Autor: 
Categoria: 
Antoine Compagnon
Que reste-t-il de la culture française?
suivi de Le souci de la grandeur
Editions Denoël, 2008, 208p.
Octombrie e o lună splendidă la Paris,
atunci cînd ploile întîrzie să-şi facă apariţia. Un soare auriu face să
strălucească frunzişul ruginit din Jardin du Luxembourg ori Tuileries, sau
şirurile nesfîrşite de castani tăiaţi geometric de pe aleile grădinilor de la
Versailles. Turiştii nu încetează să mişune – nu încetează cu adevărat în nici
o perioadă a anului, deşi se aglomerează în august. Sînt mulţi, poate mai
melancolici, în lumina oblică a soarelui, în peisajul autumnal, deşi verdele
intens al peluzelor impecabile – dacă n-ar fi covorul suprapus de frunze –
te-ar face să te îndoieşti de realitatea anotimpului. Toamna e mult mai vivace
pe străzile cochete ale Parisului, cosmopolite, cu vitrine inegalabile şi femei
şic la tot pasul. Astăzi (şi) Parisul e un oraş al contrastelor puternice –
vezi imigranţii şi periferiile –, însă ce-i al lui, e-al lui.
E foarte greu să
rezişti farmecului său – unul foarte simplu şi la îndemînă –, farmecul străzii:
arhitectura imobilelor, staţii de metrou, cafenele şi resto-uri la fiecare
colţ, cu terase mici pe trotuar, la vremea asta încălzite, librării şi
magazine, ultimele afişînd reduceri nesperate pentru vremea asta. După care,
desigur, un cunoscător de cultură franceză ca mine sucombă la farmece mai
subtile, căutînd peste tot parfum de epocă, urme şi scenarii istorice, paşii
unor scriitori preferaţi. Am tot revenit pe Bd. Saint Germain, în mica piaţă a
catedralei (am asistat cîteodată la slujba de seară), după care m-am aşezat
alături, la Les deux magots şi mai ales la Flore. Flore e de departe cafeneaua
cea mai elegantă, cu chelneri impecabili, înţesată de turişti. După colţ, se
prelungeşte cu un boutique de suveniruri ştanţate Café de Flore, fiindcă astăzi
numele e un brand. În plus, în fiecare an, un juriu decernează Premiul literar
Café de Flore, iar „intelectualii mediatici“, gen Bernard-Henri Lévi, nu ezită
să-i treacă pragul din cînd în cînd. Cu toate acestea, mă complac în a-mi
imagina cafeneaua la finele anilor ’70 şi începutul anilor ’80, cînd Barthes
venea aici zilnic: recitesc acele „Soirées de Paris“ evocate în volumul postum
Incidents, în care Barthes îşi încerca mîna de diarist, şi le suprapun cu
emoţie, dar şi cu voluptate, peste serile de acum, de sfîrşit de toamnă 2008,
pe Bd. Saint Germain şi la Café de Flore: cea din urmă străluceşte de
celebritate, e probabil mai elegantă decît pe vremea cînd Barthes venea aici să
citească ziarul, lăsîndu-se din cînd în cînd abordat de un gigolo...
N-aş vrea să divaghez prea mult: prima
impresie, epidermică, farmecul compozit de astăzi şi farmecul d’antan sînt ca
cele trei note ale unui parfum franţuzesc, care te învăluie succesiv. Pentru
francofon/francofil, însă, pulsul străzii are ca pandant viaţa culturală:
reviste şi cărţi, expoziţii, spectacole. În fond, străzile însele sînt
impregnate de urme culturale: călătorind, de pildă, cu metroul, poţi afla toate
noile expoziţii deschise la Paris (şi nu numai).
În octombrie, revistele culturale au
acordat spaţiu mai multor evenimente: Premiul Nobel acordat lui Le Clézio,
expo-evenimentul Gainsbourg la Cité de la Musique, şi nu în ultimul rînd o
dezbatere declanşată în urmă cu un an de articolul lui Donald Morrison,
publicat în ediţia europeană a magazinului Time, „Moartea culturii franceze“.
Mă voi opri în aceste însemnări pariziene asupra celei din urmă dezbateri, nu
numai pentru că e simptomatică pentru starea actuală a culturii franceze, dar
se întîmplă ca în spaţiul cultural românesc să se fi pus recent probleme
asemănătoare (Donald Morrison incriminează în articolul citat – printre altele
– nombrilismul, autoficţiunea, lipsa de miză socială şi de interes dincolo de
frontierele naţionale proprii literaturii franceze actuale, lucruri ce revin în
discursul critic de la noi cu privire la starea literaturii contemporane).
Decăderea culturii franceze: Donald
Morrison şi Antoine Compagnon revin cu o carte
Ei bine, după ce a încins spiritele în Franţa, provocînd tot felul de reacţii ultragiate din partea oficialităţilor din sfera culturii, reacţii la care jurnalistul american mărturiseşte că nu se aştepta cîtuşi de puţin, iată că apare acum, la Editura Denoël, o carte în care jurnalistul Donald Morrison şi Antoine Compagnon, reputat istoric literar şi profesor la Collège de France şi Columbia University din New York, reiau discuţia în două texte asumate biografic, închizînd astfel cu civilitate şi în mod analitic bucla unei dispute extrem de umorale.
Sub titlul Que reste-t-il de la culture
française?/ Ce rămîne din cultura franceză?, Donald Morrison reia punct cu
punct analiza situaţiei/receptării internaţionale a culturii franceze, aducînd
cifre, procente, statistici, cataloage, adică făcînd apel la tot arsenalul de
argumente şi de exemple concrete la care poate avea acces un jurnalist
profesionist (a avut în spate o întreagă echipă, de altfel). Din primele
rînduri, se miră de tam-tamul stîrnit în Franţa de articolul său şi deduce de
aici, o dată în plus, că francezii au o problemă, din moment ce s-au simţit
atît de lezaţi în orgoliul lor naţional de un simplu articol de presă. Sigur,
ofensa e cu atît mai puternică cu cît rechizitoriul e semnat de un american (şi
jurnalist!), ştiută fiind vechea animozitate existentă între francezi şi
americani.
Or, tocmai din aceste două motive, Morrison se simte cumva obligat
să revină asupra subiectului: pe de o parte, făcînd bilanţuri în toate zonele
culturale franceze, nu ezită să spere în redresarea prestigiului francez şi să
ofere sugestii pragmatice, păstrînd însă judecăţile „decliniste“ din mai
vechiul articol; pe de altă parte, jurnalistul adoptă un ton personal-confesiv,
trasînd un scurt parcurs al formării sale într-o şcoală de călugăriţe ursuline
venite din Franţa, subliniind mereu seducţia exercitată de cultura franceză
asupra unei părţi dintre americani, printre care se numără şi el. După ce a
lucrat pentru săptămînalul Time la New York, Melbourne, Hong Kong şi Londra,
ajuns la pensie, a ales să se stabilească la Paris – vechea sa dragoste – de
unde continuă să trimită corespondenţe pentru Time. E simptomatică seducţia
exercitată de Franţa pentru americani – ca un loc al rafinamentului şi al unor
vechi tradiţii –, la fel de simptomatică precum clasica lor aversiune pentru
aceeaşi ţară: un joc de atracţie-respingere care, în cazul lui Morrison,
nuanţează cumva (pentru a îndulci hapul?) poziţia de pe care jurnalistul îşi
scrie rechizitoriul. Reproşurile sînt punctuale, precise, deşi ilustrarea de
caz e mult mai abundentă: în Franţa, deşi există o extraordinară efervescenţă
culturală – peste 700 de romane în toamna 2007, spre pildă –, producţiile
respective nu reuşesc să treacă graniţele ţării, să intereseze piaţa
internaţională (în speţă anglo-saxonă). În clasamentele internaţionale în
materie de artă contemporană, Parisul se află astăzi mult în urma unor ţări ca
SUA, Germania şi Anglia. Anual apar sute de cărţi şi de filme mediocre, care nu
satisfac decît gustul francezului mediu.
Această autosuficienţă, crede
Morrison, se datorează în special sistemului de subvenţii de la stat propriu
Franţei: un sistem ce favorizează mediocritatea şi clientelismul, privînd
producţiile culturale de competitivitate în afara graniţelor. Termenul de
comparaţie e, permanent, SUA. Acolo nu există subvenţii de la stat, ci doar
iniţiative private, mecenat, sprijin pentru artă venit din partea
întreprinderilor, care sînt absolvite astfel de taxe şi impozite. Or,
efervescenţa culturală americană e comparabilă cu aceea franceză, fără ca
statul să cheltuie un buget anual pentru a o sprijini. Nicăieri ca în Franţa nu
se decernează atîtea premii literare care pot asigura atît orgoliile
scriitorilor, cît şi situaţia lor materială. Identificîndu-se de atîta vreme,
ca naţiune, prin cultura ei, Franţa se îngrijeşte excesiv de scriitorii şi
artiştii săi, pînă într-acolo încît îi scuteşte de confruntarea internaţională
şi-i izolează. Acestor deficienţe de sistem, în opinia americanului, li se
adaugă – lucru mai grav, cred eu – un soi de autism, de refuz al
exteriorităţii, un izolaţionism născut dintr-un vechi orgoliu rănit: „Nu mai
există intelectuali francezi. Ceea ce numim astfel – intelectuali francezi – a
fost distrus de mass-media. [...] Nu ne preocupăm de ceea ce vine din afară.
Acceptăm doar ceea ce am inventat noi înşine“ (J. Baudrillard, într-un
interviu, citat de Donald Morrison). Morrison nu face, aşadar, decît să
sistematizeze şi să repete lucruri spuse deja de francezii înşişi cu privire la
starea culturală a ţării, însă – aşa cum observă pe bună dreptate Antoine
Compagnon, în textul său-replică, Le souci de la grandeur – francezii îşi
rezervă exclusiv dreptul de a se lamenta asupra propriului destin (lamentaţia
este „un gen naţional“), intoleranţi cu străinii care le împrumută discursul
apocaliptic.
Acelaşi Antoine Compagnon pune punctul pe i; o spune limpede şi în
interviul pe care cei doi l-au acordat în Le Magazine littéraire din octombrie,
cu prilejul apariţiei cărţii: Franţa este o putere economică medie şi, după o
lungă epocă de dominaţie culturală internaţională, superioară rangului
economic, se întoarce la un echilibru, la o influenţă culturală medie pe plan
mondial. Recunoscînd că sistemul economic şi cultural funcţionează diferit în
America, respectiv în Franţa, Compagnon nu crede că măsurile sugerate de
Morrison (renunţarea la subvenţii, în principal, apoi valorificarea
creativităţii provenite de la marginile societăţii, din rîndul imigranţilor)
pot readuce prestigiul francez: în primul rînd, nu există un asemenea prestigiu
de recucerit, într-o lume a globalizării, în care competiţia mondială include
deja multe alte state, din Asia, Africa, Extremul Orient etc., care vin
puternic din urmă. Compagnon povesteşte cu calm şi cu o anumită distanţă – dată
de cunoaşterea ambelor culturi, franceză şi americană – avatarurile prin care a
trecut începînd cu prima reacţie (printre primele în presa franceză) a sa la
articolul lui Morrison, cerută de Le monde şi terminînd cu acest text apărut în
volum. E reconfortant să vezi un francez (deşi spune că nu are origini pur
franceze) – un reputat profesor, autor al unor cărţi de bibliografie
obligatorie (Les Antimodernes, Le Démon de la théorie etc.) – scrutînd lucid şi
echilibrat spaţiul cultural dintre Franţa şi America: drept pentru care şi el a
fost luat pe sus de amploarea scandalului provocat de articolul lui Morrison,
care, în ochii lui, avea în mare parte dreptate şi, în fond, nu spunea nimic
nou.
