Nu încape îndoială: cartea de cinema a anului (ba chiar a ultimilor
ani), dintre cele publicate de români, este cea pe care criticul Magda
Mihăilescu i-a dedicat-o marelui cineast François Truffaut. Este rodul unei
pasiuni de-o viaţă, o carte visată încă din a doua jumătate a anilor ’70,
începută în anii ’90, apoi scrisă şi rescrisă, într-un travaliu susţinut,
pentru a ajunge la forma cea mai potrivită – aceea care, la fel ca majoritatea
filmelor regizorului abordat, poate fi accesibilă, captivantă şi delectabilă
pentru toate categoriile de public.
La trei ani de la volumul său cu şi despre Malvina Urşianu
(Aceste gioconde fără surîs, publicat tot la editura bucureşteană Curtea
Veche), Magda Mihăilescu ne propune un al doilea model coerent şi eficient de
monografie a unui autor de cinema – de această dată, unul străin, adorat în
întreaga lume. Nu trebuie uitat faptul că Truffaut este teoreticianul care, în
februarie 1955, într-o cronică din celebra revistă Les Cahiers du Cinéma, a
folosit pentru prima dată o sintagmă care avea să facă istorie: „politica
autorilor“. Un autor de cinema este un regizor cu o viziune personală – şi
consecventă – asupra lumii şi o sensibilitate unică, imediat recognoscibile
(datorită unor teme, motive sau tipologii ce revin aproape obsesiv) de către
cinefili; pentru a deveni autor, nu este suficient să-ţi scrii singur
scenariile, cum încă se mai crede pe la noi...
Noua întreprindere a criticului român mi se pare mai
ambiţioasă şi mai dificilă, deoarece cineastul francez, mort în urmă cu un
sfert de veac, nu mai poate oferi chei de interpretare a operei sale vaste şi
variate (totuşi, a făcut-o în textele sale teoretice şi eseistice, în jurnalele
sale intime, în cîteva sute de interviuri şi în enorma sa corespondenţă); în
plus, numeroase volume scrise pînă acum despre Truffaut – în comparaţie, Malvina
Urşianu este prea puţin cunoscută şi în România, cartea amintită fiind o
lucrare de pionierat – oferă un foarte util corpus de referinţe, dar, în
acelaşi timp, impun o presiune uriaşă asupra celui care se încumetă să readucă
în discuţie filmografia truffaldiană.
După o prefaţă – de fapt, o scrisoare adresată unui confrate
de care îl uneşte o pasiune comună – semnată de Serge Toubiana (directorul
general al Cinematecii Franceze), urmează capitolul introductiv „Secretul
pierdut“, în care Magda Mihăilescu subliniază importanţa operei lui Truffaut
(„un clasic care a tulburat apele modernităţii“), pe nedrept considerată „fără
ascunzişuri, fără adîncimi“. Cineastul, care „ştie să concilieze plăcerea şi
inteligenţa, reveria şi reflexivitatea“, este autorul unei opere-fortăreaţă,
clădită „împotriva vieţii“ (doar „filmele sînt mai armonioase decît viaţa“, cum
afirmă regizorul, interpretat chiar de Truffaut, în Noaptea americană...) şi
care „ascunde, încă, multe secrete“.
Un volum de raftul întîi
În al doilea capitol, „Un om timid, devenit intimidant“,
criticul se apropie de viaţa regizorului, evitînd elegant cancanurile, dar
evidenţiind cultul prieteniei sau „nevroza originii“ (adoptat la vîrsta de doi
ani, François s-a simţit un copil nedorit). Sînt analizate relaţiile lui
Truffaut cu grupul de la Cahiers du Cinéma (Godard este printre puţinii
prieteni pierduţi pe drum), cu Cinemateca Franceză şi cinecluburile epocii.
Istoria primelor sale proiecte cinematografice (lungmetrajul de debut,
inubliabilul Cele patru sute de lovituri, primeşte – doar – Premiul pentru
regie la Cannes, în 1959) este suprapusă peste povestea începuturilor Noului
Val Francez (sintagma La Nouvelle Vague, lansată de Françoise Giroud în 1957,
în paginile revistei L’Express, avea iniţial semnificaţii mult mai largi).
Cu capitolul al treilea, „Filmele vorbesc între ele“,
criticul începe disecarea plină de subtilitate a creaţiilor lui Truffaut (patru
scurtmetraje şi 21 de lungmetraje în total), care capătă amploare în
următoarele cinci secvenţe: „Utopia jocului“, „Chemarea definitivului...“,
„...într-o lume a provizoriului“, „Camera şi stiloul“ şi „Jocul, ca regulă“.
Motivele (enumerate în titlurile capitolelor) trec dintr-un film într-altul,
„într-o neîncetată cărăuşie“, alături de fraze şi planuri identice, numere şi
imagini-fetiş, cuvinte perechi-perechi şi nume proprii. Truffaut este un
„cineast al sufletului“, la care alăturarea unor planuri aparent banale poate
avea efecte divine. Iar paginile miezoase ale Magdei Mihăilescu, în care rigurozitatea
nu exclude poezia, sînt delectabile atît pentru cineaştii profesionişti şi
cinefilii experimentaţi, cît şi pentru profanii într-ale filmului.
Capitolul „Mărturii“ include dialoguri despre Truffaut cu
cîţiva dintre cei mai importanţi colaboratori ai cineastului: scenariştii
Claude de Givray, Suzanne Schiffman şi Jean Gruault, monteuza Martine Barraqué,
directorii de imagine Nestor Almendros şi William Lubtchansky, precum şi
actorul-fetiş Jean-Pierre Léaud. Volumul se încheie cu trei secţiuni foarte utile:
„Repere biografice“, „Filmografie“ (în care fiecare titlu are date tehnice,
sinopsis şi referinţe critice) şi „Bibliografie“.
A treia apariţie editorială a Magdei Mihăilescu este un
volum de raftul întîi, ce justifică pe deplin toate superlativele cu care a
fost primit. Cartea despre „bărbatul care iubea filmele“ (trimitere evidentă la
titlul filmului lui Truffaut din 1977) ar trebui să fie una dintre cărţile de
căpătîi ale oricărui cinefil român.
Magda MIHĂILESCU
François Truffaut, bărbatul care iubea filmele
„Cuvînt înainte“ de Serge Toubiana
Editura Curtea Veche, Bucureşti,
2009, 316 p.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters