OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Constantin Virgil Bănescu

S-a născut la Tîrgovişte, în 1982. A publicat volumele de poezie cîinele, femeia şi ocheada (Editura Timpul, Iaşi, 2000), floarea cu o singură petală (Editura Junimea, Iaşi, 2002) şi acelaşi cer ce nu e (Editura Vinea, 2006). a primit Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti (2001) şi Premiul „Hubert Burda“ pentru tineri poeţi din Europa de Est (Heidelberg, 2003). A fost tradus în germană (Oskar Pastior), spaniolă (Joaquín Garrigós) şi slovenă (Aleˇs Mustar), participînd la întîlniri literare în Slovenia, Austria, Italia, Germania şi beneficiind de burse literare în Germania. A publicat poezie în revistele Ziua Literară, Literatorul, Paradigma, Tomis, Poezia, Poesis, Viaţa Românească, Ziarul de Duminică, Tribuna, Manuskripte, Akzente, Schreibheft, Wespennest, Empireuma, Cuadernos del Ateneo şi a fost membru al Uniunii Scriitorilor din România.

A murit micul Poet

Am găsit în cutia de scrisori un plic de la Literaturhaus-Berlin. Scrisul expeditorului nu-mi este cunoscut, nu e al lui Ernest Wichner, el se află în concediu. Rup plicul. Nerăbdarea mea creşte – în situaţii neobişnuite mă gîndesc totdeauna la o surpriză plăcută. Nu ştiu de ce, acum mi-e frică. În plic, un mail de la Răzvan Ţupa. Asta era surpriza, îmi spun: „Răzvan îmi mulţumeşte, probabil, pentru tableta trăznită pe care i-am dedicat-o în Observator!“ Şi, cînd colo…, un anunţ mortuar. „Bobiţă a murit. Micul poet român (primul laureat român al Premiului „Hubert Burda“, n.n.) probabil s-a sinucis, avea probleme psihice severe!“, îmi transmite şi Ernest prin colaboratorul său.

Bobiţă purta în ultimii ani un fel de redingotă neagră, pălărie cu boruri mari, nu se mai bărbierea şi voia să fie sau credea că e semit. Era o apariţie stranie; toţi îl evitau. Komartin era singurul care-i făcea toate gusturile, parcă presimţea! Îi mulţumesc acum lui Ernest, în numele lui Bobiţă, pentru răbdarea de a parcurge tot drumul de la Sibiu la Bucureşti cu trenul, conversînd cu el, în picioare, la fereastră, pe culoar. Cu siguranţă că Bobiţă a simţit atunci că mai poate interesa pe cineva; şi multă nevoie o fi avut de un dram de atenţie. Bobiţă a murit implorîndu-ne să nu-l mai numim Bobiţă, că are şi el un nume de om, „Virgil“, nu de cîine… Bobiţă n-a fost înţeles şi n-a fost crezut. În lumea noastră candoarea e suspectă… şi bunătatea. Unii nu-i credeau nici cadourile, vedeau în ele un fel de mită. Cei mediocrii nu l-au iubit pe Bobiţă. Pe el l-a iubit POETUL! Oskar Pastior i-a dăruit – cîţi se pot lăuda cu un astfel de dar?– traducerea primelor lui două volume în limba germană. Oare vor apărea vreodată?

Nora Iuga

camera copilăriei mele

îmi amintesc visul acela

de la cinci ani

cînd mă trezeam

în camera copilăriei mele

(cameră pe colţ friguroasă fără pereţi dubli

la etajul al treilea)

şi căutam aerul

aerul de-afară

de-afară de tot

mă ridicam din pat

(pat dublu triplu cvadruplu înmiit de la o vreme)

ieşeam din apartament

şi începeam să cobor

spre aer

aerul de-afară

de-afară de tot

deodată

îmi dădeam seama

că aş ajunge mult mai uşor

la aer

aerul de-afară

de-afară de tot

dacă m-aş întoarce în cameră

şi aş sări de la fereastră

în iarba luminoasă din faţa blocului

aşa că mă întorceam în cameră

şi săream de la fereastră

în iarba luminoasă din faţa blocului

pentru fiecare poem

nu mai am forţă

decît pentru fiecare poem

pe care-l scriu

tot ce văd

ziua se apasă pe asfalt

înăuntrul braţelor mele

nu e decît iubire

acum pot spune asta

înăuntrul braţelor mele

nu e decît iubire

înăuntrul iubirii dinăuntrul braţelor mele

e tot ce văd

în timp ce stau aici

în timp ce un mic păianjen

îşi ţese frumoasa pînză

lipind-o de pleoapele mele

e o zi

e o zi ca ieri sau ca mîine

şi nu fac decît să aştept

ca timpul să treacă de mine

acelaşi cer ce nu e

în dimineaţa aceasta

nu fac faţă acestei dimineţi

încep să plîng

adorm la loc

încep să mă trezesc

deasupra ferestrei

acelaşi cer ce nu e niciodată sub fereastră

în dimineaţa aceasta

îmi dau seama

că nu fac faţă acestei dimineţi

cu mama şi cu tata

nu mai ştiu din ce e făcută viaţa

nu mai ştiu din ce e făcută viaţa mea

azi-noapte m-am visat din nou

cu mama şi cu tata

în pădurea de primăvară cu mulţi copaci căzuţi

mama era supărată

ca întotdeauna

pe ea pe tot ce era împrejurul ei

şi pe tot ce ieşea din ea împrejurul ei

tata scotea iarba din pămînt

şi o întorcea cu faţa în jos

nu mai ştiu ce e cu viaţa

nu mai ştiu ce e cu viaţa mea

cînd am vrut să ies din pădure

mama şi tata mi s-au vîrît în pîntece

şi m-au făcut atît de greu

că m-am prăvălit pe iarba scoasă din pămînt

şi întoarsă cu faţa în jos

şi n-am mai putut să mă mişc

de cînd m-am trezit

sînt în aceeaşi pădure

întins pe iarba scoasă din pămînt şi întoarsă cu faţa în jos

cu mama şi cu tata în pîntece

fără să pot să mă mişc

ziua în care mor

la 23 de ani de viaţă

nu mai am ce să scriu pînă mor

şi e viaţă azi

e gura mea deschisă în faţa morţii gurii mele

e soare peste foc

e tot ce-aş mai scrie

dacă aş mai avea ce să scriu pînă mor

e pielea cea mai întinsă a zilei

e ziua în care mor

ziua în care mor e încă o zi de viaţă