Un articol ce n-avea vehemenţa unui Richard Millet din Désenchantement de
la littérature (Gallimard, 2007) şi a altor autori francezi care practică genul
naţional al lamentaţiei: „Mi-am dat repede seama că fusesem aproape singurul
care-i dăduse în oarecare măsură dreptate jurnalistului de la Time, fără să-l
urmez, totuşi, pînă la capăt în argumentaţia lui. Dacă strălucirea
internaţională a culturii franceze pare să scadă, lucrul se datorează, fără
îndoială, faptului că a pierdut pentru moment capacitatea de a ieşi din ea
însăşi şi de a privi lumea. Dar – adaugă concesiv autorul – dacă cultura
franceză e în criză, nu se întîmplă prima oară, şi lucrul e valabil şi pentru
celelalte culturi, începînd cu cea americană“. Din păcate, Antoine Compagnon
este printre puţinii intelectuali francezi care ştiu să ia distanţă şi să evite
antiamericanismul „destul de franc, endemic în Franţa“. Un intelectual care se
trezeşte subit între două fronturi, neîmbrăţişînd nici o poziţie în totalitate,
drept pentru care e condamnat fără apel de confraţi (văzut ca „agent dublu“,
„transfug“, „trădător“, „francez dezertat la inamic“). Moment în care Compagnon
ajunge şi el să scrie rînduri biografice, obligat de solitudinea neprevăzută a
atitudinii sale să-şi reconsidere „ambivalenţa franco-americană“. Precizează,
în consecinţă, „motivele obiective şi motivele subiective“ care-l împiedică să
fie atît de partea „rechizitoriului american“, cît şi de partea „pledoariei
franceze“ formulată atît de „clasici“, cît şi de „moderni“ (academicianul
Maurice Druon, respectiv Olivier Poivre d’Arvoir, directorul Culturesfrance
ş.a.m.d.).
Urmează un parcurs personal emoţionant, prin echilibrul cu care
Compagnon îşi mărturiseşte ataşamentul şi deopotrivă distanţa faţă de cele două
spaţii culturale, prin sinceritatea cu care declară că evită să se pronunţe de
regulă asupra relaţiilor franco-americane şi prin regretul că „neînţelegerea
este aproape fatală între cele două culturi“. În fond, numai un asemenea tip de
intelectual francez poate atrage atenţia asupra unui izolaţionism perdant al
culturii franceze, rezistentă la modelul american „comercial“ şi mizînd pe
cultura naţională, orgolioasă şi închisă asupra ei însăşi. Venind la
literatură, critica făcută de Morrison romanului nombrilist, autoficţiunii şi
romanului fără miză socială nu e deloc nouă: o puzderie de cărţi (L’Adieu à la
littérature de William Marx, Contre saint Proust, ou la fin de la littérature
de Dominique Maingueneau sau La Littérature en péril de Tzvetan Todorov; cărţi
de R. Millet, Alain Finkielkraut, Renaud Camus etc.) acreditează ideea
îmbrăţişată şi de Morrison că „teoria formalistă şi nihilistă a anilor ’60 şi
’70 ar fi sterilizat romanul francez, ca şi cînd literatura n-ar fi destul de mare
ca să moară de una singură, ca şi cînd teoria, ca şi intendenţa, n-ar veni
întotdeauna după (literatură)“. Fără să ceară scriitorilor să abandoneze
autoficţiunea comodă şi să treacă la romane de anvergură, făcînd loc
nou-veniţilor de la marginea societăţii, Compagnon acreditează o stare de fapt:
Franţa e în prezent o cultură de importanţă medie, ca şi rolul său geopolitic;
dacă e să sugereze anumite măsuri, el o face în direcţia îmbunătăţirii
procesului de promovare a limbii franceze în lume, a investiţiilor pe termen
lung (de genul burselor de rezidenţă), în defavoarea evenimentelor culturale
strălucitoare, cu efect imediat, dar efemer.
Şi mai atinge un subiect sensibil,
mai ales în Franţa (dar şi în România, unde scandalul poneiului roz a adus în
discuţie şi la noi chestiunea culturii naţionale); Compagnon se întreabă dacă,
în era globalizării, mai poate fi vorba de culturi naţionale: „Louise
Bourgeois, care trăieşte la New York de mai bine de 70 de ani mai este ea un
artist francez? Or, există în lume din ce în ce mai mulţi artişti ca Louise
Bourgeois, vreau să spun artişti francezi expatriaţi, care creează la New York,
Londra, Berlin sau Tokyo, avînd o situaţie bună, mai bună decît dacă ar fi
rămas la Paris. Termenul de «cultură franceză», dacă mai spune ceva, nu mai are
acelaşi sens ca altădată. Însă Franţa, în care, mai mult decît oriunde, cultura
şi naţiunea continuă să fie un tot în mentalitatea oamenilor, este mai afectată
ca alte ţări de diseminarea actuală a culturilor naţionale în reţeaua mondială
a tuturor culturilor comunitare. Această situaţie, încă o dată, nu este, poate,
în nici un fel ireversibilă, dar ea reprezintă unul din motivele care explică o
stare critică ce ne afectează pe noi, francezii, în mod aparte“. Iată un
diagnostic din nou lucid, pertinent, care are puţine şanse să se impună în
Franţa, cel puţin pe termen scurt: francezii fac mare caz de cultura naţională
şi în acelaşi timp detestă producţiile comerciale pe model american (în ciuda
cîtorva eforturi de deschidere către cultura de masă, întreprinse de
oficialităţile din domeniul culturii, precum Jack Lang, în anii ’80).
Cultura naţională, în Franţa şi România
Nu pot să nu mă gîndesc că şi în România,
în perioada comunistă, s-a făcut mare caz de cultura naţională, văzută cînd ca
salvatoare (de către intelectuali), cînd ca reprezentativă pentru regim (de
către oficialităţi), drept urmare nu cumva să te atingi astăzi de un asemenea
subiect delicat: scandalul poneiului roz expus la ICR New York arată că
reprezentativitatea în artă şi cultura naţională sînt teme care inflamează
spiritele la fel de uşor ca în Franţa – chiar şi cînd camuflează atacuri
politice – deşi, din păcate, mult încercata cultură română e departe de a avea
de pierdut un prestigiu de calibrul celei franceze. Mă gîndesc că dacă Antoine
Compagnon vorbea de „provincialismul“ Parisului – cu referire la acea
opacitate, respingere faţă de lumea din afară –, atunci ce s-ar putea spune
despre asemenea reacţii româneşti, indignate că poneiul roz face de ruşine
România?
Pe de altă parte, un discurs „declinist“ cu privire la soarta literaturii române contemporane s-a făcut auzit şi în România: autoficţiunea (de extracţie franceză), romanele şi povestirile pur comerciale (de extracţie americană) înfloresc şi la noi, dintr-un spirit de imitaţie multidirecţionat, lucru care a îngrijorat critica şi a produs o dezbatere vie. Nu ştiu dacă e o modă sau un spirit al veacului (Donald Morrison observa că trăim într-o eră a anxietăţii, observînd că pînă şi China cea aflată în ascensiune hrăneşte istorii apocaliptice despre soarta culturii ei...), cert e că literatura nu moare dintr-atît sau, vorba lui Compagnon, e suficient de mare ca să moară singură. Acestea fiind zise, romanul de mare suflu n-ar strica literaturii franceze la export, şi cu atît mai puţin literaturii române.
Antoine Compagnon îşi încheie textul cu o irezistibilă imagine retorică: „Atîta vreme cît Franţa va irita lumea, în special America, nu vom fi lăsaţi în pace. Desigur, ăsta nu e un motiv pentru a ne cultiva viciile şi imoralitatea. Însă experienţa pare să arate că lumea poate avea încredere în noi că vom continua să ne dăm la iveală apucăturile rele. Adevărata moarte a culturii franceze se va întîmpla cînd lumea nu va mai găsi nici o plăcere în a pune la zid Franţa, cînd cultura franceză nu va mai da nici un motiv lumii s-o pună la zid“. Ne întoarcem astfel la jocul de atracţie-respingere evocat. Îmi vine în minte o imagine dintr-un oarecare film american (probabil din anii ’50), în care două tinere femei îşi îngăduiau capriciul, greu de conceput, de a merge la „filme franţuzeşti“...
E adevărat, Parisul nu mai e ce-a fost şi, cu toate acestea, fie chiar şi graţie trecutului incomparabil, continuă să exercite un farmec ieşit din comun.
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters