OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Studiul Artele virtuale al Luciei Simona Dinescu, cercetător colaborator la Centrul de Excelenţă în Studiul Imaginii, autoare a opului Corpul în imaginarul virtual (Polirom, 2007), se constituie de fapt în nr. 1/2008 al publicaţiei ştiinţifice trimestriale Vizual a CESI, conduse de profesorul Sorin Alexandrescu. Spaţiul contemporan al artelor virtuale, cu numeroasele mutaţii socioculturale şi filozofice pe care le implică, este analizat în sensul unei reconfigurări, pornind de la definiţii ale conceptelor şi trecînd prin punctele nodale ale dezbaterilor.

 

Pe firul unei scurte istorii a preeminenţei cuvîntului/textului asupra iconului/imaginii, de la care se adapă mai toate dezbaterile în spaţiul disciplinelor virtuale – o relaţie complexă, ambiguă şi adesea duplicitară –, autoarea identifică în primul rînd punctele de intersecţie între cele două noţiuni/arii. Şi nu altfel vor sta lucrurile în cazul celuilalt binom ţesut în reţeaua investigaţiei teoretice, artă-ştiinţă, aceşti doi termeni dezvăluindu-şi, în primul rînd, punctele de convergenţă. Lucrurile sînt însă ceva mai complexe de-atît. Dacă „civilizaţia imaginii“, anunţînd încă din anii ’60 un apus al epocii Gutenberg (epoca scrisului şi a culturii abstracte), a avut nevoie de anumite „fisuri“ pentru a se infiltra în spaţiul limbajului, acestea i-au fost oferite tocmai de către artă, una dintre principalele figuri de stil ale retoricii, metafora, fiind construită pe baza analogiei de imagini. Iar în mediul generat de computer, lucrurile se complică încă şi mai mult. Aflat la baza complexei relaţii dezvoltate în mediul computaţional între corporal, scriptural şi vizual, web-ul a fost şi el, iniţial, un mediu textual, devenind apoi un spaţiu grafic prin dezvoltarea primului browser şi, ulterior, o combinaţie dilatabilă de text, imagine, sunet şi video, în prezent, comunicarea virtuală (atît cea sincronică, chatul, cît şi cea asincronică, e-mailul/ forumul) folosindu-se de iconuri de genul smileys sau emoticons pentru a suplini grafic indiciile de mimică dintr-o conversaţie reală (şi nu puţine lucruri sînt de adăugat atunci cînd în acest proces deja complex are loc intervenţia artei sau a ştiinţei, sau a amîndurora, fie separat, fie suprapuse).

 

Chiar dacă omenirea a fost absorbită tot mai mult în imagine, se demonstrează astfel că ea nu a ajuns să se definească mai puţin prin limbaj, trăsătura poststructuralistă a intertextualităţii fiind transformată de hipermedia în hipermedialitate, dar păstrîndu-se mai vechile particularităţi: nonlinearitatea, conectivitatea, elasticitatea, multiplicitatea, abisalitatea, narativitatea, interactivitatea, la care se adaugă mixarea specific medială (Talan Memmot foloseşte destul de poetic termenii de Lexia plus Perplexia, lexia fiind unitatea minimală de text, în timp ce perplexia – perplex plus lexia – descrie încurcarea modelelor textual-literare cu imagini, grafică sau animaţie). Hipermedia reprezintă astăzi, pe de o parte, o reînnoire conceptuală şi o practică a mediilor tradiţionale (scriere tipărită, imagine, sunet etc.) în spaţiul calculatorului şi, pe de altă parte, apariţia unor media digitale noi. Şi, tot în tradiţie poststructuralistă, scrierea hipertextuală devine echivalentă cu senzorialitatea trupului (fiind vorba aici nu de corpul ca organism structurat, întreg şi ierarhizat, ci de trup, ca asamblare fluidă de organe), o artistă precum Juliet Martin folosind chiar termenul de hyperbody. Corporalitatea abstractă şi imaterială a imaginii numerice se materializează astfel prin senzorialitatea trupului fizic al privitorului, generînd o poveste a negocierii dintre limbaj, icon şi corp, în timp ce rolul hipermediei devine în cele din urmă acela de a pune în evidenţă, atît importanţa autorului, (ca scriitor, artist şi programator digital), a utilizatorului (cititor, privitor, operator), cît şi a lucrării în sine (text, imagine, sunet, animaţie). Prin urmare, într-o lume dominată de supravegherea prin video şi radar, cu imagini medicale luate din corpul uman şi transmisii prin satelit din cosmos, cultura vizuală construieşte un spaţiu virtual prin care sînt vizualizate lucruri şi procese care nu sînt ele însele vizuale, tendinţa de a vizualiza totul (începută cu tehnologiile microscopului şi ale telescopului) – în care privitorul este în acelaşi timp şi privit, înscriindu-se într-o paradigmă a hipervizibilităţii – în care rolurile se schimbă la fel de repede ca în mai tradiţionala scenă de comunicare dintre locutor şi interlocutor, numai că la o cu totul altă scară.

 

Mai mult, Jean-Jacques Wunenburger, ca să completăm tabloul înfăţişat de Lucia Simona Dinescu, atrăgea atenţia (în Filozofia imaginilor, Polirom, 2004) că, deşi imaginea este legată în primul rînd de experienţa vizuală, care ne oferă lumea în trei dimensiuni şi colorată, ochiul ca organ şi văzul ca funcţie biologică a fiinţei vii constituind o axă privilegiată de constituire a imaginilor, oamenii sînt capabili să perceapă imaginile şi prin intermediul altor simţuri. Auzul, de exemplu, are privilegiul de a i se acorda un sistem de imagini comparabil cu cel al ochiului, sunetele exterioare fiind percepute printr-o imagine acustică, pe care muzica o valorifică mult sub aspect estetic. Simţul tactil, de asemenea, s-a aflat mult timp în centrul unor dezbateri filozofice stîrnite de cazul orbului din naştere. Comunicarea lingvistică se dezvoltă şi ea, la rîndul ei, în două sisteme corporale, expresia orală sau acustică punînd în joc vocea emiţătoare, cuplată cu urechea-receptoare, în timp ce expresia scrisă/grafică cuplează mîna care scrie cu ochiul care citeşte. Astfel, regimul alfabetic şi cel iconic se află într-un proces complex de continuitate şi de convergenţă, în care opoziţiile tradiţională pot fi lesne anulate.