OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

E firesc ca, în prag de An Nou, să te întrebi încotro ne îndreptăm, ce surprize ne va aduce anul care vine, unde vom fi la sfîrşitul lui. E în obişnuinţa multora să ia, în acest moment, hotărîri serioase, să promită, lor şi altora, schimbări în bine, schimbări de atitudine şi de comportament. Uneori, cred că sărbătoarea Revelionului e menită tocmai să ne îmboldească în acest sens. Vom întîlni întotdeauna, la petrecerea din noaptea Sfîntului Silvestru, pe cineva care ne va pune pe gînduri sau care ne va pune întrebări-cheie (sau cum li se spune pe-aici, thought provoking questions), care ne va explica sau ne va trage la răspundere şi ne va dăscăli. Cu milă, cu înduioşare, cu dragoste uneori. Cu siguranţă.

 

Aşa se face că, în noaptea Anului Nou, un prieten îmi spunea cît de neimportanţi sînt toţi intelectualii „mei“, în România ca şi pretutindeni, de altfel. Cei care contează cu adevărat sînt primarii, prefecţii, politicienii locali, pe scurt, cei care deţin mijloacele de corupţie, pentru a parafraza o expresie bine cunoscută. La contraafirmaţia mea că, în anii interbelici, în România, un profesor universitar a hipnotizat o întreagă generaţie şi a dus-o unde a vrut, discuţia s-a întrerupt. Obosit sau poate agasat de încrederea mea oarbă în intelectuali şi în rolul lor de dascăli, prietenul meu s-a sculat şi s-a dus să-şi umple paharul. Eu am rămas cu paharul gol şi cu capul plin… de gînduri. Despre prietenii mei, intelectualii publici.

 

În America vor fi alegeri şi, înainte de sfîrşitul lui 2012, vom şti dacă actualul preşedinte va mai continua o cadenţă sau un altul îl va înlocui. Se pare că hotărîrea electoratului american va determina soarta naţiunii pe un termen mult mai lung decît cei patru ani acordaţi după fiecare alegere a preşedintelui, pentru a dovedi ce poate. Doar că electoratul e departe de a fi „poporul“; mai puţin de jumătate dintre cetăţenii cu drept de vot se duc la urne. America nu a vrut niciodată să fie ca şi restul lumii, pînă acum din mîndrie, mînată de un hybris exagerat, acum din teamă. Se teme să nu devină o altă Grecie. De dimensiuni gigantice.

 

Un prieten din România îmi scria, după Anul Nou, că are sentimente amestecate în legătură cu America. Asta după ce îi scrisesem că merg să mă încălzesc, vreme de o săptămînă, în colţul cel mai de sud al acestei ţări-continent. Adică dincolo de el, în ultima insuliţă zvîrlită parcă de o mînă invizibilă în ocean, dincolo de peninsula numită Florida, Key West. Mulţi au sentimente amestecate, contrarii, de iubire şi ură, de admiraţie şi detestare faţă de America. {i nu e de mirare: căci cum poţi şti \n ce fel să defineşti America? Cine sînt americanii, care este America cea adevărată? Oameni care îşi văd de treaba lor, în deplină libertate, în cea mai avansată – tehnologic şi economic – ţară din lume, într-o democraţie fără de limite sau, pe de altă parte, o puzderie de vietăţi consumeriste angajate într-o goană nebună şi fără de oprire după bani, bunuri şi alte produse de consum, protejate de un sistem oligarhic ornat cu franjuri democratice? Probabil nici una, nici alta, şi una, şi alta.

 

Dar înainte de a pleca să mă încălzesc, lucrez din greu să termin cartea despre Fondane, în engleză. De ce o carte despre Fondane în engleză? Foarte puţine texte fondaniene au fost traduse în această limbă, însă, în mod ciudat, s-au scris deja cărţi despre el în America (William Kluback şi Arta Lucescu Boutcher). Şi undeva, într-un colţ îndepărtat al unei alte ţări-continent, Canada, cineva se străduieşte să publice un volum de traduceri ale unor fragmente scrise de Fondane în franceză. Scriu despre Fondane în engleză pentru că vreau să-i contrazic în mod public pe cei care susţin că nu mai e loc, astăzi, pentru eroi tragici. Poate. Dar secolul trecut şi-a avut partea lui de asemenea eroi; şi unul dintre ei a fost Benjamin Fondane. Mereu în căutare, mereu pe drum înspre Itaca, ar fi putut să spună precum Ulisele lui Dante, „voi merge pe acest drum pînă la sfîrşit“, cînd, în martie 1944, a avut, se pare, posibilitatea de a alege între reîntoarcerea la apartamentul său de pe Rue Rollin, unde îl aştepta soţia, Geneviève Tissier. A preferat să-şi însoţească sora, pe Line Pascal, la Drancy. Apoi au fost amîndoi duşi mai departe. Pînă la Auschwitz.

 

M-am întrebat adesea dacă alegerea făcută de Fondane a fost motivată de o dorinţă care provenea din abisul fiinţei sale, din impulsul de a cunoaşte experienţa izgonirii din Paradis. Voia poate să afle ce i s-a întîmplat lui Adam, cînd a înţeles că nu-l va mai vedea pe Dumnezeu şi cînd Eva a înţeles că va fi, de acum înainte, prizoniera eternă a singurei calităţi divine care i-a fost dată omului, posibilitatea de a judeca lumea în mod raţional. Platon l-a învăţat pe Fondane să se teamă de sclavie mai mult decît de moarte. Poate că, din acest motiv, Fondane nu l-a agreat niciodată.

 

Mă opresc aici. „Intersecţia“ e mai scurtă decît în alte dăţi. Pînă una-alta, asta e singura hotărîre fermă pe care am luat-o în prag de An Nou: să scriu „Intersecţii“ mai scurte. La mulţi ani şi să auzim numai de bine!

 Columbia, 7 ianuarie 2012