OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Sa fii plin de cusururi este un rau, fara nici o indoiala; dar sa fii plin de cusururi si sa nu vrei sa ti le stii este un rau si mai mare, pentru ca inseamna sa-l adaugi si pe cel al unei amagiri cu buna stiinta. Noi nu vrem ca altii sa ne insele: socotim ca nu e drept ca ei sa pretinda mai multa pretuire decit merita; deci, este tot atit de nedrept ca noi sa-i inselam si sa pretindem mai multa pretuire decit meritam.
Asadar, cind ei dezvaluie doar cusururi si pacate pe care le avem intr-adevar, este vadit ca nu ne aduc nici un neajuns, pentru ca nu ei sint cauza lor, ba chiar ne fac un bine, pentru ca ne ajuta sa ne eliberam de raul care il constituie ignorarea acestor cusururi. Nu trebuie sa fim suparati pentru ca le cunosc si ne dispretuiesc: cinstit este sa ne cunoasca asa cum sintem si sa ne dispretuiasca daca sintem de dispretuit.

Aceasta aversiune fata de adevar cunoaste diferite grade, dar se poate spune ca, intr-o anumita masura, exista in toti, pentru ca nu poate fi despartita de egoism. Susceptibilitatea aceasta nelalocul ei ii sileste pe cei nevoiti a-i dojeni pe altii sa o faca pe ocolite si cu multe menajamente, ca sa nu-i contrarieze. Ei trebuie sa ne micsoreze lipsurile, sa se prefaca a le gasi justificari, sa le amestece cu laude si marturisiri de pretuire si afectiune. Dar nici asa leacul nu e mai putin amar pentru egoism. El il ia cit mai rar cu putinta, intotdeauna cu dezgust si adesea chiar cu o ciuda ascunsa impotriva celor care i l-au dat.

De aici rezulta ca, daca cineva are vreun interes de a ne fi pe plac, se fereste de a ne face un serviciu care, stiut este, ne e nesuferit; sintem tratati asa cum vrem sa fim tratati; detestam adevarul, ne este ascuns; vrem sa fim lingusiti, sintem lingusiti; ne place sa fim amagiti, sintem amagiti.
Asa se face ca, cu fiecare treapta pe care o urcam in lume, sintem tot mai departe de adevar, pentru ca tot mai mare este temerea de a nu-i jigni pe cei a caror bunavointa este mai folositoare si rea-vointa mai primejdioasa. Un print poate ajunge de basm in toata Europa, numai el nu va afla nimic. Nici nu ma mir: a spune adevarul este de folos celui caruia i-l spui, dar le dauneaza celor care-l spun, pentru ca-si atrag asupra lor dusmania. Or, cei care traiesc in preajma printilor tin mai mult la interesele lor decit la cele ale printului caruia-i slujesc, asa incit se feresc sa-i faca un serviciu care le-ar dauna lor insisi.

Asemenea necaz este, fara indoiala, mai mare si mai obisnuit la cei supusi, dar nici cei mai marunti nu sint scutiti, fiindca exista intotdeauna un oarecare interes de a cistiga dragostea oamenilor. Si astfel, viata omului nu este decit o necontenita amagire; nu facem altceva decit sa ne inselam si sa ne lingusim unii pe altii. Nimeni nu vorbeste despre noi cind sintem de fata, asa cum ne vorbeste in lipsa. Legaturile dintre oameni nu se bazeaza decit pe aceasta inselaciune reciproca, si putine prietenii ar dura daca fiecare ar sti ce spune prietenul lui despre el cind nu e de fata, cu toate ca atunci vorbeste sincer si fara patima.
Omul nu este, asadar, decit aparenta, minciuna si ipocrizie, atit in sine cit si fata de ceilalti. El nu vrea sa i se spuna adevarul si evita sa-l spuna celorlalti. Si toate aceste porniri, atit de departate de chibzuinta si dreptate, au din fire o radacina in inima lui.

Fragmente din volumul Cugetari de Blaise Pascal, traducere, note si comentarii de Ioan Alexandru Badea, prefata de Romul Munteanu, Editura Univers, 1978