OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Cind Ion Grosu, directorul general al Teatrului National „M. Eminescu“ din Chisinau, ma invita, in timpul Festivalului National de Teatru, la evenimentul similar de peste Prut, nu stiam ca voi ajunge acolo ca unic reprezentant al criticii din tara, dar imi cunosteam foarte bine rezervele. Cu trei ani mai devreme, vizitind capitala Moldovei (mi-e cam peste mina sa scriu Basarabiei, amputata cum este aceasta provincie de partea ei sudica), am avut senzatia revenirii intr-o Romanie de dinainte de ’89.

M-as fi simtit mai bine cu vreo paisprezece ani in urma, pe cind Leonida Lari se marita, insotita de ditamai alaiul, cu statuia lui Stefan cel Mare? (Nu e nici o urma de gluma aici, iar personajul chiar l-am vazut si acum, reluat intr-un spectacol al Teatrului de Revista „Ginta Latina“.) Ori, poate si mai devreme, pe cind populatia inconjurase Ministerul de Interne al RSSM, al carui lider era actualul presedinte Voronin? Sau poate mai incoace, pentru a descoperi reincarnarea lui Zaroni (dar cine mai stie cine a fost Zaroni?) intr-un Motpan agrarian (un fel de Vacaroiu, ca functie – dar cine mai stie cine e…)?

Tigarile sint (mult) mai ieftine, bomboanele Bucuria – o bucurie, drumurile – cam ca la noi. Doar etajele te pun pe ginduri: parterul nostru e, dincolo de Prut, etajul unu. Altfel, in ciuda politicului, Chisinaul s-a schimbat de trei ani incoace, macar pentru ochiul grabit, din afara. Nu si pentru ochiul „dinlauntru“: un critic blonda (chiar, cum e femininul criticului de teatru?) de pe la Mascva povestindu-si preumbletele prin „republicile unionale“ sau cam asa ceva, cu aer imperial.
Cum festivalul basarabean a tinut de la 27 noiembrie la 3 decembrie, in prima zi de iarna, cu ocazia Zilei Mondiale Anti-SIDA, la Chisinau lumea isi ureaza „La multi ani!“ cu mai multa credinta decit (mai ales si cam ridicol) media TV din dreapta Prutului. Ori sa nu fi fost vorba chiar despre SIDA?… Nu de alta, dar la Ambasada Romaniei era si o receptie. (O fi avind institutia asta care ne reprezinta pe noi la noi si vreun atasat cultural? Daca da, e pesemne un actor care repeta pentru Omul invizibil…)

intr-un interviu acordat Jurnalului de Chisinau, Ion Caramitru promitea reincalzirea interesului Festivalului National de Teatru de la Bucuresti pentru teatrul de peste Prut. Mai atenti la nuante, organizatorii Festivalului National de Teatru de la Chisinau au invitat Visul unei nopti de vara, montat de V.I. Frunza la Braila. Cit despre nehotaritul Minister, ba al Culturii, ba al Cultelor, de pe malul Dimbovitei, coace el pesemne ceva-ceva…
Altfel, un juriu de preselectie (cam prea binevoitor pe ici, pe colo) a adus pe scena Festivalului noua spectacole pentru adulti si cinci pentru copii, in fata unor sali pline, participative si cam parcimonioase in aplauze (pare a lipsi obiceiul chemarilor la rampa, in pofida valorii exceptionale a unor spectacole). Am avut bucuria sa fiu invitat in juriul festivalului alaturi de trei intelectuali de-a binelea europeni (scriitorii Angelina Rosca, Val Butnaru si Valeriu Matei), carora li s-a adaugat regizorul vienez de origine romana Tino Geirun. Numitul conclav a orientat majoritatea premiilor catre un singur spectacol, act radical, perfect justificat de valoarea productiei Nationalului de la Chisinau, Povesti de familie, dupa Biljana Srbljanovic, in regia lui Mihai Fusu. Regizorului, scenografului (Victor Grusevan), celor patru actori (Snejana Puica, Luminita Ticu, Ghenadie Gilca, Leo Rudenco) si, fireste, spectacolului in integralitatea sa li s-au oferit superlativele premiilor.

De observat ca, la aceasta a treia editie a festivalului, concurenta directa a privit Teatrul National (cu o echipa manageriala proaspata) si Teatrul „E. Ionesco“ al excelentului regizor Petru Vutcarau (care, in saptaminile ce urmeaza, va semna simultan doua premiere la Oradea). Faptul ca Mihai Fusu a oferit, de aceasta data, o bijuterie spectaculara, nu umbreste cu nimic valoarea celor doua productii de la „E. Ionesco“ (Si cu violoncelul ce facem?, dupa Matei Visniec, regia P. Vutcarau, si Oameni ai nimanui, dupa Dumitru Crudu, regia Vitalie Drucec), dar nici a spectacolului de deschidere al Nationalului, Doctor fara voie, dupa Molière, in viziunea lui Alexandru Cozub (director artistic al institutiei).

De altfel, si Drucec, si Cozub au trecut pe la „scoala“ lui Vutcarau (ca sa nu mai vorbim de scoala rusa propriu-zisa de teatru), ceea ce explica anumite semne ale fanteziei si inteligentei dozajului. Inventivitatii lui Cozub, legata de teatrul aproape instrumental, propus prin participarea a patru artisti instrumentisti (nu uit hazul actorilor propriu-zisi, precum Angela Ciobanu sau Ghenadie Gilca), i-a raspuns, de pe scena de la „Ionesco“, rapiditatea decupajului lui Drucec, apelul la sustinerea multimedia si o miscare scenica de o exactitate uluitoare. Fireste, aceasta din urma (premiata, la rindul ei) il aduce in prim-plan pe unul dintre specialistii miscarii, Victoria Bucun (semnatara si a coregrafiei de la Teatrul de Revista), care a realizat, printre altele, poate cea mai veridica (pacat ca „impecabil“ nu are grad de comparatie) scena de bataie stradala pe care am vazut-o vreodata in teatrul romanesc, indiferent de geopolitica.

Oameni ai nimanui aduce si o posibila noua orientare a textului de gen, de la iritarea stupid-antieuropeana, trecind prin tematica lacrimogena a emigratiei ca blestem, la o atitudine si mai logica si, cred eu, si mai demna, aceea de a privi drama umana ca un dat care transcende granitele. in sfirsit, in textul lui Crudu nu doar basarabenii sufera sau iau bataie de la altii (caci de la ei insisi), ci ajung chiar un panaceu pentru italieni pierduti in propria tara. Cred ca numai asa acneea socio-intelectuala poate da semne de vindecare, si de acest lucru merita sa ia nota si dramaturgii vestiti de la Bucuresti.
incercind revigorarea unui text destul de obosit de montari al lui Visniec (Si cu violoncelul ce facem?), Vutcarau trece sugestia mai aproape de erotic (ploaia interminabila o justifica, oricum), centrind spectacolul pe Doamna cu voal (Doina Severin), personajele masculine gravitind si ratind sexual continuu (Igos Stahi, Veaceslav Sambris si Dumitru Mamei, cel din urma obtinind premiul pentru cel mai bun actor).

La polul opus, pacatele sint oarecum asemanatoare, precum plictisul provocat de redundanta si de lipsa a solutiilor regizorale care sa rupa continuumul (Opera de trei parale, regia B. Focsa, Teatrul Luceafarul) sau aglutinarea fara de masura de retorici (in general optiunea regizorala a lui Sandu Grecu de la „Satiricus“). Cel mai grav fapt scenic a venit insa de la Teatrul National din Balti, prin viziunea asupra textului caragialesc Conu Leonida fata cu reactiunea, semnata de Anatol Pinzaru. Lipsa absoluta de acuratete scenica, harmalaie obiectuala, ca sa zic asa, parazitarea vulgara a textului si, dincolo de toate, utilizarea sentimentului patriotic, inevitabil mai pronuntat in Basarabia, pentru ieftine socoteli personale ale companiei teatrale. Este, poate, singurul punct jenant cu asupra de masura pentru juriul de nominalizari.
Din fericire, atmosfera generala, decizia organizatorica si, nu in ultimul rind, nadejdile generate de teatrele pentru copii („Licurici“, „Guguta“, „Gigilici“ – primul teatru particular din Chisinau; se pregateste, de Craciun, „Teatrul Fara Nume“ al lui Val Butnaru, teatru pentru adulti, in cautare de sediu, „Mihail Ciakir“– acesta din urma teatru gagauz) confirma greutatea evenimentului teatral basarabean, conceput sa aiba loc o data la doi ani. Nu vad de ce nu s-ar adauga si un mai vioi simt critic, caruia niciodata nu i-au prisosit fazele acute.