Înainte şi după

Cum apare comunismul în poezie

Autor: Oana Cătălina NINU | Categoria: Literatură | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Svetlana CÅrstean

Floarea de menghină

Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2008, 120 p.

Faţă de majoritatea colegilor de la Cenaclul Litere condus de Mircea Cărtărescu, Svetlana Cårstean debutează tîrziu, la mai bine de zece ani de la epuizarea întîlnirilor săptămînale. Cu toate acestea, poemul „Floarea de menghină“, grupajul cel mai consistent, care propune şi titlul volumului, a fost scris şi publicat în antologia Tablou de familie (1995). Este, aşadar, aproape evident faptul că volumul de debut al Svetlanei Cårstean constituie un fel de remix (sau un reloaded) al textului brut de la jumătatea anilor ’90, căruia i s-au alipit încă trei serii poematice de facturi subtil diferite.

Dar să începem cu grupajul „Floarea de menghină“ – un macropoem despre copilărie şi comunism sau, dacă vreţi, despre floarea copilăriei şi menghina comunismului; un mixaj între o istorie personală „la vedere“ şi flash-uri ale unei Istorii comunitare în clarobscur. Un prim punct comun între copilărie şi comunism ar fi pragul incert dintre realitate şi ireal, pentru că (nu-i aşa?) percepţia istoriei este cel puţin într-un anumit grad deformată de vîrstă, de unde apariţia acestui sensibil decalaj. De aici şi unghiul confesiunii – graniţa dintre vis şi amintire, hiperbolizarea figurilor şi iterativitatea florii de menghină devenite simbol.

Spre deosebire de amintirile recurente din comunism, devenite „obligatorii“ (ca să folosesc o sintagmă din Urbancolia lui Dan Sociu) în ultimul timp, textele Svetlanei Cårstean propun o perspectivă distinctă: poezia, prin însăşi definiţia ei, „spune“ altfel lucrurile, vorbeşte despre aproximativ aceleaşi lucruri, dar nu în mod direct şi, bineînţeles, fără acelaşi aer uşor moralizator, atît de vizibil în proză. Deşi textele din Floarea de menghină sînt adevărate poeme în proză, cu naraţiune şi actanţi, viziunea rămîne în mod cert una ironic-poetică: „În gazonul verde al bancului de lucru înfloreşte floarea aceasta de un verde intens.// Ea te va umili şi te va biciui fără milă, ore la rînd, pînă cînd o vei vedea năruindu-se cu trupul ei măsliniu, aproape lucios, ispititor, rotund şi foarte copt“. Tonul alternează de la naivitate la incisivitate, de la inocenţă la complicitate, de la privirea copilului la cea „cunoscătoare“ a adultului. Aşa cum simbolul florii de menghină este un ciudat oximoron, implicînd aşadar o dualitate necesară, tot aşa stările, senzaţiile, imaginile sînt întotdeauna duble, incerte.

Poate în acest sens grupajul „Cartea muncitorului sau Floarea de menghină“ este succedat de „Cartea părinţilor sau «Sînt cuminte, promit»“, „Cartea iubirii sau Akihito“ şi „Cartea singurătăţii sau Do You Yahoo?“. Altfel spus, prima „carte“, cea apărută acum treisprezece ani, este dublată de alte „cărţi“ cu pretenţii autenticiste, în stilul fragmentar al poeziei ultimilor ani. Avem de a face, şi aici, cu un fel de ruptură – amintirile din comunism versus invazia tehnologică, dar şi familia, colegii, dragostea versus singurătatea individului. Opoziţiile există la tot pasul în volumul Svetlanei Cårstean, deşi poate nu aşa de tranşante cum s-ar părea.

Un lucru este cert: debutînd atît de tîrziu faţă de colegii ei de cenaclu, Svetlana Cårstean calculează cu minuţiozitate fiecare detaliu. Putem fi convinşi că nimic nu este la întîmplare, că totul a fost cîntărit şi etichetat, pus în balanţă cu alte elemente, căutat şi sortat, un lucru realmente rar în ultimii ani, cînd poeţii se grăbesc să-şi adune claie peste grămadă toate textele între copertele unei cărţi.

Pe de altă parte, există şi un alt motiv plauzibil al apariţiei tîrzii a cărţii. Dacă în a doua decadă a deceniului nouă aceste texte ar fi sunat întrucîtva familiare, în anul de graţie 2008 (mai ales dacă ai citită la activ poezia ultimilor ani) nu poţi să nu fii impresionat de o scriitură atît de simplă şi frustă, frizînd prozaicul, fără zorzoane lingvistice şi fără aparat dentar de îndreptat posibilele imperfecţiuni. Marele Cofetar (un personaj alter ego al cărţii) şi-a făcut bine calculele. Mai punem la socoteală glazura cu aromă de amintiri din comunism şi reţeta este aproape gata. Poate doar ultimul grupaj este de prisos, deşi motivaţia lui este certă. Citită separat, „Cartea singurătăţii sau Do You Yahoo?“ îţi poate da foarte uşor impresia unui experiment gratuit. În contextul întregului volum, însă, acest „capitol“ schiţează posibila continuare a alienării de dinainte de ’89 prin autismul şi singurătatea omului contemporan în faţa ecranului informaţional.

Floarea de menghină este, în ultimă instanţă, un fel de „datorie“ care ne urmăreşte pe fiecare dintre noi, un fel de karmă căreia ne supunem cu un incredibil masochism. Să ne gîndim, în primul rînd, că pentru cineva care nu a trăit în comunism este aproape incredibil faptul că milioane de oameni s-au supus zeci de ani sistemului totalitar. Poate tocmai acest sentiment al supunerii, această „cuminţenie“ exagerată, aceste capete plecate sînt ironizate (dacă nu chiar demascate) în volumul Svetlanei Cårstean: „Eu n-am mers decît cu floarea mea de menghină.// Cei răi sînt despărţiţi de cei buni.// Pedeapsa e mare şi cizmarului rău i se va lua calapodul.// Strungarului rău i se va lua strungul.// Grădinarului rău i se va lua sapa.// Şi tuturor echipamentul de protecţie“ (Ce povesteşte muncitorul).

Un debut matur şi calculat, cartea Svetlanei Cårstean iese în evidenţă prin ecourile foarte proaspete produse de texte scrise acum doisprezece ani – dovadă că o anumită poezie (şi anume cea de calitate) nu se demodează niciodată.

Recomanda articolul prin: