OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Au acum un aer usor speriat, figurile lor sint grasute si sterse, in sensul ca tocmai s-a sters de pe ele aroganta. Se mai si rusineaza uneori de numerele cu trei cifre ale automobilelor lor. Sint prevenitori cu fostii colegi de liceu sau de scoala generala pe care pina mai anul trecut nici nu-i luau in seama. Acum i-au redescoperit, ii cultiva chiar, ii invita la masa la fostele restaurante ale nomenclaturii, platesc ei, sint usor jenati cind sint recunoscuti de chelnerii mai in virsta.

Cei mai multi si-au schimbat locul de munca si-si fac un fel de datorie de onoare din a se aduna in strada, in locuri unde se striga jos comunismul, aduc cafele in termos pentru ceilalti, converseaza cu multa degajare despre democratie, isi folosesc din plin experienta acumulata in excursiile sau calatoriile de afaceri in care au fost trimisi in anii de studiu sau de stagiatura. Altii isi folosesc contactele de atunci pentru a fonda mici intreprinderi mixte, cu precadere de comert sau de mica productie in domenii de virf. Sint familiarizati cu birotica moderna si critica birocratia noastra care-i impiedica nu atit sa aiba profit, cit sa faca binele public.
Mai originali sint cei care au devenit gazetari bazindu-se doar pe practica lor de cititori ai unor gazete normale, din vest, din acelea pe care noi nu le puteam citi. Articolele lor au un aer atemporal, sint pline de principii si n-au prea mare legatura cu realitatea, se bazeaza mai mult pe zvonuri decit pe date verificabile si in general sint „supte din deget“ cind nu sint chiar simple traduceri adaptate.

in orasele de provincie, simtindu-se in nesiguranta, fie s-au hotarit sa plece definitiv din tara, fie sint pe cale sa se mute la Bucuresti. isi cauta locul cel cald si cu deschidere spre calatorii vestice in ministerele nou formate, dar nu la virf ci in zona intermediara. O surpriza pe care am putea sa le-o facem ar fi sa mutam capitala tarii la Alba Iulia, sa facem din acel frumos oras o Brasilia sau un Bonn sau un Washington si sa vedem citi din ei si-ar mai urma chemarea si s-ar muta acolo.
Week-end-urile si le fac in zonele care au fost in ultimii ani pazite si inaccesibile. Strimba din nas cind gasesc acolo lume de tot felul si critica in gura mare aprovizionarea care lasa atita de dorit. Sigur, li se mai intimpla si pe acolo sa fie recunoscuti de catre chelneri sau bucatari, seara sint populari cu acestia, ii viziteaza in bucatarii sau in oficii, beau cu ei cite un sprit si le lauda dragalaseniile de copii. Probabil ca se simt precum proprietarii de imobile care imparteau mansardele si subsolurile cu fostii lor chiriasi dupa nationalizare. Poate se simt chiar mai rau, dar sint mai putin infricosati decit aceia.

Privatizarea este o metoda buna pentru ei. String repede banii, se pricep sa gaseasca oamenii potriviti pentru urgentarea actelor, iar dintre garajistii sau barmanii care-i serveau pe vremuri isi aleg sefii de personal. O, desigur, inca n-au ajuns sa se jeneze sa munceasca ei insisi, o fac chiar cu o anumita voluptate. Pentru unii dintre ei, aceasta dragoste a venit prea tirziu, pentru altii prea devreme. Oricum nu dureaza. Asta in servicii sau in productie. in conducere, in management adica, in public relations, in comert exterior ar fi gata oricind sa-si asume responsabilitati.
Din cind in cind, dupa amiezele, cu o cutie de bere straina in fata, isi rasfoiesc carnetele de adrese si telefoane si se simt obligati sa mai stearga cite un nume – prietene, relatii, telefoanele cu interior etc. E ora lor de tristete, de nostalgie fara zbucium.
Nici nu stiu de ce m-am hotarit sa-i trec printre inamicii publici, sint aproape inofensivi. Poate pentru ca n-au pentru viitor nici un fel de elan si sint totusi indreptatiti sa se ocupe, ca tehnocrati, de viitorul economiei noastre. Vom avea in ei un adevarat motor al stagnarii: ralentiul perfect, intrarea in viteza blocata, demarajul inexistent. [1990]