OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Dan Puric a optat pentru pantomima din spaima in fata cuvintului pervertit sau numai expus mistificarii – refuz in fata capacitatii oprimante a unui New Speak, mereu prezent si intotdeauna gata de atac, nu numai pe timpuri de grea dictatura, ci si intr-o societate debusolata, aflata in cautarea reperelor si valorilor. Stimulat de un public care isi dezvaluie inca puterea de reactie si sensibilitatea, Dan Puric declara razboi – la fiecare spectacol al sau – ofensivei agresive a mirlaniei si imposturii (cu iz deopotriva oriental si occidental), a subculturii sau a exhibitionismului ambalat ca dezinhibitie. Optind pentru comunicarea totala, prin dans, gest, corporalitate spiritualizata, Dan Puric pledeaza pentru mentinerea unui dialog – prin spirit – autentic, viu si permanent deschis. El isi creeaza spectacolele – vezi Costumele!… sau Toujours l’amour, pentru a le cita numai pe cele mai recente – de la prima virgula pina la ultimul punct, face propria regie – sau alchimie, altfel spus – pentru ca in calea lui, ca actor, nu a iesit pina acum regizorul marii intilniri: „o fac din necesitate, ca sa-mi pun propriile vise in ordine“.


Pantomima: sa reprezinti totul

Ce inseamna pantomima si cum ati ajuns la ea?

Sint doua raspunsuri de dat aici. Din punct de vedere etimologic, pantomima se compune din pantos, care inseamna „totul“, si mymos, care inseamna, intr-o prima instanta, „a imita“. Desi nu vreau sa fac prea multa teorie teatrala, nu pot sa nu amintesc totusi de o traducere – facuta de Anton Dimitriu – mai buna a acestui cuvint, anume „a reprezenta“, adica a selecta, a avea un cenzor estetic si a prinde fragmente, portiuni din realitate, mai precis pe cele semnificative. Pantomima inseamna deci „a reprezenta totul“.
Cum am ajuns la ea? Din spaima. Se pare ca adevaratele revelatii le ai doar in situatii de criza. De ce? Cred ca am mai spus-o: in perioada de dinainte de ’89, cind cenzura se manifesta foarte puternic, fiecare cuvint era nu numai controlat, ci si distorsionat, in ultimele lui insule de semnificatie: cuvintul devenise alienat si alienant, nu mai comunica.

Mi-am dat seama atunci ca trebuie sa gasesc un alt canal de comunicare, dincolo de cuvinte, si am reusit. In ’88, la Sala Polivalenta, mi s-a acordat un premiu. A venit la mine un ins care aducea a securist si mi-a spus: „domnule Puric, va rugam sa prezentati textul“. Dar nu aveam ce text prezenta. Abia dupa aceea au venit premiile de la Chicago, de la UNITER, dar Ministerul de Interne m-a premiat primul. Ii multumesc si cu aceasta ocazie pentru vigilenta si pentru gradul ridicat de inteligenta: baietii cu ochi albastri isi dadusera seama ca ce faceam eu devenise deja o arma.
Am ajuns la pantomima si datorita publicului foarte receptiv. Imi aduc aminte ca atunci cind am inceput sa fac spectacole, anumiti „esteti“ – inclusiv de prin televiziunea romana, din aceia care si acum orchestreaza destinele estetice ale poporului roman cu bingo si robingo – au spus ca nu trebuie sa ma ocup de asa ceva pentru ca nu am la ce traditie sa fac apel in Romania. Le-am raspuns ca o sa fac eu traditia. Publicul a raspuns mai mult chiar decit ma asteptam si a botezat instinctiv acest tip de limbaj fara ca eu sa ma fi apucat sa ma prezint vreodata in fata lui tinind discursuri savante pe teme antropologice si zicind „stimati spectatori, acum o sa vedeti un spectacol de teatru-dans“. Ceea ce am avut de aratat am aratat – iar publicul si-a trait momentele de perplexitate, dar si de intelegere alaturi de mine. Vorba unui plastician roman venit din America dupa ce imi vazuse un spectacol: „Dane, nu am inteles nimic, dar mi-a placut la nebunie!“. Am ajuns la pantomima din disperare si voi continua sa o fac din aceleasi motive. Uneori, dupa cite se vede, e bun si un tiran la ceva: artistul e obligat sa sape, sa se lupte, daca vrea sa comunice.

Ce va inspaiminta acum, cind cenzura, formal, a disparut?

Formal e bine spus, pentru ca ea exista in continuare in mod pervers si
subversiv. Peste ea s-a suprapus acum o anume influenta a Occidentului, care se vede in inlocuirea democratiei cu o tiranie a majoritatii. Democratia nu inseamna nici asta, nici instaurarea epocii mirlanului. Si totusi, vin valuri de mirlanie exact de unde nu ma asteptam – din Occident. Occidentul si-a creat insa propriile mijloace de protectie si-si poate permite si luxul unor valori minimale, periferice. La noi, importul lor s-a facut fara nici o punere in ordine – prealabila – a valorilor autentice: cheagul mirlaniei s-a unit cu „Cintarea Romaniei“.


Am parasit nepregatiti inchisoarea

In teatru, in particular, cum se pune problema, din perspectiva pe care ati descris-o?

Teatrul romanesc isi traieste si el confuzia si criza, poate in mod legitim – sa ne gindim ca pina in ’89 s-a trait sub o cenzura fioroasa, dar s-au creat si valori, asta este culmea. Un spectacol avea pe vremea aceea un nivel metaforic extrem de ridicat. Ascunzindu-se, el trebuia sa creeze metafore – vorbesc de un spectacol bun –, coduri, iar spectatorul, intr-o actiune subversiva paralela cu cea a artistului, le decodifica. Ma refer acum la marii regizori si la marile spectacole: Ciulei, Penciulescu, Esrig, care pentru mine sint niste legende. Pe linga ele, existau si spectacolele conjuncturale, cu „sopirle“ ieftine (nu e zahar, nu e ulei) – spectacolele de ghetou. In ghetou traim si astazi. Diferenta e ca baietii in uniforma s-au imbracat in civil, si-au lasat barbi si supervizeaza – economic, nu si politic – teatrul, gestionindu-ne si amputindu-ne destinele (iata ce se intimpla in televiziuni, in cultura romaneasca in general…).

Traim asadar o stare de criza legitima: in primul rind, am parasit nepregatiti inchisoarea, fara sa avem constiinta propriului destin, si am fost surprinsi cu garda jos, lipsiti de aparare. In al doilea rind, esalonul doi al oamenilor care ne-au pazit, si care ne pazesc, in forme diferite, si acum, este mult mai exersat in gestiuni de tot felul. In al treilea rind, criza teatrului romaneasc se suprapune pe o perioada de criza a teatrului universal. Cultural vorbind, se realizeaza in fine ca intre emitatori si receptori mai exista ceva, anume efectul de bumerang, care nu va intirzia sa apara. Din pacate, in 1990-1991 s-a produs o deschidere necritica a teatrului romanesc, s-a renuntat la achizitiile lui incontestabile si s-a inceput experimentarea. Lucrurile nu ar fi fost deloc anormale daca ne-am fi numarat printre culturile mimetice, minore – dar nu era cazul teatrului romanesc. Tragedia este insa ca am reactionat ca si cum am fi fost o cultura minora, pentru ca momentul de deruta ne-a surprins fara regizorii respectivi – sau fara o buna parte din ei – si fara o scoala puternica.


Scor de 30 la 0 pentru subcultura

Ce inseamna mai exact efectul de bumerang in teatrul, sa zicem, european?

Inseamna ca Estul se va transforma, la un moment dat, din receptor in emitator. Mai devreme sau mai tirziu, Estul va da Vestului un raspuns surprinzator la tot ce trimite acum, pentru ca terenul pe care si-a expediat semnalele este atipic. Am observat de altfel ca Occidentul cunoaste mai bine Zimbabwe sau Uganda decit Romania sau Bosnia. Cu cit esti mai aproape de ceva, cu atit esti mai tentat sa-l ignori. Familiaritatea, invecinarea estompeaza nuantele pina la disparitie: nu se mai observa ca terenul acesta este mult mai miraculos si mai plin de imprevizibil decit s-ar putea crede si ca nu se supune unei structuri rationale de tip faustic, sa spunem. Sansa noastra este sa reactionam ca spirit. O natiune (cred ca Ortega y Gasset a spus-o) este un spatiu de intimitate. Efectul de bumerang este un proces viu de schimburi si de reactii, un fel de meci intre cultura si subcultura. Deocamdata, scorul este de 30 la 0 pentru subcultura.

Prin ce s-a concretizat – in termeni de tehnica teatrala si de abordare regizorala – perioada din ’90-’91, care a continuat sa va intretina „spaima“ de care vorbeati?

Intrebarea ar cere o analiza mai temeinica, dar voi incerca sa desenez liniile mari. Teatrul occidental a venit si cu lucruri bune, cu teatrul alternativ, in care se exploateaza si alte forme de expresie: dans, miscare etc. Noi eram foarte bine struniti – adica inhibati. Occidentul ne-a invatat, din pacate, nu cu dezinhibarea, ci cu exhibitionismul. Registrul estetic s-a dilatat. S-au montat piese care au traumatizat registrul estetic de receptare al spectatorului, iar publicul a raspuns in consecinta, adica nu a mai venit la spectacole. Exista, din fericire, si o parte buna: trauma aceasta a creat o disponibilitate pentru largirea experientei estetice. Teatrul romanesc nu stia ce inseamna riscul si investitia riscanta, pe cind cimpul cultural teatral din Franta, de pilda, are o paleta extraordinara, gasesti tot ce vrei, de la Comedia franceza pina la teatrul de bulevard, experimental, de pantomima, teatru-dans. In Romania, inca exista numai teatru, nu s-a produs o diferentiere si deci nu a avut loc inca, din lipsa de timp, maturizarea.


Botosani, un très grand centre culturel…

Dumneavoastra faceti teatru alternativ.

Eu am facut teatru alternativ inainte de ’89, pe mine nu m-a influentat Occidentul, ci Ceausescu direct, asa incit are un grad de autenticitate in plus, este legitim nascut aici. La o conferinta de presa in Elvetia, am fost intrebat daca am studiat la Viena. Am raspuns ca am invatat la Botosani si predau la Viena. M-au intrebat, „Qu’est-ce que c’est ça, Botosani?“ Am raspuns „Un très grand centre culturel“. Nici macar nu am fost foarte original – l-am „copiat“ pe Iorga, care zicea de Botosani ca este Florenta Romaniei.
Teatrul alternativ de tip occidental este pentru mine un fel de vitamina pentru cei slabi. Nu au gasit o gramatica, dar le admir criza si zbaterea. Eu, pe de alta parte, pot sa spun cum spunea Picasso: „Moi je ne cherche pas, je trouve“. Si eu am gasit, desi nu prea sint crezut. Ma crede publicul din Romania: el vine, umple salile. Iata, Toujours l’amour se joaca de patru ani de zile cu sala arhiplina, Costumele!… aproape de trei ani, la fel…

Cu acest ultim spectacol plecati in turneu peste foarte putin timp.

Da, vom deschide cu spectacolul Costumele!… Festivalul Marii Mediterane. Am fost invitati la teatrul Touski din Marsilia de domnul Richard Martin, directorul festivalului. Tot acolo am prezentat cu ceva vreme in urma si Toujours l’amour. Am participat cu acelasi spectacol si la Festivalul de la Zürich, unde a fost nominalizat pentru marele premiu. Din pacate – sau din fericire – nu am cistigat. Spun „din pacate sau din fericire“ pentru ca si cronicile au fost divizate: unii au spus ca spectacolul imprastie o lumina si o speranta fantastice, iar altii au fost suspiciosi si negativi – de unde rezulta ca limita umana nu a fost repartizata numai la noi, ci judicios, pe toata suprafata globului. Nu ma refer acum la o legitima viziune estetica diferita, ci la lipsa de argumentatie si la slabiciunea receptarii.


Aveam nevoie de marea intilnire cu un regizor care sa ma creada

Cum v-ati hotarit sa faceti si regie?

Eu nu fac regie, eu fac o alchimie. Nu am facut doua ore de regie in viata mea. Si o fac – daca o fac – din necesitate, ca sa-mi pun propriile vise in ordine. Eu am un alt punct de asamblare cu realitatea. Nu m-am inteles cu aproape nici un regizor din tara asta, cu exceptia lui Laur Oniga, la Botosani. Am mai avut scurte intilniri cu alti regizori, cum a fost doamna Catalina Buzoianu. Dar eu aveam nevoie de marea intilnire cu un regizor care sa ma creada. Din moment ce nimeni nu m-a crezut, am inceput monologul. Vorba profesorului meu Dem Radulescu, care-mi zicea: „Draga Puric, am fost atit de genial incit m-am pupat singur in oglinda“. Nu am gasit pe nimeni capabil sa-mi gestioneze fortele. L-am invidiat pe Mastroianni ca s-a intilnit cu Fellini si pe Fernando Rey ca s-a intilnit cu Buñuel – asemenea cupluri extraordinare sint foarte rare, sint intilniri unice, ca in dragoste. Pe mine m-au ascultat pustii aceia de douazeci de ani din Costumele!…, pentru ca au simtit ca doresc sa folosesc un capital de energie, de inteligenta care, in loc sa piara, merita sa fie investit.


Alta dimensiune a sistemului cultural de tip tribal din Romania

Cum ati selectat trupa la Costumele!…?

Am facut o auditie, pe un proiect mai vechi la aplicarea caruia m-a ajutat fostul director al teatrului Nottara, Vlad Radescu. El a avut aperceptia semnului nou in teatru si a riscat, aducind o trupa de aproape douazeci de insi la Nottara, in conditiile in care acum toate teatrele sint un fel de cimitire inchise. Asta este de fapt una din marile probleme in teatrul romanesc: tinerii stau pe margine si se pierd, devin ori buticari, ori soferi de taxi – alta dimensiune a sistemului social si cultural de tip tribal din Romania. Daca ar fi prezent aici ceea ce imi place foarte mult sa numesc „inginer financiar“, ar raspunde ca si in Londra sint multi someri. Nu e deloc legitim insa sa pui semnul egal intre realitatea noastra si realitatea britanica. Pentru ca acolo exista macar o ordine a valorilor: cine reuseste sa intre intr-un teatru este platit extraordinar de bine, exista o varietate de teatre particulare care gestioneaza experimentul, pe cind aici se moare de foame. Aici teatrele – aproape exclusiv de stat – sint destul de anchilozate, nu exista o legislatie care sa stimuleze valoarea si performanta, asistam la un fel de rahianestezie generala a spiritului, pe toate compartimentele. Intre timp, valorile adevarate pleaca in strainatate sau ramin aici si se prabusesc in fata izbinzii mediocritatii, a spiritului gregar si mai ales a inertiei cultivate la nivel institutional. Orice initiativa particulara este de fapt inabusita in fasa.

Dumneavoastra nu ati dori sa va creati propria trupa?

Eu mi-as face-o, dar cum? Mi se raspunde automat ca nu sint bani. Bani exista de fapt, dar pentru bingo, nu pentru cultura. Si chiar daca gasesti la un moment dat pe cineva dispus sa te ajute – cum a fost Ion Caramitru – nu prea are ce sa faca, pentru ca e legat – legislativ – de miini si de picioare. Ar fi trebuit elaborata o legislatie care sa-i sprijine pe acesti oameni. Sau poate ca ar fi suficient sa existe un om care sa inteleaga cu adevarat ce inseamna sa sprijini valorile. Pina atunci, scapa cine poate. Eu de pilda, traiesc dintr-un fel de haiducie artistica, cam la acelasi nivel cu partizanii lui Dudaev: imi fac repetitiile prin subsoluri, pentru ca nu imi da nimeni nici un spatiu. Lumea nu se intreaba insa niciodata cum am reusit sa fac ceea ce am facut.


O haina de blana care a tipat la mine

Cum ati facut Costumele!…?

Foarte greu. Si inca am avut aripa protectoare a lui Vlad Radescu, dar faceam repetitii la opt dimineata, ca sa prindem sala libera. Cit despre idee… Acum vreo sase-sapte ani ramasesem in urma cu chiria si m-a cautat una de la Primarie. Era imbracata cu o haina de blana. Haina aia vorbea despre societatea romaneasca. Era mai importanta decit femeia. Ma cauta o haina de blana de nurca pe la etajul patru. Cind m-a vazut, blana a tipat la mine: „Ce faci, ma, de ce nu ti-ai platit chiria?“. Tot a iesit ceva bun din chestia asta: asa mi-a venit ideea cu Costumele!….


Ca sa fii performant, trebuie sa se intilneasca trei dimensiuni: laboratorul,
studiul si creatia

Ce inseamna, pentru dumneavoastra, performanta in teatru?

