Una dintre trăsăturile jurnalului,
s-a spus, ar fi continua şi sîcîitoarea reflecţie
asupra propriului statut şi, mai ales, asupra relaţiei sale cu
literatura. E un soi de criză de identitate a unui gen care, în
plan literar, pare a pastişa arivismul eroilor stendhalieni. Într-un
fel, originalitatea şi o parte din farmecul jurnalelor lui Livius
Ciocârlie vin tocmai din felul în care această
autoreflexivitate e dusă la capăt. Fiecare dintre jurnalele
acestuia conţine şi o „teorie“ (în sensul slab,
fragmentar) a jurnalului, prezentă sub forma unor reflecţii
continue asupra propriei scrieri.
Pentru început, am putea spune că
ceea ce pare a exceda şi a fascina literatura este tocmai
banalitatea jurnalului, ceea ce Jean Rousset numeşte „murmurul
neîntrerupt“, realitatea au jour le jour, caracterul
fragmentar şi laconic nu numai al însemnărilor, ci şi al
existenţei care ţine acest jurnal1. E vorba de neîncrederea
pe care jurnalul o are în sine, precum şi în ceea ce
priveşte importanţa lucrurilor descrise: „jurnalul nu este decît
un mers pe loc, imaginea descurajantă a unei existenţe staţionare“,
spune acelaşi Rousset2, în timp ce pentru Barthes jurnalul
este inessentiel, „fără rost“, am traduce noi3. Or, această
practică – pentru că jurnalul este, în primul rînd, o
practică – pare deschisă tuturor. E vorba de o democratizare
totală, în măsura în care oricine poate ţine un jurnal
intim. În bună parte, prin această democratizare, jurnalul
reuşeşte să scape instituţiei literare: e vorba de o practică
intimă, în care publicarea nu juca la început nici un
rol, făcînd chiar ca cercetători precum Philippe Lejeune sau
Mircea Mihăieş să conteste posibilitatea de a mai vorbi de un
jurnal intim în momentul în care acesta este publicat: ar
fi vorba, ne-o spune primul, de o simplă construcţie
autobiografică, înţelegînd prin asta un soi de
„făcătură“, pentru că „poate că jurnalul este prin
definiţie nepublicabil: există o incompatibilitate între el
şi forma cărţii“4.
Axat pe efemer, pe banalitatea
cotidianului, jurnalul pare un soi de alter ego al literaturii, în
măsura în care reuşeşte tocmai să capteze această
realitate atît de fragmentară a vieţii de zi cu zi. Lipsa de
consistenţă a jurnalului reface, redă astfel în oglindă
lipsa de consistenţă a realităţii, e o imagine reflectată a
haosului cotidian. E o temă care revine constant de-a lungul
jurnalelor lui Livius Ciocârlie, încă de la Fragmente
despre vid (Editura Cartea Românească, 1992): „Sensul lui,
s-ar putea spune, este chiar lipsa de sens. Jurnalul captează
efemerul“. E o idee pe care o vom regăsi şi la Barthes, cînd
afirmă: „Dar Jurnalul, nu ar trebui el oare considerat şi
practicat exact ca o formă care exprimă în mod esenţial
neesenţialul lumii, lumea ca lipsă de esenţial? (cette forme qui
exprime essentiellement l’inessentiel du monde, le monde comme
inessentiel?)“5. Acesta este unul dintre pariurile pe care şi le
asumă Livius Ciocârlie nu numai în Fragmente despre vid,
dar şi în Caietele lui Cioran (Editura Humanitas, 2007) sau în
Bătrîneţe şi moarte în mileniul trei (Editura
Humanitas, 2005).
Dincolo însă de acest efect de
reflectare, prin care dezordinea jurnalului îşi regăseşte
corespondentul în dezordinea realului, există şi un alt efect
al banalităţii, al simplităţii acestui tip de scriere. E ceea ce
am putea numi – pentru a ne menţine mai mult sau mai puţin pe
lîngă Barthes (lucru făcut şi de autor, de altfel) –
efectul de real al jurnalului. Fascinaţia literaturii pentru genul
diaristic constă în mare parte în acest efect de real,
prin care, cel puţin momentan, avem acces la o realitate nemediată.
Contribuie la aceasta nu numai directeţea jurnalului (în
termenii lui Rousset, distanţa minimă dintre timpul trăirii şi
timpul scrierii), cît mai ales temporalitatea sa. E, în
fond, avantajul pe care autobiograficul şi, mai ales, corespondenţa
şi jurnalul o au asupra literaturii. Dacă aceasta are un timp
propriu, impersonal, accesul la timpul trăit, viu, real îi
este blocat. Într-o bună măsură, jurnalul este, în
primul rînd, un obiect ce, scris de mînă sau nu,
păstrează urmele zilei şi ale trecerii timpului. E vorba de o
legătură fizică, în sensul cel mai banal cu putinţă al
acestui cuvînt; o legătură bazată pe un obiect care, în
mare măsură, face parte dintr-un cu totul alt spaţiu temporal.
Însemnarea de jurnal este, astfel, o parte din realitatea
descrisă, păstrează legătura cu timpul din care a fost extrasă,
pentru că, într-un mod imposibil textului literar, este
elementul straniu ce vine din acel trecut. Jurnalul ideal este acel
journal herbier al tinerelor fete descris de Lejeune; tip de jurnal
în care autorul sau, mai degrabă, „autoarea“ inserează în
interiorul textului fragmente de real ce fac obiectul unei reverii
asupra trecutului: poze, bilete de tren, scrisori, cărţi poştale
etc. Tocmai această captare directă a temporalităţii, ce dă
jurnalului un contact direct cu realitatea, stă şi la baza relaţiei
sale cu literatura. Dialogul dintre ele se bazează pe acest avantaj,
pe care un gen moale, lax, prin excelenţă, îl are asupra
literarului. Dacă este adevărat că există o obsesie a operei la
autorii de jurnal (cum este cazul lui Amiel, cum este cazul special
al lui Livius Ciocârlie), nu e mai puţin adevărat că există
o fascinaţie a captării temporalităţii pe care literatura o are
faţă de acesta. Relaţia dintre jurnal şi literatură se desenează
prin aceste două coordonate ale unei fascinaţii reciproce.
Farmecul realului temporal apare la
Livius Ciocârlie încă din Mari Corespondenţe (Editura
Cartea Românească, 1981), unde, după un întreg ocol
avînd ca scop tocmai demonstrarea literaturităţii
corespondenţelor (demonstraţie, de altfel, reuşită), autorul se
întoarce brusc pentru a remarca tocmai neliteraturitatea
acestora: „Cum literatura este, în bună măsură, lucrarea
cititorului, o anumită lectură, îmi ziceam, transformă
scrisorile în fapt literar. Acum sînt mai puţin convins.
Sau, dacă e să vorbim de literatură, nu poate fi decît una
de cu totul alt fel... Aşa sînt corespondenţele vechi: în
ele se păstrează timpul – timpul real, cu tot ce a fost viaţă
în el, dar se păstrează – apropiat şi inaccesibil –
dincolo de o apă, dincolo de un mal“.
Jurnalul intim aparţine tocmai acestei
realităţi fotografice, prin care realul este deodată captat ca
într-o cutie, redînd acel Ça a été!
din La Chambre Claire6. Gen lax, feminin, aşezat de Livius Ciocârlie
sub semnul unei Viene decadente, jurnalul stă însă şi sub
marca acestei autenticităţi, cu tot vagul pe care îl
presupune cuvîntul. De aici, o relaţie marginală cu
literatura, de fascinaţie reciprocă. Vom observa în ce măsură
acest lucru influenţează caracterul scrierilor autobiografice ale
lui Livius Ciocârlie. Vom avea, astfel, în vedere ceea ce
autorul spune din capul locului, constant, şi anume că jurnalele
sale sînt jurnale literare, nu jurnale intime.
Unul dintre efectele acestei captări a
realului este ceea ce Barthes numeşte motivul istoric al
justificării jurnalului: „operaţia de destrămare, de prefacere
în praf, zi după zi, a urmelor unei epoci“7. În mare
parte, primele jurnale, de la Fragmente despre vid pînă la
Caietele lui Cioran nu par a face altceva decît să urmărească
acest proiect. Există un melanj al planurilor temporale, care, prin
tehnica dublului şi chiar a triplului comentariu la jurnal, reuşeşte
să readucă într-un prezent continuu urmele unei epoci, cea
comunistă (există aici, fireşte, şi un scop etic), sau,
dimpotrivă, să aşeze chiar şi momentele scrierii celei mai
recente, al ultimului comentariu, sub ecranul unei depărtări
temporale, prinse în nostalgie. Dacă în Cap şi Pajură
(Editura Albatros, 1997) aceste momente sînt strict delimitate,
în Viaţa în paranteză (Editura Amarcord, 1995) sau în
Trei într-o galeră (Editura Echinox, 1998), cititorul este tot
timpul în îndoială asupra perioadei despre care citeşte.
Se reuşeşte astfel nu numai acea éparpillement de l’histoire
despre care vorbeşte autorul francez, dar şi o accentuare continuă
a temporalităţii. Comentariul la propriul jurnal marchează nu
numai distanţa dintre vîrstele autorului, cît mai ales
contingenţa propriilor opinii, a propriilor euri, lipsa de sens
caracteristică jurnalului şi realităţii. Comentariul continuu
lasă un gust amar tocmai pentru că nu există o judecată finală
sau, cînd există, e o „desfiinţare totală a celor două“,
deci desfiinţarea totală a oricăror opinii, intrarea în
starea de indiferenţă – dacă ar fi să urmăm tabloul valorilor
desenat de autor.
În bună măsură, acest
comentariu continuu pe marginea unor autori (Cioran sau Valéry),
a unor întîmplări, sau comentariu de gradul al doilea,
comentariu al propriului comentariu, marchează intrarea în
rolul diaristului. Este vorba de un rol, în măsura în
care Livius Ciocârlie este tot timpul conştient de sarcina pe
care şi-o asumă: „nici nu cunosc alte idei în afară de
comentarii, cum încerc să fac“. Şi nu e vorba numai de
comentariile teoretice asupra naturii jurnalului, ci şi de
comentarii în oglindă ce funcţionează ca o mise en abyme
asupra unor alţi autori sau chiar pictori: „acceptarea totală a
banalităţii duce la expresia cea mai puţin banală“, spune
despre Vermeer, pentru ca următoarea însemnare să exemplifice
tocmai tipul acesta de notaţie banală, lipsită de contur,
neliterară decît în interiorul genului diaristic.
Într-un fel, poziţia comentatorului, aflat la marginea unui
text, la marginea unor întîmplări, reprezintă tocmai
poziţia jurnalului, aflat la marginea literaturii şi, cu toate
acestea, indisolubil legat de ea.
Efectul de real al jurnalului instituie
tocmai această relaţie dublă prin care jurnalul este legat de
literatură şi, în acelaşi timp, despărţit de ea. Imaginea
folosită de Livius Ciocârlie este aceea a deltei: „Înseamnă
că, pentru a-l considera în sine, jurnalul trebuie explicat
altfel decît opera literară, cu alte criterii. El se situează
în delta literaturii, acolo unde apele literaturii se
împotmolesc. Nu trebuie văzut ca ceea ce urmează să devină
literatură, ci ca un loc de frontieră unde literatura se deschide
spre altceva“.
Poziţia diaristului ca marginal
Există o corespondenţă perfectă
între locul marginal pe care îl ocupă jurnalul faţă de
literatură şi visurile de clochard pe care le întreţine
autorul sau poziţia de diletant al scrisului în care doreşte
să se vadă. Sînt poziţii aflate în zonele albe ale
hărţii sociale, ale hărţii literare. Poziţii ce rămîn în
acea zonă a indiferenţei pure, a lipsei responsabilităţii,
instituind în acelaşi timp un contact nemijlocit cu realul, un
realism absolut. În mare parte, putem identifica aici o
atitudine similară aceleia a ultimului Barthes, care îl
determina să facă elogiul amatorului, în măsura în
care contactul său cu scrisul nu mai este mediat de imagine,
profitînd astfel de „bucuria scrisului fără a fi preocupaţi
de imaginea pe care o nasc în celălalt“8. Ceea ce
interesează aici este directeţea, nemedierea, toate fiind
rezultatul unei poziţii marginale, aceea a clochard-ului – o
proiecţie a unui model social şi literar în acelaşi timp:
„singura condiţie potrivită umanităţii omului este să fie
cloşard. Năuc, cu mintea aburită de vin, ghemuit ca în
pîntecele mamei în cutia de carton“ (în Pornind
de la Valéry, Editura Humanitas, 2004). Exact acest lucru ne
face să vorbim despre socialitatea jurnalului în cazul lui
Livius Ciocârlie, în măsura în care există un soi
de confundare a planului literar cu cel social: în fond, este
vorba despre două instituţii, faţă de care clochard-ul (sau
diletantul, în plan literar) se află într-o poziţie de
libertate, aceea a marginalului: „A devenit urgent să dau un
anunţ: eu, cînd îmi zic diletant, nu mă alint. Revendic
un statut“ (în De la Sancho Panza la Cavalerul tristei
figuri, Editura Polirom, 2004), pentru ca, după aceea, să revină:
„diletant mai înseamnă să umbli sprinten, să-ţi porţi cu
uşurinţă sacul... fiindcă ai uitat la cabană jumătate din ce
ţi-ai adus. E aceea légèreté d’être a
omului precar“.
După cum putem observa, nu este vorba
numai de o dorinţă de a se situa la marginea unui sistem, literar
sau social, nu e vorba numai de farmecul outré al
marginalităţii, deşi e vorba şi de asta. Poziţia diaristului ca
diletant, ca marginal, clochard al literaturii, implică şi o doză
de plăcere rezultată din senzaţia de nemediere, din contactul
direct, „fără semne de marcaj“, spune el, din acel farmec al
realului captat, transpus ca într-o poză veche. Este nu numai
ieşirea dintr-un sistem literar, este şi o senzaţie de libertate.
De aceea, problema diaristului rămîne
în această privinţă: să îşi menţină poziţia de
marginal, de observator. E o problemă în măsura în care
literarul tinde întotdeauna spre o recuperare a ceea ce nu se
voia recuperat, o recuperare a directeţii prime a jurnalului:
„Devenit specie literară, jurnalul a decăzut de la sine. Rostul
lui fusese să fie sincer şi postum. Să nu fie «literatur㻓.
Întîlnim aici ceea ce Philippe Lejeune şi Mircea Mihăieş
reproşau jurnalului publicat: faptul că nu mai este jurnal, ci
literatură. Şi, într-adevăr, este literatură, în
măsura în care contactul direct cu realul, cu temporalitatea,
cu efemerul devine doar o tehnică literară, una printre altele.
Problema nu e de a deplînge această schimbare, încercînd
o reîntoarcere la realitatea primă a jurnalului, ci de a porni
de la această constatare spre altceva. Problema este cu atît
mai spinoasă cu cît, aşa cum remarca Barthes, jurnalul
întotdeauna virează spre inautentic: „Vreau să spun că
forma sa însăşi nu poate fi decît împrumutată
unei forme anterioare şi imobile (exact cea a jurnalului intim), ce
nu poate fi subvertită“9. Observaţia criticului francez,
subliniind impostura aşa-zisului eu autentic al jurnalului, nu face
decît să pună în evidenţă literaturizarea jurnalului,
prin influenţa continuă a intertextului: problema ar fi că de la
Amiel încoace nu mai putem să scriem jurnal intim, pentru
sine. Eul diaristic devine, astfel, o mască, observaţie banală,
dar nu îndeajuns de luată în seamă. Ceea ce face Livius
Ciocârlie este tocmai să ia în serios această
observaţie, să-şi ficţionalizeze constant eul diaristic, păstrînd
în acelaşi timp pactul autobiografic.
Este vorba de un pariu şi de un joc
constant cu un gen care, oricît de marginal ar fi în
raport cu literatura, a reuşit să fie integrat în ea.
Reproşul pe care îl aduce el lui Cioran este tocmai acela de a
nu fi observat acest lucru, de a-şi fi luat în serios eul
prezent în Caiete: „acum, scriem jurnal pentru alţii din
histrionism. Facem literatură. Minţim. Rostul literaturii este ca,
minţind, să scoată la iveală un adevăr. Soluţia, pentru autorul
de jurnal, este să aleagă din sine numai ce-l face expresiv“.
Acum, acea nonexpresivitate a jurnalului este deturnată total:
rostul este tocmai expresivitatea. Remarca este paralelă celei a lui
Barthes: „Ce paradox! Alegînd scriitura cea mai «directă»,
cea mai «spontană», mă găsesc drept cel mai mare
histrion. Şi de ce nu?“9.
Ficţionalizarea sinelui e o strategie specifică
jurnalului
Şi, într-adevăr, începînd
cu Caietele lui Cioran, observăm o continuă inventare a măştilor
pe care autorul le foloseşte, măşti ce se joacă tocmai pe
pretenţia de autenticitate a jurnalului literaturizat. De la scrisul
abrupt, sec, gri din Viaţa în paranteză, trecem la un scris
jucăuş, histrionic, în care întîlnim masca
penzionerului, a lui Bubulie, a scepticului continuu şi pînă
şi pe cea a autorului de jurnale: „Viaţa-i o continuă aventură,
dacă nu alta, măcar viaţa de penzioner... E ora opt seara, la nouă
am întîlnire petractată de Bazil cu M.Z. şi eu stau în
faţa uşii ca un nu spun cine, cu două sacoşe pline ochi. Noroc cu
vecinii. Le predau avutul şi mă duc la rendez-vous, aşa, nespălat,
nebărbierit. Il faut le faire, în halul ăsta, ca un notoriu
autor de jurnale“. La fel, în cartea despre Valéry,
după o pagină foarte bună despre ideea de muzeu, imediat tonul
ironic, auto-ironic apare, prin totala inversare a direcţiei:
„Exemplu de literatură «bună», lipsită de adevăr“.
Exemplele abundă semnificînd o strategie diferită de primele
jurnale, în care, în măsura în care masca
autorului de jurnal exista, aceasta nu trecea înspre
histrionism şi, ceea ce este mult mai important, era o singură
mască, una credibilă, mimînd mai mult sau mai puţin
autenticitatea.
Ficţionalizarea sinelui este o
strategie specifică jurnalului, de orice fel ar fi el. Inautenticul
de care vorbea Barthes rezultă şi din această continuă refacere
şi contrafacere a sinelui, nu numai din intertextualul presupus de
consacrarea genului. Ceea ce reuşeşte Livius Ciocârlie să
facă este să ficţionalizeze conştient, ferindu-se astfel de
inautenticul implicit şi redînd ceea ce el ar numi adevărul
ficţiunii. Însă acest joc al autenticităţii jurnalului, al
pactului autobiografic trebuie menţinut, altfel pariul autorului ar
fi pierdut. Bibulie nu există, spune Mircea Mihăieş, iar în
interiorul jurnalului autorul îl contrazice: „Bine, zic. Lasă
că-ţi arăt eu ţie! Întîi îl pîrăsc.
Telefonează Corina, – Auzi ce a înţeles Mircea din Galeră,
că nu sînt zăpăcit. – Spune-i că n-a înţeles
nimic. Vorbit şi trecut la fapte. Caut ceva mai paşnic. N-o să dau
foc la domiciliu ca să-i demonstrez“. În interiorul
jurnalului, autorul nu poate spune „Bibulie nu sînt eu, este
vorba de o ficţionalizare“, nu poate decît să fie ironic,
să indice, niciodată să spună.
Rostul acestor măşti, al acestor
ficţiuni ar fi tocmai acela de a menţine jurnalul în poziţia
marginală care l-a consacrat. Literaturizarea sa, prin descoperirea
a ceea ce Livius Ciocârlie numeşte negativitatea experienţei
moderne, înseamnă în fond şi instituţionalizarea sa,
devenind un gen printre altele. Autenticitatea (priza la real a
jurnalului) nu poate fi redescoperită decît printr-o mişcare
inversă, de reficţionalizare, fără ca prin asta pactul
autobiografic să fie rupt, în măsura în care jocul cu
măşti al jurnalului se bazează pe existenţa unei limite ce
trebuie menţinute. Marginalitatea jurnalului ca stare liminală nu
poate apărea decît astfel: printr-un ocol prin ficţiune. Asta
pentru că trebuie tratate în mod autentic şi lipsa de
autenticitate a jurnalului, măştile sale neintenţionate.
„Literatura“, ca artă („car aucun art n’est fou“11), adusă
de instituţionalizarea genului şi de ficţionalizarea de zi cu zi a
eului, nu poate fi tratată autentic decît prin literatură.
Aceasta nu presupune renunţarea la
directeţea jurnalului, la acea captare fotografică a
temporalităţii. Într-o oarecare măsură, o include şi o
face posibilă, scăpînd-o de bagajul literaturii. Numai
astfel, pe acest fundal bufon, un citat precum acesta: „Eu mă
sacrific în numele a ceea ce aş vrea să fi fost. Am
sentimentul că mi-am trăit viaţa cum n-ar fi trebuit“ nu poate
deveni niciodată simplă literatură.
Sîntem din nou în faţa
unei reveniri asupra ideii de marginalitate, asupra idealului
clochard, al indiferenţei ca stare naturală, pe care îl
presupune. Marginalitatea totală, socială sau literară, sub forma
jurnalului este, în fond, o iluzie, o imposibilitate, un soi de
vis burghez ce nu poate fi recuperat decît prin instalarea şi
conştientizarea realităţii burgheze care îl naşte: „Mă
alint şi eu cu ideea să ies din rînduri ca ratat. Acum îmi
dau seama: sîntem aşa de mulţi, încît dorinţa
asta ar putea fi expresia spiritului gregar“. Jurnalul, ca expresie
a marginalităţii literaturii, nu face parte decît din seria
aceasta de gesturi extreme ale unei literaturi îmbibate de ea
însăşi. Pentru a ieşi din iluzia „burgheză“ a
marginalităţii şi pentru a regăsi marginalitatea „adevărată“,
este nevoie de buna instalare în confortul călduţ oferit de
instituţia literară. Jurnalul, ca margine a literaturii, diaristul,
ca un clochard al acesteia, nu pot să ajungă în poziţia asta
decît prin drumul sinuos şi deloc lipsit de umor al aceleiaşi
literaturi.
Pentru a reveni la cartea Mari
Corespondenţe, menţionată la începutul articolului meu,
opinia – exprimată în finalul volumului şi acoperind o
pagină întreagă – asupra neliteraturităţii
corespondenţelor venea după trei sute de pagini de literatură.
Concluzia ar fi că această captare a realităţii într-un
jurnal este, la fel ca şi realitatea vizată, fulgurantă, nu o
caracteristică a genului. Şi că, poate acum, odată cu
instituţionalizarea genului, numai printr-un jurnal literar, cum
este cel al lui Livius Ciocârlie, ea poate fi realizată.
––––––––––––––––
1. Jean Rousset, Le Lecteur Intime,
Éditions José Corti, Paris, 1986, p. 159.
2. Idem, p. 173.
3. Roland Barthes, „Délibération“
în Œuvres Complètes III, Éditions Seuil, Paris,
1995, p. 1015.
4. Phillipe Lejeune, Les Brouillons de
Soi, Éditions Seuil, Paris, 1998, p. 323.
5. Roland Barthes, op. cit., p.1014.
6. Compararea corespondenţelor cu
fotografiile de epocă, în finalul volumului Mari
Corespondenţe, nu cred că este întîmplătoare.
7. Roland Barthes, op. cit., p. 1005.
8. „Vingt mots clés pour
Roland Barthes“, Œuvres Complètes III, Éditions
Seuil, Paris, 1995, p. 323.
9. Roland Barthes, op. cit., p. 1013.
10. Ibidem.
11. Roland Barthes, La Chambre Claire.
Note sur la photographie, Cahiers du Cinéma/Gallimard/Seuil,
Paris, 1980.
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters