OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Et in Arcadia ego…

Si eu am fost student la Filologie Clasica… Intrind pentru prima oara in (pe atunci) Facultatea de Limbi Romanice, Clasice si Orientale, pe la jumatatea anilor ’70, in ziua dintii a anului I, si eu, si fiecare dintre noi, cei care eram studentii „boboci“ ai acelor ani, am simtit o emotie cu totul altfel fata de cele incercate mai inainte. In primul rind, pentru ca eram studenti. Apoi, pentru ca eram studenti nu oriunde! – la Sectia de Filologie Clasica a Universitatii din Bucuresti! O sectie pentru care ceea ce numeam (si numim!), cu un cuvint aproape tocit, cultura se ridica la o putere exponentiala – nu ma feresc sa ii spun – infinita. Aici se decanta esenta culturii. Aici se cobora spre radacinile primei Europe unite, in spirit ca si in materie, si se urca inapoi spre zorii Evului modern. Aici erau profesorii cei mai reputati pentru exigenta, dar si pentru eruditia lor fecunda, pilduitoare: profesorii de latina, profesorii de greaca veche, profesorii de filologie comparata indo-europeana, de bizantinologie, de medievistica occidentala si romaneasca.

Numele lor – cei mai multi dintre ei, plecati deja de mult in calatoria fara intoarcere – au facut si fac cinste nu doar clasicismului antic din Romania, ci si intregii culturi romanesti aflate, in a doua jumatate a secolului abia incheiat, in plina cautare a propriei identitati spirituale. I-as aminti, intr-o anumita incercare de ordine, pe Alexandru Graur, N.I. Barbu, Toma Vasilescu, Maria Marinescu-Himu, Eugen Dobroiu, Traian Costa, Maria Hetco, Petru Cretia, I. Fischer, Adelina Piatkowski, Lucia Wald, Gheorghe Tohaneanu, Cicerone Poghirc, Mihai Nichita, Florea Fugaru, Mihai Nasta, Eugen Cizek, Gabriela Cretia, Dan Slusanschi – iar sirul lor e departe de a fi fost incheiat.
Filologia Clasica ramine nu doar cea mai veche sectie si catedra din Facultatea de Limbi si Literaturi Straine a Universitatii din Bucuresti (facultate care a cunoscut, in timp, variate denumiri si formule organizatorice, dintre care cea mai semnificativa a fost, cred, aceea, foarte cuprinzatoare, de Facultatea de Litere si Filozofie), ci si una dintre cele mai vechi si mai reputate sectii, respectiv catedre din intreaga Universitate bucuresteana. O Universitate intemeiata, cum se stie, prin Decretul nr. 765 al Domnitorului Alexandru Ioan Cuza, pe data de 4/16 iulie 1864. In anul universitar 1874-1875, Bogdan Petriceicu-Hasdeu deschidea primul curs de indo-europenistica tinut la Universitatea din Bucuresti (si, in acelasi timp, primul din tara). La acea data, Sectia noastra de Filologie Clasica si o anumita structura organizatorica a corpului ei profesoral existau deja.

Apoi, vreme indelungata, cu multe decenii inainte ca noi, studentii anilor postbelici, sa pasim in facultate, au fost la rindul lor studenti ai acestei sectii si, dupa aceea, au predat la catedra noastra – pregatind, de la o generatie la alta, seria marilor profesori amintiti la inceput, pe care anii de dupa ultimul razboi mondial au avut privilegiul sa-i cunoasca in plina activitate – citeva dintre personalitatile reprezentative ale istoriei noastre culturale moderne: pe linga amintitul Hasdeu, se asaza in sirul acesta Alexandru Odobescu, Dimitrie Evolceanu, Dimitrie Burileanu, George Murnu, Iuliu Valaori, Matei Nicolau, Theodor Capidan, Cezar Papacostea, Vasile Pirvan, N.I. Herescu, Dionis M. Pippidi, Constantin Balmus, Aram Frenkian, Vlad Banateanu. In salile de curs si de seminar, in Biblioteca Sectiei, in Catedra ei se intra ca intr-un templu. Cu respect si cu emotie.
Dar orice privire inapoi nu are sens decit daca se intoarce spre inainte.
Ce este si ce vrea Filologia Clasica, azi?
Enumerarile de mai sus (fie si incomplete, cum inevitabil rezulta) pot avea, pentru un cititor aflat intr-un contact doar de suprafata cu traditia umanismului romanesc modern, efectul de a induce o stare de neincredere. Demni de o autentica veneratie, acele personalitati ale Filologiei Clasice, mai indepartate sau mai recente, din Bucuresti sau din alte centre universitare la fel de reputate ale tarii, apartin, oricum, Istoriei. Sa fie Filologia Clasica un muzeu al figurilor de ceara? Pentru ce ar mai fi nevoie de Antichitate si de Clasicism, astazi, in al III-lea mileniu a.d. al omenirii?

Clasicismul nu reprezinta o disciplina oarecare, o materie bicefala (latina-greaca veche) sau chiar compozita (se adauga, la alegere, in proportii variabile, si „ceva“ istorie si filozofie), cu atit mai putin la liceu, dar nici in anii de formare universitara. Tinta ei fundamentala – cunoasterea, complexa si integrala, a variatelor laturi ale vietii umane in Antichitate, de la istoria civilizatiei, a literaturii si a limbilor clasice, pina la destinul mentalitatilor si reprezentarilor imaginare – este insotita de o tripla valoare extrinseca stiintei ca atare. Valoare valabila si absolut necesara, astazi, poate mai mult ca oricind.
Prin sentimentul, indus si cultivat sistematic (fara a fi impus sau fortat), de armonie si echilibru, prin optiunea decisa in favoarea ordinii si a selectiei, respectiv a ierarhiei valorilor in constructia activitatilor umane, clasicismul greco-latin detine o valoare eminamente etica, de formare si modelare in ordine psihica, atitudinala, comportamentala.

Viziunea clasica asupra lumii si existentei legifereaza, in al doilea rind, in ordinea frumosului, aceleasi principii ca in ordinea morala. Lectia estetica a clasicismului antic pune in evidenta necesitatea manifestarii, in inefabilul spatiu al frumosului, a unor norme capabile a dainui chiar si dupa orice razvratire iconoclasta. Valoarea estetica a clasicismului Antichitatii – fie recunoscuta si acceptata, fie negata – exista oricum, in potentialitate, ca realitate virtuala, dar si ca provocare diacronica: de la baroc si romantism pina la deconstructia postmodernista, raspundem esteticii clasice. Uneori, aceasta din urma este perceputa ca reper inconstient, involuntar, regresiv.
In sfirsit, legat de prima valoare enuntata, cea etica, viziunea oferita de clasicismul antic presupune o corelativa valoare formativa. Sa luam, de pilda, logica si arhitectonica frazei latine: ele nu se pot compara (iar comparatia a fost facuta de mult) decit cu logica si eleganta geometriei (si ea, tot o creatie a Antichitatii clasice). Daca geometria lucreaza cu abstractiuni – linii, puncte, planuri, volume, suprafete etc. –, fraza latina opereaza cu elementele vii si universale ale oricarei limbi naturale: cuvintele, paradigmatic si sintagmatic structurate. Ea este, limpede, geometria perfecta, simultan mobila si imobila, a gindirii umane, programate, astfel, sa formeze si, totodata, sa se autoformeze.

Filologia Clasica cere, astazi, in Romania recunoasterea institutionala a existentei ei, deci a dreptului de a functiona neintrerupt si in conditii de normalitate in toate verigile invatamintului romanesc.
Factorii institutionali si decizionali din invatamintul nostru de azi sa nu ajunga din nou, in numele unor pretinse (de fapt, imaginare) racorduri la tendinte inexistente pe plan european si mondial, sa inchida accesul tinerilor studiosi la Filologia Clasica. Pentru acesti tineri de azi, din Romania si de oriunde, Filologia Clasica inseamna, mai presus decit o stiinta pura, eminamente complexa, accesul la Cultura. Cultura clasica este cultura vie, adica perena, cea care continua sa traiasca si sa se desfasoare sub ochii nostri: prin culturile romanice, pe de o parte, prin cea bizantina si neogreaca, pe de alta.

Scoala a vietii, scoala a frumusetii umane, interioare si exterioare, ca si a reflectiei asupra penetrabilitatii cosmicului, Clasicismul antic dainuieste oriunde, azi, ca reper universal. Luminind, el sporeste aura misterioasa a fiintei, perpetuind-o de la un mileniu la altul. Si o apara de tentatia (auto)distrugerii.
Repet intrebarea: cui ii e frica de Antichitatea clasica?

______
Conf. dr. Liviu FRANGA este seful catedrei de Filologie Clasica la Facultatea de Limbi si Literaturi Straine a Universitatii din Bucuresti