OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Pentru oricine a devenit dependent de lectură, o vacanţă nu e o simplă vacanţă, ci o vacanţă livrescă. În bagajul călătorului – îmi place mai mult acest cuvînt cu iz de vechime decît banalul substantiv „turist“ –, cartea nu e mai puţin importantă decît trusa de prim ajutor. Şi, aş îndrăzni să zic, are o la fel de mare importanţă ca biletul de autocar sau de avion. Cartea e vehiculul vehiculelor, cine o poartă cu sine în peregrinările sale călătoreşte mai cu folos. Acum aproape două sute de ani, plecat să descopere Occidentul, Constantin Radovici din Goleşti ducea, simbolic, în faldurile hainelor sale orientale, toate lecturile (fie şi de popularizare) care l-au pregătit pentru această călătorie. Vagabondînd prin lumea largă, în căutare de aventură, de experienţe inedite, Panait Istrati cară după sine o ladă cu cărţi – între care cîteva volume de Shakespeare. Personajul lui Holban, Sandu, cel din romanul Ioana, (re)citeşte în timpul şederii sale la Cavarna un volum din À la recherche du temps perdu. Un erou al lui Radu Tudoran, Anton Lupan, căpitanul goeletei „Speranţa“, nu se poate despărţi, oriunde ar merge, de jurnalul călătoriei lui Darwin în Ţara de Foc. În vacanţele petrecute pe la mănăstirile din Moldova, Mihail Sadoveanu, „conu’ Mihai“, citeşte în tihnă file din proza rusă; la casa-i „ţărănească“ din Valea Mare, Liviu Rebreanu se delectează cu proză americană. În momentele de relache, Mihail Ralea se amuză cu romane poliţiste. Mai sobră, Mariana Şora reflectează – pe la începutul anilor ’40, într-o vacanţă prelungită petrecută în Langrune – asupra unor pagini din jurnalul lui André Gide. La Sinaia, la Casa Scriitorilor, Nina Cassian îl descoperă, prin anii ’50, pe Dostoievski...

 

 

În clipa cînd scriu aceste rînduri mă gîndesc că teribil mi-ar plăcea să citesc o carte despre vacanţele scriitorilor şi, deopotrivă, ale personajelor din literatura română. Cum şi unde călătoresc scriitorii români de două sute de ani încoace? Cum scriu ei despre Vacanţă? În ce voiaje îşi trimit personajele? Ce cărţi iau cu ei acolo unde se duc? Cît de importantă e Vacanţa într-o epocă sau alta din istoria literaturii române? Sau... cît de bine ştiu autorii români să scrie despre vacanţă?

O altă întrebare, care pluteşte în aerul încins al acestei veri (ca şi în anii precedenţi, de fapt), formulată adesea indirect în diferitele anchete ale cotidianelor sau revistelor de cultură, ar fi: Cît de stimulaţi sînt cititorii români să ia cu ei în vacanţă producţii ale scriitorilor români? E suficient de ofertantă, pentru o vacanţă reuşită, proza scriitorilor autohtoni? Editorii şi librarii ar da, cred, un răspuns nu prea încurajator pentru autorii români şi pentru profesorii de literatură română inimoşi (atîţia cîţi vor mai fi fiind): cititorii preferă, din păcate, traducerile din alte literaturi. Poate şi pentru că aceşti cititori, mai cu seamă cei nefilologi, au păstrat din liceu o imagine falsă asupra literaturii române; căci, iertată fie-mi vorba rea, în liceele noastre, literatura română e în general prost – adică şablonard, clişeistic, plicticos – „predată“ (nu vorbim, fireşte, de excepţii). Aşa încît nu-i de mirare că a citi proză autohtonă a ajuns să însemne o obligaţie de care te achiţi doar ca să treci cu bine de bacalaureat...

 

Şi totuşi... În literatura română (mai variată decît ne lasă şcoala să credem că ar fi) sînt nenumărate cărţi pe care le poţi citi şi reciti de plăcere. Nu neapărat capodopere (deşi sînt şi din acestea destule). Şi nu doar titluri „de manual“. Cărţi despre care poţi spune, pur şi simplu, că sînt frumoase; cărţi scrise profesionist, cu miez şi cu un anume tîlc. Le găseşti chiar şi în perioadele negre ale istoriei literaturii române, cînd singura soluţie de continuitate e „iluzia“. Fără vreo intenţie teribilistă, aş zice că una dintre cele mai rezistente (estetic) cărţi de proză ale anilor de după izbînda Revoluţiei proletare este, la noi, un roman „de aventuri“, Toate pînzele sus!, apărut ca prin miracol acum cincizeci şi cinci de ani. Roman despre care literaţii recunosc că place (unui public tînăr) şi că le-a plăcut şi lor în copilărie, dar pe care nu se pot reţine să-l privească oarecum condescendent: e o carte frumoasă, ce-i drept, profesionist scrisă, dar „pentru copii“; nu concurează la categoria grea a romanelor subversive din anii comunismului, e o jucărea amuzantă şi atît, miza ei „est-etică“ e minimă. Nicolae Manolescu îi concede „o oarecare valoare“ (vezi Istoria critică...). Eugen Negrici, deşi se sileşte din greu să pară detaşat de prejudecăţi, aşază nonşalant volumul lui Radu Tudoran pe raftul primitor al romanului „de larg consum“, salvîndu-l totuşi prin afirmaţia că, evazionist, e un model de „evitare a presiunii ideologice“ (vezi Literatura română sub comunism). Cam aceleaşi lucruri (şi în cuvinte asemănătoare) scrie (scrisese) despre Toate pînzele sus! şi Dumitru Micu în Istoria sa, minus consideraţiile privind evazionismul. Iar o lucrare panoramică scrisă la cald şi publicată în 1965, e vorba de Literatura română de azi, semnată de D. Micu şi N. Manolescu, nu-i acordă mai mult de trei fraze acestei simple cărţi de aventuri. Doar nu rivalizează Toate pînzele sus! cu Nicoară Potcoavă, cu Străinul şi cu Setea sau cu romanele lui Francisc Munteanu ori ale lui Eusebiu Camilar! Nu-i mai înşir pe toţi criticii postbelici care au privit cu indulgenţă amuzată (sau n-au privit deloc) spre aventurile lui Anton Lupan, n-ar avea rost. Mai spun doar că, deşi are un întreg volum de documente dedicat anului 1954 (în seria bine-cunoscută: „Literatura în totalitarism“), Ana Selejan nu s-a gîndit să înregistreze şi cîteva reacţii iscate de apariţia romanului lui Radu Tudoran. În fine, „prejudecăţi literare“...

 

 

În afară de faptul că se sprijină pe o epică bine condusă, Toate pînzele sus! este şi un excelent roman de atmosferă. Tîrgurile româneşti de la Dunăre, porturile din Levant, viermuiala bazarurilor orientale, amestecul cosmopolit de figuri venite din toate colţurile lumii, totul e pictat nu doar în culori expresive, ci şi cu o măiestrită grijă de a ocoli exagerările, neverosimilul, exotismul senzaţionalist. În plus, să nu ignorăm faptul că Radu Tudoran nu le încredinţează acţiunea unor personaje-fantoşă. Chiar dacă intenţia de tipizare e, pe alocuri, accentuată (Haralamb e un simpatic Don Juan provincial, Martin Stricland e extravaganţa personificată ş.a.m.d.), eroii din Toate pînzele sus! sînt individualităţi memorabile, trăiesc cu adevărat în spaţiul ficţiunii – o ficţiune care, vorba cuiva, „face concurenţă stării civile“. Alimentat de documente-mărturii ale exploratorilor români din secolul al XIX-lea, între care aproape sigur memorialul lui Iuliu Popper din Ţara de Foc, romanul nu conţine întîmplări susceptibile de serializare, ca în eposul standard de aventuri. O dovadă este şi faptul că Radu Tudoran a refuzat să scrie, la cererea cititorilor, o continuare a cărţii, pentru a evita căderea în şablon, autopastişarea şi pentru ca aventura „Speranţei“ să capete semnificaţiile unui eveniment irepetabil.

 

 

În contextul anilor ’50, ca şi, de altfel, în contextul întregii noastre literaturi de dinainte de 1990, Toate pînzele sus! e romanul evadării şi, indirect, un gest de frondă ce dublează o întîmplare (de astă dată reală) din biografia autorului. În 1948, Radu Tudoran – cum ştim, ofiţer de aviaţie dar şi pasionat de construcţiile navale – îşi construieşte, din propriile economii, un barcaz cu care urma să plece, însoţit de cîţiva prieteni, dintr-o Românie intrată într-o zodie nefastă. Nu va reuşi să evadeze, dar va publica peste doar şase ani o ficţiune a libertăţii fără limite. O ficţiune în filigranul căreia se străvede, la o lectură mai atentă, amara luciditate a cuiva care ştie că locul unde trăieşte nu poate însemna ceva decît prin invenţie livrescă. Scrie un personaj din Toate pînzele sus!: „Am găsit la Marsilia o goeletă românească – asta vine dintr-o ţară încă nedescoperită – nu fi mîhnit dacă n-ai auzit de ea, fiindcă nici eu nu auzisem pînă acum cîtva timp“. Toate pînzele sus!, roman al descoperirii alterităţii, este în subsidiar şi un roman al identităţii româneşti în criză. Alcalufii sîntem, cu siguranţă, noi.