Autor: 
Categoria: 
S-a stins un monument istoric. La spectaculoasa vîrstă de
104 ani împliniți, a încetat din viață, la Roma – în apartamentul său din via
dei Liburni, 14, aflat chiar în fața primei Universități a Cetății Eterne,
numită La Sapienza, la care ani îndelungați a predat –, marea doamnă a românisticii
italiene, Rosa Del Conte. Un e-mail circular, trimis în dimineața zilei de
miercuri, 4 august, de către prietenul Bruno Mazzoni – profesor de limbă și
literatură română și decan al Facultății de Limbi Străine a Universității din
Pisa, președintele Asociației Româniștilor Italieni – ne anunța tristul
eveniment: „Cu profundă durere trebuie să vă comunic că ieri seară, în jurul
orelor 22.00, s-a stins în mod senin, în casa sa romană, din via dei Liburni,
Rosetta (cum i se spunea, n.m.) Del Conte, decanul româniștilor italieni, fostă
titulară a celei dintîi catedre de limba și literatura română create în Italia,
pe lîngă Universitatea din Roma – La Sapienza. Funeraliile sînt prevăzute
pentru mîine șvineri, 5 august, n.m.ț, dar corpul neînsuflețit va fi transferat,
ulterior, la Milano, pentru a fi îngropat în cavoul familiei“. De ani de zile a
îngrijit-o, cu devotament, pînă în ultima zi, dna Manzone, fiica ultimului
director, pînă în 1948, al Institutului Italian de Cultură din București (de pe
Calea Victoriei, colț cu Gral Manu, actualul Institut de Istorie a Artei) –
închis vreme de peste 20 de ani, din ordinele Anei Pauker – și sora
cunoscutului ziarist parlamentar RAI-TV, Adalberto Manzone.
Tînăra filoloagă Rosa Del Conte fusese trimisă, în 1942,
lector de limba italiană la Universitatea din București, cam tot atunci cînd,
„la schimb“, sosea în Universitatea din Padova (pandanta Universității din
București, grație marelui Ramiro Ortiz, fondatorul, în 1909, al Catedrei de
italiană de la noi, reîntors în Italia, la Padova), tot ca lector, regretata
italienistă Nina Façon, eleva preferată a lui Ortiz – expulzată însă din
Italia, la scurt timp, în 1939, întrucît începuseră să se aplice sceleratele
legi rasiale adoptate de Mussolini în 1938, la presiunea expresă a lui Hitler…
În 1945, Rosa Del Conte se va transfera la Universitatea din Cluj, din Ardealul proaspăt redobîndit. Aici, va lega o trainică prietenie cu deja persecutatul Lucian Blaga. În 1948, odată cu funesta reformă comunistă a învățămîntului și cu înghețarea abruptă a relațiilor cu Occidentul, este expulzată și ea din România. Prin forța lucrurilor, Rosa Del Conte va deveni o anticomunistă activă, o apropiată a Exilului românesc. Profesoara italiancă, revenită silit în țara sa, inițial la Universitatea Catolică din Milano, apoi la Sapienza de la Roma, pentru a preda româna, va fi legătura lui Blaga cu Lumea Liberă și va fi și executorul testamentar al acestuia, titlu cu care se mîndrea… Ea va fi autoarea acum uitatei propuneri de acordare a Premiului Nobel pentru Literatură lui Blaga – o idee genială, ce a făcut să tremure autoritățile comuniste din România, aflate în plină continuitate stalinistă, în 1956… Ce-ar fi însemnat, pentru rezistența antiregim din țară, din închisorile doldora și din munți, pentru prestigiul României, în general, un Premiu Nobel acordat unui proscris precum Blaga, înainte de Pasternak (1958) sau de Soljenițîn (1970), nu este greu de intuit!...
Deși a mai revenit, sporadic, în România comunistă,
începînd cu 1957 (cînd era urmărită pas cu pas – dovada se găsește pînă și-n
dosarul CNSAS al tatălui meu, Alexandru Niculescu, ce i-a fost emul și o
cunoscuse cu ocazia Congresului de romanistică de la Florența, din 1956…), ea a
refuzat orice mărire de la statul totalitar. De-abia în 1994, după Revoluția
eliberatoare, a acceptat să fie aleasă membră de onoare a Academiei Române, iar
în 2001 președintele Iliescu i-a conferit ordinul „Steaua României“ în grad
înalt.
În calitatea sa de cel mai important eminescolog de la
Perpessicius încoace (în manualul meu de română de clasa a XII-a, din 1979,
exista, spre final, un capitol intitulat „Limba și literatura română în lume“;
acesta era ilustrat de copertele a două cărți: un volum a doi lingviști danezi,
pentru limbă, și, pentru literatură, volumul Eminescu o dell’Assoluto, opus
magnum al Rosei Del Conte, Modena, 1962!... ), a fost sufletul și oaspetele
central al adevăratului Centenar Eminescu, cel organizat la Paris, la Maison de
la Chimie, la 15 și 16 iunie 1989, de către Exilul Românesc (inițiator:
„Aurelio“ Răuță – prietenul lui Al. Rosetti, maestrul părinților mei –, care a
finanțat și statuia poetului național, ridicată tot atunci de sculptorul
Anghel, lîngă Biserica Românească din rue Jean de Beauvais). Cu acea ocazie,
doamna Del Conte a îndrăznit, în fine, cu o vădită timiditate, să-și prezinte
și traducerile sale din poezia lui Eminescu la care, cu religiozitate, a
cizelat timp de peste treizeci de ani – asta în condițiile în care, în
Bucureștiul aflat încă în „vremea ciumei“, comemorarea s-a făcut, e drept, la
Ateneu, dar de către un mărunt activist de partid, înarmat cu ridicole citate
din… Ceaușescu.
De Rosa Del Conte mă leagă numeroase amintiri. Am avut
șansa, prin părinții mei, să o cunosc, de copil. Venea la noi acasă, în
Militari, pe str. Apusului, uneori însoțită de iubitul său frate, dispărut prin
1970, îi revedeam la Roma, cînd tatăl meu, în anii ’60, era profesor la Padova
(fascinat, ca orice copil, de mașini, mi-a rămas întipărit precis în minte pînă
azi că aveau, împreună, un Fiat 125, cu care ne plimbau!…). Mult mai tîrziu, în
1984, cînd deja luasem calea exilului, cu dînsa am mers la Ministerul italian
al Învățămîntului, din „Transtevere“, să depunem actele prin care tatăl meu
avea să cîștige concursul de profesor la Universitatea din Udine. Despre o
mizerie pe care i-o făcuse ambasada RSR-istă la Roma aveam să vorbesc în prima
mea colaborare pentru Radio Europa Liberă (decembrie, 1984). În același an,
fiind bursier al Institutului de istorie „B. Croce“ din Napoli, mi-a făcut marea
cinste de a mă lua colaborator – remunerat și cu numele meu – în redactarea titlurilor istorice și literare românești pentru suplimentul II, de
actualizare, al Marii Enciclopedii De Agostini (apărut la Novara, în 1985). M-a
ajutat și m-a încurajat și am avut, astfel, prilejul de a-i cunoaște, în mod
direct, marea exigență profesională, acuratețea și acribia ei proverbiale.
Ulterior, din 1986, devenit docent cu contract la aceeași Universitatea
Catolică din Milano la care lucrase ea în anii ’50, am înregistrat, încă vii,
ecourile activității sale, acolo, în slujba românisticii. După lingvistul
suedez Alf Lombard (1902-1993), și el, din 1947, membru al Academiei Române, cu
literata Rosa Del Conte dispare ultimul mare stîlp al românisticii universale.
Rosa Del Conte nu a fost doar o extraordinară exegetă a
literaturii române. Ea a fost chiar o autentică parte componentă, la propriu, a
acesteia. Mai mult, dacă-mi este permis să descriu ceea ce am simțit eu atunci
cînd, într-o zi de decembrie a anului 1984, mi-a deschis sertarul de la biroul
său, plin cu documente, scrisori, texte, acte, ea reprezintă, nemijlocit, și o
pagină din Istoria României. Adică, exact un monument istoric… Requiescat in
pace!
P.S. Cu prilejul unui colocviu ICR ţinut la Milano, în iunie 2009, în întîmpinarea a 20 de ani de la Revolutie, am organizat, sub genericul „După 20 de ani“, o amplă masă rotundă intitulată „Întîlnire cu prietenii din timpurile vitrege“, la care i-am invitat pe toţi cei ce ne-au fost aproape (ziarişti, universitari, personalităţi publice, oameni politici), înainte de Decembrie 1989. În acest cadru, am avut bucuria de a-i putea aduce un omagiu public distinct, trecut, cu relief, în programul oficial al manifestării, doamnei Rosa Del Conte, ce împlinise deja 102 ani. Au vorbit profesorii Marco Cugno (Universitatea din Torino) şi Bruno Mazzoni (Universitatea din Pisa) – cei care, într-un fel, au preluat ştafeta traducerilor şi a studiilor de românistică de la Rosa Del Conte –, istoricul Cesare Alzati (Universitatea Catolică din Milano), Sorin Vasilescu (Universitatea de Arhitectură, Bucureşti), Roberto Scagno (Universitatea din Padova) şi subsemnatul. Au fost două astfel de omagii. Celălalt a fost dedicat marelui scriitor Claudio Magris ce, în volumul său Danubio (1986) – prezentat, la vremea aceea, de Virgil Ierunca şi de mine, de-a lungul a mai multe emisiuni „Povestea Vorbei“, de la Radio Europa Liberă - a denunţat demolările ceauşiste.
P.P.S. Propun, pe această cale, Accademiei di Romania din Roma să dea numele Rosei Del Conte unei săli, sau încăperi, din vasta sa incintă. Prin 1949-50, doamna Del Conte strîngea, plătind, de la precupeţii din Campo dei Fiori, piaţa mare a centrului Romei (unde a fost ars Giordano Bruno - v. statuia de Ettore Ferrari!), hîrtie de împachetat (marfa rară, în sărăcia de după război...) provenită din cărţile Accademiei, aruncate de autorităţile comuniste, ce o închiseseră (avea să fie transformată în depozit timp de peste 20 de ani...) şi-i vandalizaseră biblioteca... Ar fi un bine-meritat omagiu!
P.P.S. Propun, pe această cale, Accademiei di Romania din Roma să dea numele Rosei Del Conte unei săli, sau încăperi, din vasta sa incintă. Prin 1949-50, doamna Del Conte strîngea, plătind, de la precupeţii din Campo dei Fiori, piaţa mare a centrului Romei (unde a fost ars Giordano Bruno - v. statuia de Ettore Ferrari!), hîrtie de împachetat (marfa rară, în sărăcia de după război...) provenită din cărţile Accademiei, aruncate de autorităţile comuniste, ce o închiseseră (avea să fie transformată în depozit timp de peste 20 de ani...) şi-i vandalizaseră biblioteca... Ar fi un bine-meritat omagiu!
Etichete:
RSS Feed
Newsletters