OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

13 septembrie 2007 va fi data cu care dictionarele de specialitate vor inscrie in istoria cinematografului titlul 4 luni, 3 saptamini si 2 zile. Nu data premiului de la Cannes, nu cele ale proiectiilor preliminare din alte tari, ci data la care filmul va incepe sa fie oferit in proiectii continue publicului larg din Romania. in cele... 4 luni fara 3 saptamini trecute dupa Festivalul de la Cannes, filmul a fost supus unor examene ale caror rezultate se cunosc. E momentul cind a venit rindul sistemului promotional si al criticii din tara sa faca fata unui examen. il prefatam cu concursul multilaureatului Cristian Mungiu.

Sa divulgam dintru inceput, draga Cristian Mungiu, conditiile pe cit de festive, pe atit de vitrege in care are loc acest dialog: cind incepem schimbul de mesaje, te afli cu filmul in Mexic, vei fi apoi in Canada, apoi in zbor spre Bucuresti, via Amsterdam, fiindca peste citeva zile se produce lansarea propriu-zisa catre publicul larg din Romania a lui 4 luni, 3 saptamini si 2 zile. E momentul comprimat al unui prim bilant al carierei publice a filmului, dar mai intii un cuvint inainte pentru premiera bucuresteana.

Sper ca o parte din mindria care s-a resimtit dupa Cannes, ca s-a luat La Palme d’Or pentru Romania, sa se converteasca si in curiozitatea spectatorilor romani de a vedea filmul la cinematograf.
Curiozitatea ar putea fi stimulata, daca reamintim regizorii si titlurile filmelor in competitie cu care ai cistigat La Palme d’Or, iar recent – poate inca mai sus in ierarhie – Premiul pentru cel mai bun film al anului de pe mapamond, care urmeaza sa-ti fie inminat la San Sebastian, din partea instantei criticii de film mondiale – FIPRESCI.
Te rog mult sa faci asta in locul meu, ca si asa sint fortat de imprejurari sa ma laud prea des.

in (dez)ordinea intrarii in concurs la Cannes: chinezul Wong Kar-Wai cu My Blueberry Nights, americanii Frati Coen cu No Country for Old Man, Gus Van Sant cu Paranoid Park si Quentin Tarantino cu Death Proof; sa nu-i persecutam nici pe turcul germanizat Fatih Akin (The Edge of Heaven) sau pe vecinii nostri Kusturica (Promise Me This) si Béla Tarr (The Man from London). Iar pentru Premiul anului FIPRESCI: britanicul Stephen Frears – The Queen, transatlanticul de la Pacific Clint Eastwood – Letters from Iwo Jima, inca un chinez celebru, Zang Ke Jia – Still Life si sa ne oprim la tailandezul Apichatpong Weerasethakul – Syndroms and a Century. Dar, fiindca la Cannes si dupa n-ai prea fost in situatia de a zice cite ceva despre filmele celorlalti, spune-ne in premiera cum ti-a aparut, prin aceasta prisma, cinema-ul actual.
Nenorocirea e ca, atunci cind merg cu filmul meu la un festival, mai ales in concurs, cu tot ce inseamna asta ca solicitare din partea mass-media etc., nu prea mai am timp sa vad in liniste filmele celorlalti, n-am cum sa le evaluez ca lumea si cu atit mai putin sa-mi dau seama, prin prisma lor, cum stam cu cinema-ul actual.

Care ti-e, totusi, racordul cu ce se face azi in lume? Cum privesti, de pilda, frecventele trimiteri care se fac la Fratii Dardenne, cind e vorba de 4.3.2?
Ma intereseaza foarte concret aceste trimiteri, in sensul ca, iata, am fost acum la Paris si am constatat ca Fratii Dardenne si cu mine avem un fel de producator comun in Franta. Care producator mi-a dat numarul de telefon al belgienilor si intentionez sa-i invit la premiera cu 4.3.2 de la Bruxelles, din 18 septembrie. Pina atunci, sper sa apuc sa vad filmele lor, ca sa-mi dau seama daca avem si altfel de legaturi sau nu. Fiindca nu le-am vazut pina in prezent decit primul film, La promesse, cu ani in urma, in tara, la Cinema Studio. Dar asta s-a intimplat prea demult si n-am realizat ce si cum.

„Da, asa a fost – cum se arata in film“
De unde, atunci, filiatiile/speculatiile despre sursele „minimalismului“, racordurile cu un anumit tip de cinema european, diferit de cel american s.a.m.d.?
Sint niste speculatii facute dupa ce filmul a fost terminat si ele n-au nici o legatura cu felul in care am gindit eu, inainte de a ma apuca sa fac filmul. Am, daca vrei, un fel de program stilistic, trecut printr-un filtru personal, pornind de la povestea mea, fara nici o analiza conceptuala prealabila a ceea ce vreau sa fac.

Cum s-a produs glisarea de la Occident la o formula de film care pe multi i-a surprins?
Atunci mi-am propus sa fac ce-am facut atunci, iar acum mi-am propus sa fac ceea ce a iesit, ca sa evit sa mi se puna o eticheta, cum ca as putea sa fac numai ceva ce implica un anumit tip de comedie, intr-o naratiune care trebuie neaparat sa implice multe fire. Nu, daca am vrut sa fac o poveste simpla, legata narativ in continuitate dramatica, am putut sa folosesc foarte putine mijloace, ca sa redau in schimb cit mai multa emotie.
Cum „s-a intimplat“ sa dai marea lovitura? Unii zic si azi ca a fost „un premiu politic“.

Nu ma intereseaza, nu ma preocupa aceasta chestiune. Ma preocupa si sint multumit, eventual mindru, de film ca atare, nu de faptul ca „s-a intimplat“ sa ia acel premiu. Foarte bine ca l-a luat, dar...
Corneliu Porumboiu zicea si el ca vrea sa faca filme, nu sa ia premii.
...nu e un mare secret spectaculos la mijloc. Pur si simplu, „se intimpla“ sa se demonstreze un singur lucru: daca esti onest cu mijloacele tale si faci un film care e puternic si intereseaza, va exista o recunoastere pe masura, indiferent daca erai sau nu un nume in momentul respectiv. Iar cea mai buna veste pe care am primit-o la Cannes, mai mult decit de la FIPRESCI – unde te astepti ca acel conclav sa aprecieze filmul in sine – e ca n-au contat asa mult numele, ci a contat un tip de a practica cinema-ul.

Cred ca retorica statistica se scuza intr-un asemenea caz: accepta sa faci o lista a celorlalte puncte de pe planiglob, parcurse pina in prezent sau iminente pentru lunile ce vin, cum (s-o spunem si p-asta) nu i s-a mai intimplat nici unui alt film romanesc.
La nivel de festivaluri, cred ca au fost destule filme romanesti in ultimii ani, care au fost cerute si aratate intr-o gramada de locuri. Ce se intimpla special cu filmul asta e ca a fost cumparat si va fi distribuit in cinematografe obisnuite din peste 60 de tari. in ce ma priveste, am insotit filmul pina acum la si pentru promovarea legata de lansare, la Wroclaw – Polonia, Roma, Paris, Morelia – Mexico si in festivaluri: Sarajevo, Telluride si Toronto. Urmeaza premiera la Bruxelles, apoi proiectia la Festivalul de la San Sebastian – unde vom primi acel Premiu FIPRESCI of the FIPRESCI, apoi multe alte destinatii pina in decembrie: New York, Los Angeles, Goa – India, Taiwan, Japonia si altele.

Ai putea intocmi un mic florilegiu al sintagmelor critice, din ce s-a scris si s-a zis pe marginea filmului, si invers, o minicolectie de – sa zicem – ciudatenii aferente?
Nu citesc cronicile la film, decit accidental, si nu ma uit niciodata la inregistrarile TV ale emisiunilor in care am aparut. imi amintesc mai mult reactiile spectatorilor, iar una dintre cele mai interesante a fost dupa proiectia de la Anonimul, unde te aflai, cind acea femeie de la tara, foarte emotionata, s-a hotarit sa vina la microfon ca sa spuna ca da, asa a fost – cum se arata in film.

Doua butoaie: unul cu apa si altul cu acid sulfuric
Dar cum s-au colorat diferit, in diferite tari, reactiile si atmosfera: rime, ecouri aparte, eventual dificultati ori inapetente?
Perspectiva mea e destul de limitata – cel mai adesea am contacte cu presa si nu cu publicul din tara respectiva. Asa, generalizind imens, se poate zice ca in Italia subiectul filmului aproape ca eclipseaza filmul, in vreme ce in Franta felul in care e zisa povestea conteaza aproape mai mult decit povestea insasi. Am avut niste reactii simpatice in Telluride – Colorado. Oamenii se opreau pe strada – fie ca mergeau pe jos sau conduceau masina – sa-mi spuna cit de mult le-a placut filmul. Dupa prima proiectie, cineva mi-a facut acest compliment foarte american: ca filmul e foarte bun si ca neaparat cineva trebuie sa faca un re-make al lui in engleza, ca e pacat de el...
Desi te afli intre doua avioane, parca la Toronto, nu te opri din ce-ai inceput sa spui despre intilnirile preliminare cu publicul cinefil, cu presa locala (lasind deoparte critica profesionista romana, care abia urmeza sa-si intre in rol).

Dupa proiectia de la Sibiu, a venit la noi o doamna si ne-a povestit despre o prietena de-ale ei, care a hotarit sa avorteze cind avea douazeci si ceva de ani, pentru ca o lasase logodnicul, intre momentul in care a ramas insarcinata si cel in care era programata nunta. Dar n-a putut gasi pe nimeni disponibil in Sibiu si a trebuit sa apeleze la un ins cumva dubios din Marginimea Sibiului – ins care a poftit-o in pivnita unde erau o masa pentru chiuretaj si doua butoaie: unul cu apa si altul cu acid sulfuric. in felul lui, omul a fost onest: a instiintat-o pe tinara mama ca daca avortul „reuseste“ – se poate spala si pleca acasa pe picioarele ei. Daca nu, i-a zis de la inceput ca intentiona sa o topeasca in acidul sulfuric din butoi. Femeia a ales fara nici o ezitare sa faca avortul. Intimplator, a plecat acasa pe picioarele ei.

Vom ramine la fel de sufocati de mediocri
Sa introducem aici o cezura tacuta, ca in film. in fine, urmeaza sa aterizezi la Bucuresti si urmeaza o premiera intre premierele filmelor romanesti din ultimele... noua decenii: spectacol de gala cu 4 luni, 3 saptamini si 2 zile la Teatrul National. De ce acolo, la, iata, ...96 de ani de la un precedent, recte cu insir-te, margarite! de Aristide Demetriade si Grigore Brezeanu, cu rapel in 1911 la piesa lui Victor Eftimiu? Urmeaza, de asemenea, o caravana prin orasele si judetele ramase fara cinematografe s.a.m.d.

E cumva ironic ca urmeaza sa am premiera la TNB, tinind cont de raportul meu foarte imprecis cu teatrul ca demers artistic, sa zic asa. Dar e, in primul rind, o decizie tehnica. Nu exista nici o sala de cinematograf cu prestanta si destul de mare in Bucuresti, care sa se potriveasca cu o premiera asa cum imi doream. Si intrucit la Sala Palatului se cinta continuu in toata perioada asta, am decis sa ne facem premiera la teatru. Cit priveste caravana, mi s-a parut ca e in momentul asta de datoria mea sa semnalizez ceva: ca, in ce ne priveste, noi, ca cineasti, am facut ce tinea de noi ca sa readucem publicul in sala de cinema. E cazul insa ca si altii sa se implice, fiindca nu vor aparea sali de cinema de la sine, pentru ca s-a luat un Palme d’Or. Din pacate, senzatia mea – in aceste trei, patru luni dupa Cannes – e ca, in fapt, nu se va schimba nimic pe termen scurt in cinematografia romana si vom ramine la fel de sufocati de mediocri si de interesele lor personale.

Exact in ajunul plecarii la Cannes, apoi dupa intoarcere si, iata, la... 4 luni fara 3 saptamini dupa La Palme d’Or – te-ai referit si te referi extrem de critic si sceptic la sistemul filmic local. Dar oficialii de resort invoca mereu veseli acest premiu, ca dovada indubitabila ca sistemul e benefic.
Sint doua lucruri diferite: 1. Banii luati de la CNC, faptul ca, pornind de aici, eu am fost capabil sa completez bugetul filmului, numai cu alti bani din Romania, in numai trei luni de zile. 2. Sistemul functioneaza cu mare greutate, nu functioneaza automat catre bine si nu s-a creat inca in Romania un sistem filmic care sa incurajeze valoarea.=