OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Louis MENAND
American Studies
Farrar, Straus &Giroux,
New York, 2002,
306 p., f.p.


Louis Menand, istoric al ideilor, autor al unei carti premiate cu premiul Pulitzer in 2001 (The Metaphysical Club, 2001) revine in perimetrul hermeneuticii culturale americane cu un volum intitulat, simplu si sugestiv, American Studies (Studii americane). Un titlu care ar putea trezi o oarecare confuzie, fiindca trimite generic la cunoscutele abordari ale studiilor culturale, unde, de altfel, asemanarea momentana dintre titlul (probabil nu si intentia cartii) si respectivele studii culturale inceteaza.

De fapt, „studiile“ lui Louis Menand, portrete ale unor personalitati ale culturii americane, insertii in operele acestora, se aseamana mai curind cu ceea ce Henry James intentiona sa sugereze prin ideea de „studiu“ al realitatii americane in contrast cu cea europeana, pornind de la celebra sa Daisy Miller. Louis Menand nu face, asadar, studii americane in sensul exact al termenului, ci interpretari pe care doreste sa le distanteze de subiectivismul sau critic, fara sa fie deloc tentat de impersonalitatea criticului de altadata. A imprumutat notiunea de „studii“ pentru a atrage „lenesul“ cititor de partea sa in deslusirea unor motive, supozitii, intrebari si reflectii care tin de istoria ideilor. De altfel, autorul isi defineste studiile drept exercitii in critica istorica, rolul abordarii fiind acela de a „aseza lucrurile in contextul lor“ (p. X), ceea ce presupune ca, pentru critic, interpretarea este, de fapt, o regasire a formulei originare, o intoarcere la versiunea cea mai adevarata si mai completa, caci nu e in regula jocului sa nu crezi ca adevarul istoric pe care cauta sa il restabileasca un critic, nu are cel putin doua versiuni. Pe de alta parte, o asemenea cautare de re-facere a contextului cultural al unei epoci, primind si redistribuind informatia de care dispunem, nu este atit o rearanjare a trecutului, cit una a prezentului, ori cel putin o incercare de clarificare a acestuia.

Ambiguitatea trecutului indepartat ori a celui recent nu il dezarmeaza pe Menand, dimpotriva, de-abia acum criticul isi poate desfasura strategia de ordonare a lucrurilor in ceea ce se poate numi „contextul“ lor. Este evident ca, pentru Louis Menand, intelegerea devine rezultatul unei asemenea ordonari meticuloase, amplificate de cercetari laborioase in epoca, un intreg travaliu pe care autorul il infatiseaza de fapt, cu placere. Comentariul critic sobru insoteste ca un ghid atent deplasarea in trecut, neuitind nici o clipa sa familiarizeze cititorul cu epoca in care autorul calatoreste. Este meritul unui asemenea istoric al ideilor sa faca trecutul parca mai interesant decit prezentul, ori sa cufunde prezentul in oglindirile multiple ale unui timp de care nu ni se pare ca ne-am desprins. Cartea cuprinde episoade de sine statatoare referitoare la William James, Oliver Wendell Holmes, T.S. Eliot, Richard Wright, James B.Conant, William S. Paley, revista New Yorker, fenomenul contraculturii, Pauline Kael, Cristopher Lasch, Larry Flynt, Laurie Anderson, Al Gore, Maya Lin. Trecerea in revista urmareste sa dovedeasca diversitatea subiectelor reunite sub un orizont a ceea ce autorul numeste „studii“ americane. Clasici ai literaturii americane, celebritati mondene, universitari, critici, oameni politici, un amalgam care isi cere descrierea in context.

Daca in cartea precedenta Louis Menand era atit de convingator prin stilul naratiunii sale, in aceste comentarii critice incearca sa obtina participarea cititorului alegind alt punct de pornire. Suita de eseuri despre clubul metafizic al unui moment al culturii americane privit din perspective diferite, care nu se mai circumscrie, ca in cartea anterioara, ambitioneaza sa ofere o abordare diferita a istoriei intelectuale americane, pornind de la epoca pragmatismului lui William James, venind inspre prezentul anilor ’80. In acest fel ar putea fi descris intervalul cultural ales de autorul constient in aceeasi masura de banalitatea unei istorisiri mimetice, cit si de desprinderea de orice contextualitate culturala, de fantasma fictionarii biografice.

Eseurile incearca sa se salveze de cele doua tendinte printr-un compromis, care reuseste insa doar partial, dind totusi iluzia unui orizont unitar „studiilor“ intreprinse. Fata de farmecul si rabdarea de a descifra textura culturala din cartea anterioara, in cea de fata o anumita graba de a finaliza „schita“ este evidenta. In locul unei diversitati de abordari care sa se centreze asupra unui singur punct focal, gasim o pluralitate de subiecte de anvergura si de interes variabil, ceea ce poate demobiliza interesul cititorului. Sa fie acesta un efect al „studiilor“ (aici in sens de incercari), ce nu doresc sa treaca de o limita a experimentului lor, aratind ca reusita sta in a experimenta, mai degraba decit in a finaliza? De fapt, este greu, daca nu imposibil, sa deosebesti demersul metodologic folosit de Louis Menand de expunerea clara si totusi nuantata a unui narator care exploreaza cu imaginatia sa intregitoare istoria culturala a Americii. Transparenta la care ajunge autorul nu lasa loc nici unei urme metodologice. Descriind un orizont al diversitatii, cele cincispreceze eseuri ocupa fiecare in parte un teritoriu distinct intr-o diacronie intrerupta, ori doar tentanta, caci sub umbrela „studiilor“ americane nu se afla decit libertatea autorului de a intreprinde explorarile sale hermeneutice, pasiunea interpretarii pentru spectacolul schimbarii pe care modernitatea americana il ofera dintotdeauna.

Intr-o prefata succinta este schitata modalitatea in care cartea a luat nastere (parca de la sine), in timp ce autorul urmarea repeziciunea cu care peisajul urban din jurul biroului sau din Time Square se schimba. Comparatia cu istoria este sugerata in jocul dramatic dintre demolare si (re)constructie. Faptul ca autorul este „martorul unei transformari fara sa o vada insa“ vorbeste despre paradoxul istoricului, anume despre incercarea asumata de a trece dincolo de evidenta faptelor, cu ajutorul comentariului de idei. Rezultatul vizat consta in aducerea epocii de care este vorba in perspectiva prezentului, singura in care autorul crede, de fapt. Dupa cum remarca Louis Menand referindu-se la modernitatea culturii americane, cel mai inalt semn de pretuire al unui autor este sa fie declarat ca „fiind inaintea timpului sau“. Probabil, prezentul este cea mai buna solutie pentru a fi inaintea timpului tau. Parcurgind cele cincisprezece eseuri, ni s-a parut instructiv sa refuzam intii de toate totalitatea lor de mozaic. Am dorit sa urmarim in schimb demersul interpretativ alcatuit ca un scenariu de supozitii, pe baza caruia cititorul isi poate cladi propria sa intelegere. Ne-am lasat calauziti de doua eseuri care ni se par demonstrative in acest sens, unul privindu-l pe William James, celalalt pe T.S. Eliot.

Pornind de la un capitol al Experientelor religioase tratind despre „sufletul bolnav“, Louis Menand investigheaza repercusiunile epilepsiei de care William James a suferit, urmari indelibile asupra tentativelor filozofului de a da sens experientei sale religioase. Incercarea tainuita de a se elibera de boala nu putea ocoli dorinta de a se supune unei experiente religioase personale, care insa nu va duce la nici un rezultat notabil (p. 28). Deosebit de discret, nelasind urme pe baza carora maladia sa sa poate fi descoperita, William James nu si-a putut ascunde angoasa pe care aceasta i-a indus-o. Desele referinte din anii 1870 la starea generala depresiva, melancolia, impulsurile suicidare pe care William James le face in jurnal si scrisori, conduc, in cele din urma, la concluzia ca de „sufletul bolnav“ autorul a incercat sa se vindece, marturisindu-si experienta traita ca atare doar in scris. Celalalt caz, cel al antisemitismului lui T.S. Eliot, este prilej pentru o analiza de finete a contextului epocii moderniste, in care manifestarile proto-fasciste ale Europei trebuie discutate nu doar in cazul poetului anglo-american. Criticul nu doreste ca prin comentariul sau asupra cauzelor care au produs reactia antisemita a lui T.S. Eliot, sa discrediteze opera acestuia. Dar este important ca filiatiile de gindire si influentele care au motivat atitudinile antisemite ale lui T.S. Eliot, mai cu seama cele din After Strange Gods (1934), sa fie corect interpretate.

Mica lectie de istorie intelectuala incepe in 1909, cind T.S. Eliot se intereseaza de critica literara franceza, si cind, prin medierea unui profesor american si al unui autor francez, acesta din urma critic al decadentei romantismului francez, poetul ajunge la ideile Actiunii Franceze si la critica cultural- politica a lui Charles Maurras. Despartirea violenta de romantism, cautata de altfel de T.S. Eliot, se petrece sub aceste auspicii. O intilnire intre T.S. Eliot si Maurras ar fi avut loc intre 1910-1911, iar mai tirziu atunci cind T.S. Eliot isi defineste identitatea sa creatoare ca fiind cea de admirator al clasicismului anglo-catolic si de monarhist, el raspunde de fapt unei identitati similare declarate de Maurras, anume, „clasic, catolic, monarhist“ (p. 68). Spre deosebire insa de Maurras, asa cum observa Louis Menand, T.S. Eliot a fost un crestin practicant, pe cind Maurras a jucat doar masca fidelitatii religioase. Cele doua cazuri sint relativ asemanatoare, deoarece se ocupa de dimensiunea secularizarii, a angoasei resimtite in fata unei schimbari culturale brutale. Atit James, cit si Eliot incearca o ultima salvare prin transcendenta. Cei doi sint afectati iremediabil de un solipsism individualist, al intelectualului-erou care, desi se desparte de traditia unei viziuni romantice, ramine in continuare prizonier al solutiilor puse la dispozitie de aceasta, incercind sa-si caute refugiul dinaintea seductiei agresive a unei epoci consumatoriste.
O carte care mizeaza pe increderea in revelatiile lecturii si impartasirea acestora.