OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Acum doua sute si zece ani, Revolutia franceza il asasina pe unul dintre cei mai ilustri copii ai ei: Jean-Paul Marat – „Prietenul poporului“. Ucis in cada baii, in timp ce-si redacta una din fulminantele si iacobinele sale proclamatii.
Acum citeva zile, Literatura romana a ucis-o pe Mariana Marin, una dintre cele mai scaparatoare fiice ale ei. Un mare artist al lumii pe care, din pacate, tara asta, sint convins, nu l-a binemeritat!

Marilyn Monroe fusese proclamata in jurul anului 2000, de catre unul din celebrele Institute de sondare a opiniei publice, drept cea mai frumoasa femeie a secolului trecut. Se poate. Pentru mine insa, Mariana Marin, prietena, a fost, este si va fi cea mai fermecatoare, cea mai balaie, cea mai nostima si cea mai inteligenta femeie a tuturor timpurilor. Nu sint critic literar, judecatile mele „de specialitate“ au, fireste, suflul scurt, dar stiu ca poezia ei, grava si sincera, profunda si justa, amara intotdeauna si duioasa uneori, era scrisa de un om grav si sincer, profund si just, amar intotdeauna si duios uneori, de o umanitate fierbinte si generoasa pina la uitarea de sine. A iubit literatura tarii asteia cu disperare, dar si cu luciditate justitiara.

Si-a adorat prietenii (pentru Mircione Cartarescu avea un adevarat cult), era intotdeauna gata, la timpul si locul potrivit, sa le ia apararea, vehement si irevocabil, dar putea la fel de bine sa-i si chelfaneasca de sa le mearga fulgii, sa-i readuca, la nevoie, cu picioarele pe pamint. Si nu de putine ori, am vazut-o cum, zimbind ironic, mi ti-i re-trimitea spre biblioteci.

Intr-o vreme cind toata lumea se ocupa cu „impuscatul francului“, Madi Marin era de o generozitate naucitoare.

Era in stare sa-si desprinda colierul din perlute de lemn si sa ti-l daruiasca, repede, febril si cu o bucurie copilaroasa, de parca ar fi fost vorba de una din bijuteriile Coroanei.
Sau, alta data, la Muzeul Literaturii fiind, am vazut-o ridicindu-se brusc de la masa, disparind si reaparind, dupa citeva minute, din Piata Amzei, in mina cu un buchet imens de ridichi pe care ni le dadea, cu „autograf“, fireste, noua. Primise odata o diploma, sau, ma rog, ceea ce ramine palpabil dintr-un premiu, dupa ce putinii banuti fusesera „lichidati“ tot in folosul prietenilor. Era foarte bucuroasa si ne arata petecutul ala de hirtie din cinci in cinci minute, scotindu-l din poseta, frecindu-se pe fata cu el, pupindu-l, de parca ar fi fost o scrisoare de amor trimisa de Alfred Nobel.

Spre seara, pe intuneric, vad sub masa diploma, botita, ma aplec: i-o intind, certind-o nitelus. Madi se intoarce spre mine si-mi spune, asa, alb: „Pastreaz-o tu, batrine, mie nu-mi mai trebuie!“. O pastrez, ce sa fac?

Ma suna la telefon la cele mai aiuristice ore ale zilei sau ale noptii. Vorbeam de se incingeau receptoarele, pina ajungea sa ma enerveze, sa ma faca sa urlu la ea, de groaza ca va plati apoi o caruta de bani, adica mult din putinul pe care (nu) il avea. Aflase, de exemplu, ca figura pe o lista a unor „happy few“ desemnati sa primeasca un fel de renta viagera, de merit, pe viata. „Cum sa primesc asa ceva, mai Jebe, de la astia!?!“ „Astia“ erau chiar astia de acum… Am incercat s-o fac sa inteleaga ca banii nu erau dati din buzunarele „alora“, ci tot din cele ale noastre, ale „astorlalti“, muritorii de rind. In fine!

Am lucrat citeva carti impreuna cu Mariana Marin. I-am facut citeva fotografii. Din pacate, ultima fotografie tot eu i-am facut-o.

Cind ma cauta la telefon, fie ca-i raspundea Delia, Luca sau eu, se anunta: „Sint Copilu’ Marin…“.
A dus citeva batalii cu moartea pe care le-a cistigat. Pe ultima a pierdut-o. I-au ramas poeziile, chipul pe citeva bucatele de carton – nemuritoare.

Spunea despre mine ca sint fratele ei. Nu stiu daca i-am fost intotdeauna ca un frate. Dar stiu sigur ca ea a fost sora mea.

Copilu’ Marin a intrat in camera obscura sa-si proiecteze filme despre o lume mai buna.