile. Presa de la noi a incercat si deliciile tirajelor uriase, in ’90, apoi nefericirea pierderii de cititori, dar cred ca n-a inteles nici azi ca nu publicul face ziarul (sau postul de radio, sau de televiziune), ci ziarul e cel care isi face publicul. Ma tem ca aceasta filozofie lipseste in lumea presei din Romånia, de unde si faptul ca ziarele de la noi, n-au memorie, ci doar impresii. O memorie de pisica fara stapin au televiziunile de la noi din vina carora s-a construit treptat imaginea catastrofala a unei Romånii care e pe punctul sa sucombe. Asta ca sa faca pe plac carui reanimator politic? Responsabilitatea, in presa, e, ma tem, un mister pentru foarte multi directori de ziare si de televiziuni, iar consecinta cea mai nefericita am simtit-o cu prilejul acestor alegeri.