OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

 

Rezultă de aici o permanentă tensiune, care imprimă micului roman – un roman, evident, atipic, căci lipsit, practic, de narativitate – o atmosferă proprie, marcată de apăsare şi de repetiţia monotonă a scenelor şi gesturilor. E un roman muzical, monoton şi concentric-aluvionar – amintind de un Holban –, un roman în ritm de menuet (vezi şi sonoritatea bisilabică „tac-to“), în care „dansatorii“ mecanici sînt Tacto şi personajul narator feminin, „fetiţa“ lui Tacto. Un roman în care naratoarea îi face vizite repetate – monotone, desfăşurate după acelaşi ritual – lui Tacto, prinsă fiind într-o relaţie obsesivă, ambiguă, de iubire-dezgust, de inocenţă-concupiscenţă cu acest personaj ieşit din comun.

Tacto este tatăl alcoolic al fetei (de care mama ei a divorţat) şi care trăieşte singur, în sărăcie (a renunţat să lucreze), într-un apartament de o mizerie îngrozitoare. Naratoarea îi face vizite periodice, aproape ritualice, ca într-o hipnoză din care nu poate ieşi, atrasă şi în acelaşi timp oripilată de personaj, de o imagine versatilă a acestuia, care i-l arată, rînd pe rînd, vulnerabil, uman şi demn de milă, dar şi grotesc-monstruos, detestabil şi manipulator. Tacto este, într-adevăr, un personaj puternic, demn de luat în seamă în acest roman marcat de stîngăciile stilistice fireşti pentru o carte de debut.

Cu rîsul său hohotit, care aduce a plîns („Ce faci tu, tăticu? O-ho-hooo! Ce face fetiţa, mă?“), Tacto este un clovn (trist), un actor care-şi joacă, de fiecare dată, rolul, nu numai în faţa fetei sale, dar şi a celorlalţi spectatori – anturajul, vecinii de bloc. Consumat de alcoolism, el încearcă să-şi negocieze permanent buna imagine – de om abandonat, singur, bolnav şi fără bani –, sperînd să obţină efectul scontat: înduioşare, milă, alimente, bani. Concupiscent şi manipulator, speculează iubirea şi nevoia de a fi iubită a fetei sale, cu care întreţine – pe tot parcursul cărţii – o legătură ambiguă, la limita incestului: „Îi şoptesc că acum sînt mare, va trebui să mă sărute părinteşte, pe frunte, dar el, nu, protestează supărat, spre oameni: «Dar eşti fetiţa mea, eu sînt tăticul tău!» [...] Şi... cu satisfacţie, îşi apropie buzele de buzele mele şi... e cumplit, o să mor din cauza gustului ăstuia: nu ştiu cum a făcut, dar în clipa în care l-am lăsat să-mi atingă buzele, mi-a strecurat printre dinţi un «lichid» al cărui gust o să mă urmărească neîncetat, toată viaţa... De atunci, cînd îmi amintesc de el, îmi vine să mi-l smulg din vintre, să-l vărs, să-l transpir sau să-l sugrum din mine, dar nu pot, e el – e Tacto, Tacto cu mizeria lui, cu alcool, cu fum, cu gîndaci, cu lapte, cu scrum şi tutun, cu rîsetul lui ca hohotele de plîns, cu dragostea lui bolnavă... e el, Tacto“.

Romanul lui Tacto este, de aceea, un gest de exorcism, de eliberare de o obsesie, de sentimentul culpabilităţii. De forjare a obsesionalului în literatură, de transfigurare literară a patologiei – şi acesta e, de fapt, marele pariu al cărţii. De a trece, cu arme şi bagaje, în mod decis, pragul literaturii, abandonînd cazul clinic şi scrisul ca terapie. Tacto balansează încă, tatonează acest prag decisiv, dar sînt suficiente semne că Lili Bunofski poate să facă pasul, către oblic, către – aşa cum inspirat spune ea însăşi într-un capitol – „lateralităţi“, lateralităţile privirii detaşate, dedublate, lateralităţile scriiturii: „Şi nu pot uita lateralităţile din aceste imagini fidele conţinutului lor, perspective din lateral, ale ochiului, ale fotoliului pe care stai, ale ferestrei şi întunericul care se apropie de undeva tot dintr-o parte, de regulă din dreapta. Toate mă invadează astfel, într-o tăcere iniţială...“. Aceste oblicităţi fac povestea, dînd naştere – în intermezzourile numite „Ciudat“, din corpul romanului – unor pasaje literare de mare fineţe şi emoţie. Iată imaginea tensionat-cinematografică, hitchcockiană a păsărilor negre, plutind pe deasupra blocurilor: „Ieşeau dintr-un singur loc. Deasupra unui bloc, în faţa noastră, de fiecare dată, păsări negre cu penele răsfirate zburau şerpuit, tăind spaţiul liber în zigzag. Erau multe şi chiar dacă schimbam repede strada, pentru că eram pe role, sau chiar dacă eram în altă zi, le puteam vedea cum ies din spatele antenelor vreunei clădiri, ca nişte albine. Fac bucle în aerul de deasupra blocurilor...“. Sau imaginea tăioasă, violentă a soarelui „veninos“, rareori „întreg“, care i se arată naratoarei: „Cînd soarele, cel mai mare văzut de mine şi cel mai rotund, ei bine, cînd soarele se deplasa şi el în paralel cu autobuzul, lucind ca un tăiş în spatele acoperişurilor înalte, se transforma încet într-o lamă lată, incisivă.

Dacă o clădire în spatele căreia era acel soare veninos, care nu mi se arăta decît foarte rar întreg, avea creneluri sau un grilaj în vîrf, atunci el răzbătea printre figurile mici ale crenelurilor umplute cu roşiaticul lui plin de forţă; cînd autobuzul a trecut prin faţa unui imens disc de cupru în care era încastrată o cruce din romburi, cîteva dintre ele au fost imediat umplute de soarele enorm, mi-au clipit: aveam de mult nevoie de semnul acesta. Nu reuşea decît foarte rar să fie întreg, soarele“. Notaţia delicată, detaliul natural de minuţie japoneză contrabalansează inteligent, contrapunctic, morbidul şi scabrosul care domină descripţiile apartamentului şi portretului fizic al lui Tacto (vezi capitole precum „Pete de pipi“, „Mi-e silă“, „Baia lui Tacto“, al căror nume spune deja foarte mult): „În atmosfera cenuşie, tulburată de vînt, observ nişte corali roz, cu crenguţele acoperite de noduri mici, sînt de înălţimea unor copaci pentru mine, dar tot delicaţi. [...] Un vînt puternic trage spre stînga ramurile lungi, drepte, pline de noduleţe, separate între ele“.

Naratoarea – „fetiţa“ lui Tacto –, este, la rîndul ei, victima celui din urmă (aşa cum el are, în aparenţă, toate atributele unei victime, deşi e adesea un manipulator aproape monstruos), victimă a unei nevroze obsesionale; în jurul acestui personaj, Tacto, îşi concentrează toată inocenţa, culpabilitatea, nevoia de iubire şi de tandreţe, dar şi toate spaimele de promiscuu, scabros şi incestuos, încarnate de el. Exorcizarea acestui complex sufletesc, salvarea, nu poate veni decît din transformarea cazului clinic în poveste, respectiv a lui Tacto înpersonaj literar. O poveste care sublimează arghezian urîtul, o poveste scrisă, precum „florile de mucigai“ argheziene, cu sînge şi suferinţă, cu „unghia pe tencuială“ sau cu „unghiile de la mîna stîngă“ în propria sa captivitate (psihologică): „Cred că povestea lui Tacto va fi scrisă de un melc. Cu încetinitorul. Cu arderi de imagini, mistuiri şi vărsături, ecouri şi mirosuri puternice“.

Din creuzetul acestei transfigurări artistice teribile – ce conferă hipnotismul acestei scriituri, nota ei particulară – iese şi un personaj memorabil, Tacto, păpuşa mecanică, fiinţa vulnerabilă şi monstruoasă, aureolată de infinita delicateţe şi iubire a „fetiţei“ sale: „Slab şi umil. Demn în revolta lui. Tacto – slabă mizerie înaltă, dar ţie îţi pot luci ochii, chiar în mijloc. Minune ca petalele negre.