Ca sa fii performant, trebuie sa se intilneasca trei dimensiuni: laboratorul, studiul si creatia. Ele reprezinta liniile de forta ale dezvoltarii unui teatru performant. La noi studiul este insa erodat de un Institut care de abia supravietuieste, laboratorul la fel. (Nu exista motivatie, in Romania opereaza brancardierul, iar chirurgul, care a studiat ani de zile, cara mortii. In momentul in care isi cere si el drepturile, mediocrii sar ca arsi si se intreaba „ce mai vrea si asta?!“ Dupa aceea se incoloneaza toti si merg sa voteze.) De creatie ce sa mai vorbim? Nici una dintre cele trei dimensiuni nu este incurajata. Esti ridicol daca vorbesti despre valoare. Singura vorba magica este rating-ul. Cind ma gindesc ce lucruri as fi putut face, de pilda, cu trupa mea, intr-o televiziune normala… Sau daca nu eu, altul! Ultimul spectacol pe care l-am facut – cu eforturi foarte mari – a fost cel cu Gigi Caciuleanu. Ce piedici i-au pus colegii lui din Romania, numai pentru ca a dorit sa faca ceva valoros! Ca in Cartea de nisip a lui Borges: un membru al tribului spune adevaruri, iar ceilalti incep sa arunce cu pietre in el. Asa e si la noi: avem in trecut un popor, iar in prezent o populatie nenorocita, marcata de sistemul comunist de a pune lepadatura pe post de sef. E ultima invazie pe care o traieste poporul roman: invazia populatiei Romaniei, scapata dupa 45 de ani din ghetoul comunist, unde a capatat anumite reflexe, anumite norme. In vremea aceasta, poporul supravietuieste in enclave.


Lupt pentru ideea de valoare

Pentru ce optati dumneavoastra, pentru enclave sau pentru plecare?

Sper ca mi-am facut o enclava, pentru ca de plecare nu poate fi vorba. Si acolo s-a umplut butoiul. In plus, daca te uiti la ce se intimpla printre romanii plecati, observi cam acelasi conflict intre popor si populatie, la dimensiuni mai mici. Nu am de ce sa ma duc acolo, lupta dintre valoare si non-valoare s-a pornit aici. Cred, pe de alta parte, ca am depasit timpurile fricii paralizante, sint convins ca se poate duce acum o lupta, mai ales ca eu nu ma lupt pentru o vila la Sinaia, ci pentru instituirea ideii de valoare. (La inaugurarea Universitatii, s-a spus ca va forma specialisti. Carol I a replicat: „Nu specialisti, caractere!“ – si avea dreptate.) Eu nu visez la Romania mare, ci la una mica dar sanatoasa si puternica. Nenorocirea este ca am ajuns in situatia in care pina si patriotismul e monopolizat de o sleahta de populisti.

Sinteti multumit de public?

Foarte multumit. Reactioneaza si imi da senzatia ca nu sint singur. Asta ar mai trebui, sa nu am nici public!


„Pastoritul si albinaritul“

Si ce proiecte aveti pentru publicul acesta de care sinteti atit de multumit?

In primul rind, imi propun sa rezist in jungla din jurul meu, sa o apuc in alta directie, sa construim o alta mentalitate si sa-i deconspiram pe banditii care stau inca ascunsi si care au devenit invizibili. Satira nu mai functioneaza in cazul lor, satira nu functioneaza in general decit cind exista posibilitate de indreptare. Dar indivizii care au bagat oameni in puscarie au alte reflexe, nu pot fi indreptati, ei trebuie aratati cu degetul. Trebuie pornit dintr-un act de diagnosticare, trecind apoi prin terapie. Imi aduc aminte de un sofer de taxi care mi-a tinut o lectie de istorie a romanilor. Zicea asa: ca la inceput au fost traco-dacii, care se ocupau cu pastoritul si albinaritul. Peste ei au venit niste scursuri de romani, turcii si comunistii. Daca ii scoti pe astia trei, ne intoarcem fericiti la pastorit si albinarit. Mi s-a parut absolut genial!

Cit despre proiectele concrete: lucrez la un one-man-show, din dorinta de monolog – mi-e dor de mine! In paralel, voi continua lucrul cu trupa de tineri, pe care am mai marit-o cu gindul sa mai salvez citiva: sint atitia talentati, dar atit de pierduti si fara repere…
Sper sa reintram in dialog cu lumea. Am fost cu Toujours l’amour in 18 tari, din Elvetia pina in Siberia, unde am fost invitat de Teatrul Natiunilor si de Institutul National de Teatru. Rusii mi-au adus un omagiu imens: la conferinta de presa m-au intrebat daca nu sint rus. Le-a venit greu sa creada raspunsul meu negativ. Asta este insa lucrul spre care trebuie sa tindem: spiritul are un limbaj universal, dialogul spiritul il va face. Peste ani, omul politic – aceasta marioneta penibila si ineficienta – va disparea, lasind locul spiritului. Si credintei, chiar daca acum se spune despre credinta in Dumnezeu ca e arhaica, preistorica. Daca e asa, eu sint bucuros ca m-am nascut in Altamira.