Autor: 
Categoria: 
Evident, oamenii
de cultură nu au făcut excepţie de la regula acestor cereri disperate.
Bibliotecarii şi scriitorii, cineaştii şi actorii, muzeografii şi arhitecţii,
creatorii de toate genurile – toţi au cerut, mai devreme sau mai tîrziu, legi
speciale pentru domeniile lor de activitate. În cîteva cazuri, exemplul unor
legi existente în statele Uniunii Europene sau chiar în majoritatea ţărilor
lumii, a făcut ca demersul potenţialilor beneficiari ai legii să fie justificat.
Legislaţia în domeniul protejării dreptului de autor şi a drepturilor conexe
sau cea care reglementează regimul de protejare a patrimoniului cultural, de
exemplu, sînt omniprezente, astăzi, pe toate continentele. Alte cereri s-au
dovedit, însă, bizare, de-a dreptul. Ani de zile, de pildă, s-a vehiculat ideea
unei legi care să protejeze cultura, în general. N-am înţeles, niciodată, cam
ce ar fi trebuit să reglementeze o asemenea lege, dar constatarea că există o
lege a minelor şi o lege a calului părea să fie suficientă pentru a cere şi o
lege a culturii. Evident, dacă starea generală, printre oamenii de cultură, ar
fi fost una de mulţumire, asemenea idei năstruşnice nu ar fi apărut. Este
limpede că ele s-au născut din neputinţă şi disperare. Dar soluţia, din păcate,
nu aceasta era.
Chiar la
începutul acestui an, am aflat că, încă de la sfîrşitul lunii septembrie 2009,
după modelul Legii nr. 184/2001 privind organizarea şi exercitarea profesiei de
arhitect, ar fi fost iniţiată o propunere legislativă privind organizarea şi
exercitarea profesiei de artist vizual. Pînă la data la care scriu, propunerea
nu a fost depusă, încă, la Biroul Permanent al Senatului, deşi se ştie că
iniţiatorul său asumat, senatorul Ioan Sbîrciu, s-a arătat gata să promoveze textul
propunerii, al cărei autor pare să fie însuşi preşedintele Uniunii Artiştilor
Plastici din România, profesorul Dumitru Şerban. Deşi, deocamdată, textul a
fost supus doar unei discuţii „interne“, în filialele Uniunii, el a suscitat
interesul breslei, Erwin Kessler dedicîndu-i deja întîlnirea din 19 ianuarie a
Artelor marţiale de la sediul ICR.
Parcurgerea
textului (45 de articole, grupate în patru capitole) nu poate să provoace mari
surprize, pentru cei care cunosc prevederile Legii nr. 184/2001, pentru că, în
unele cazuri, cuvîntul arhitect a fost, pur şi simplu, înlocuit cu sintagma
artist vizual. Din acest motiv, cred că nici nu ar fi utilă analizarea, articol
cu articol şi alineat cu alineat a posibilei propuneri legislative.
Problema
gravă pe care o ridică acest proiect nu este modul în care ar urma să se
organizeze Societatea Artiştilor Vizuali din România sau să se alcătuiască
Registrul Naţional al Artiştilor Vizuali din România, ci însuşi principiul de
la care porneşte textul.
Vorbind despre principii,
ar trebui spus că textul în cauză face rabat de la unul dintre principiile
majore ale legislaţiei româneşti, cel al respectării normelor de tehnică
legislativă (şi vom vedea imediat de ce, în opinia mea, nu de această lege are
nevoie breasla artiştilor „vizuali“). Legea nr. 24/2000 privind normele de
tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative precizează, între
altele, că „textul articolelor trebuie să aibă caracter dispozitiv, să prezinte
norma instituită fără explicaţii sau justificări“. În mod evident, propunerea
de lege este justificabilă în temeiul acestei prevederi, înscrise încă din
articolul 1: „Artele vizuale constituie un factor cu implicaţii majore asupra
calităţii vieţii“. Aceasta ar fi, aşadar, justificarea morală ce pare a sta la
temelia propusei legi. Trec peste numeroase alte probleme produse de
„tehnicalităţi“ (de genul redundanţelor, ca aceasta: „Activitatea artistului
vizual... constă în ... creaţia artistică în domeniul artelor vizuale“), pentru
că ele ar putea fi reparate, la propunerea Consiliului Legislativ şi în timpul
dezbaterilor parlamentare.
Dar nu acestea sînt esenţiale.
Pe fond, legea ar
urma să ofere un statut privilegiat absolvenţilor institutelor universitare de
specialitate şi să ducă la constituirea unei „bresle“, în care accesul să fie
controlat, după modelul breslelor medievale de dulgheri şi zidari. Exercitarea
profesiei, în afara breslei, ar ajunge să fie aproape imposibil de realizat.
Lăsînd la o parte alte confuzii grave pe care le face textul propus, care duc
la o contradicţie flagrantă între acesta şi textul unei alte legi organice (şi
legea propusă ar trebui să fie tot organică, din moment ce ar urma să introducă
infracţiuni!), Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe,
de natură a exclude această categorie de artişti dintre creatori (pentru că
textul vorbeşte despre „practica artelor vizuale“ ca despre o „prestare de
servicii“, ceea ce nu are nici o legătură cu creaţia intelectuală!), în pofida
asigurării că „Practica artelor vizuale naşte drepturi de proprietate
intelectuală care trebuie administrate conform legii“, principiul care
guvernează proiectul este acela care garantează dreptul de exercitare a
profesiei doar în virtutea „dreptului de semnătură“.
Ei bine, această prevedere
este pur şi simplu neconstituţională, pentru că ea încalcă nu doar prevederile
Articolului 30 („Libertatea de exprimare a gîndurilor, a opiniilor sau a
credinţelor şi libertatea creaţiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris,
prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sînt
inviolabile“), ci şi tratatele internaţionale la care România este parte (între
altele, poate, cel mai cunoscut este Pactul internaţional cu privire la
drepturile economice, sociale şi culturale, adoptat de Adunarea Generală a ONU,
în 1966). Nu este posibilă asimilarea dreptului de exercitare a profesiei cu
cea a dreptului de semnătură şi cu cea a modului în care se exercită alte
profesii (de arhitect sau de medic, de exemplu) şi care sînt reglementate şi în
celelalte state membre ale Uniunii. O asemenea prevedere neagă chiar unul
dintre principiile directoare ale celebrei Recomandări UNESCO privind statutul
artistului şi care consemnează dreptul oricărei persoane de a se considera
artist, dacă acea persoană doreşte acest lucru. Cu alte cuvinte, artist nu este
cel despre care nu contează ce organism sau autoritate consideră că este
artist, ci acela care se consideră, el însuşi, artist. Şi nu este de mirare că,
pe linia impusă de gîndirea normativă afirmată de textul discutat, se ajunge,
inevitabil, la cenzură, şi asta se şi întîmplă (altă prevedere
neconstituţională!), pentru că se propune înfiinţarea unei autorizaţii de
punere în operă a unui proiect de artă vizuală!!!
Am spus că nu voi
analiza în întregime textul propus, pentru că ar fi o totală pierdere de vreme.
La fiecare alineat în parte s-ar putea găsi aberaţii legislative, mai mult sau
mai puţin supărătoare. Dar trebuie să remarc faptul că miza nemărturisită a
textului decurge din prevederea propusă la Articolul 8: „În situaţiile în care
sînt necesare avize din partea autorităţilor, se folosesc bani publici sau
beneficiarul este o instituţie a statului, proiectul trebuie să fie întocmit de
artişti vizuali cu drept de semnătură“. De fapt, aici stă cheia întregii
construcţii legislative propuse: în modul în care pot fi distribuite resursele
disponibilizate din banul public. Cu alte cuvinte, ceea ce doreşte proiectul de
lege, principiul de la care acesta porneşte este instituirea unui mecanism prin
care doar un grup restrîns de persoane să poată obţine bani de la autorităţi.
De ce se simte Uniunea Artiştilor Plastici din România ameninţată de un posibil
„atac“ din partea unor artişti „nedemni“ de a obţine bani din surse publice?
Răspunsul e simplu: dintre toate uniunile de creatori din România, UAPR este
cea mai puţin adaptată la societatea românească actuală şi în cea mai dificilă
situaţie materială.
Cu patrimoniul risipit, cu o structură de funcţionare
osificată, demnă de anii ’50, cu o vizibilitate publică afectată de atacul
celor interesaţi la sediile sale administrative şi la cele pentru galerii şi
pentru ateliere, cu schimbări dese la nivelul conducerii sale centrale, Uniunea
nu funcţionează asemenea altor organizaţii neguvernamentale şi, mai ales, nu
funcţionează, nici pe departe, la nivelul celorlalte uniuni de creatori,
existînd ca un fel de prelungire a facultăţilor de profil din întreaga ţară
(aşa se întîmpla şi în anii ’80) şi aşteptînd, permanent, sprijinul
autorităţilor publice. Toate acestea au făcut ca prestigiul UAPR să scadă
foarte mult, chiar în interiorul profesiei, mulţi dintre tinerii crea-tori
întrebîndu-se de ce ar mai trebui să intre în Uniune, ce beneficiu le-ar mai
aduce accesul în această organizaţie. Este limpede că propusa „societate a
artiştilor vizuali din România“ ar urma să devină o anexă a Uniunii şi să ducă,
în ultimă instanţă, la întărirea prestigiului acesteia şi la creşterea
interesului tinerilor artişti de a se înregimenta în organizaţie, pentru a
obţine drept de semnătură şi, pînă la urmă, acces la fondurile publice.
Cu alte cuvinte,
UAPR a încercat ieşirea dintr-o criză care s-a agravat în ultimii ani (exact în
mandatul actualului preşedinte, fără să poată fi imputată doar actualei sale
conduceri), printr-un act normativ neconstituţional şi, pe fond, profund
restrictiv. Dar, după cum am spus, nu de această lege
are nevoie breasla ... (evit să mă pronunţ dacă ar trebui să se numească a
artiştilor plastici, a artiştilor vizuali sau altfel, pentru că exact aceşti
artişti ar trebui să reflecteze asupra definirii profesiei lor). Una dintre soluţii, cel puţin, ar fi, mai
degrabă, cea a reformării uniunii de creatori. Mulţi dintre membrii
organizaţiei (mai ales cei trecuţi de 50 de ani) se gîndesc, nostalgic, la
faptul că Uniunea nu mai are spaţii pentru ateliere, de împărţit, şi galerii în
care să se expună, cu aprobarea conducerii, neglijînd faptul că, nici în
majoritatea celorlalte state membre ale Uniunii situaţia nu este diferită.
Galeriile sînt, de regulă, în proprietatea unor comercianţi cu bunuri de artă
(nu a uniunilor de creatori), iar atelierele sînt fie proprietatea artiştilor
înşişi, fie a unor autorităţi publice, care le oferă, spre închiriere, la
preţuri preferenţiale, artiştilor neconsacraţi încă (aşadar, din nou, nu a
uniunilor de creatori). Sigur, nu spune nimeni că este uşor de reformat această
organizaţie, dar este un proces necesar. Şi dacă acest lucru nu se va întîmpla,
în următorii doi-trei ani, este de presupus că tinerii creatori vor prefera, la
un moment dat, să nu mai aştepte nimic de la UAPR şi să îşi constituie
propriile structuri asociative.
Cît despre legea
propusă acum şi de care societatea românească (pentru că legile privesc
întotdeauna întreaga societate, nu doar segmente de-ale ei) nu are nevoie, nu
pot să fiu sigur decît de faptul că ea nu are nici un fel de şansă de a fi
promulgată.
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters