OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Spectacolul teatral este act de cultura. Sau se doreste a fi unul. Si chiar asa se petrec lucrurile uneori. Alteori – destul de des – izbuteste doar sa fie un act de subcultura sau pseudocultura. Dar nu despre asta este vorba aici. Intrebarea care isi cauta raspuns se refera la mizele culturale din interiorul unui act cultural in sine, adica unul care el insusi creeaza cultura. Iar a identifica mizele culturale presupune, mai intii, a defini ce se intelege prin acestea. Este vorba despre cultura in acceptiunea larga prin care cuprindem in interiorul notiunii toate formele de manifestare ale spiritului uman? Sau este vorba numai despre o cultura inalta, despre eruditie, despre elite? In ce ma priveste, optez pentru prima varianta, intrucit presupune o diversitate mai mare si o include si pe a doua, singura conditie fiind ca aceasta din urma sa se afle in buna companie.

Diversitatea constituie un factor necesar intr-o cultura teatrala vie, atenta si receptiva fata de vremea sa si de spiritul timpului in care se manifesta. Aceasta insusire este insa doar conditia necesara, nu si suficienta pentru a construi un climat teatral sanatos. Cealalta cerinta, obligatorie, o reprezinta calitatea produsului teatral. Iar calitatea nu este straina de mizele culturale pe care fiecare spectacol le incumba.
O alta distinctie se cere a fi facuta. Exista astfel spectacole a caror miza este una pur culturala, ce isi au punctele de referinta in istoria artelor sau in literatura universala si nationala. Alaturi de ele, regasim si creatii a caror miza este cultural-sociala sau politica.

Multe ar fi exemplele de dat. Se numara printre cele din a doua categorie spectacolele lui Mihai Maniutiu, precum Electra sau Bacantele, adevarate studii de antropologie a raului totalitar. Tot aici trebuie mentionate productiile care iau acea forma acuta de cultura a prezentului, a lui aici si acum, excelent pusa in cadru teatral de generatia tinara de regizori, precum Gianina Carbunariu, Ana Margineanu si grupul dramAcum.
In cealalta categorie intra, de asemenea, o serie de productii din ultimele stagiuni. Portretul lui Dorian Gray, productia lui Dragos Galgotiu de la Teatrul Odeon vorbeste despre dadaism si Oscar Wilde prin intermediul unei naratiuni scenice care include si cuvinte, dar si forme de expresie specifice teatrului-dans. Alta formula inedita aduce spectacolul de teatru construit de Gavril Pinte pe un scenariu din scrierile poetului-emblema al optzecismului, Cristian Popescu. Calatoria cu Un tramvai numit Popescu, productie Radio Romania, este o incursiune artistica in universul de ginduri si versuri, de oameni si intimplari, de perceptii si imagini al poetului.

Si, nu in ultimul rind, Orfeu sau cum sa te dezbraci de pene, ultima premiera de la Teatrul Foarte Mic, realizat in colaborare cu Studioul Toaca. Spectacolul tandemului Nona Ciobanu-Iulian Baltatescu reuneste intr-un discurs scenic rafinat si inteligent o suma de semne culturale carora le gaseste numitorul comun. Astfel, el se adreseaza deopotriva spiritului si sufletului, nascind o fascinatie din care te sustragi cu greu. Asa cum numai Silviu Purcarete mai reuseste sau un spectacol grecesc cu Antigona, vazut cu ani in urma. Il pomenesc acum pe el si anecdotica legata de reprezentatie, pentru ca exista o similitudine cu Orfeu... Mi-l amintesc aproape scena cu scena si astazi. La fel si discutia purtata cu regizorul sau imediat dupa spectacol, cind mi-a spus ca ceea ce era foarte important pentru el era ca publicul sa fie asezat astfel incit sa „nu vada picioarele Antigonei, pentru ca Antigona nu merge, nu calca, nu paseste. Ea trece, vine, pleaca, traverseaza, ramine imobila.

Ea nu este de pe aceasta lume“. Avea dreptate, asta era intr-adevar foarte important si mi-am adus aminte ca am remarcat pentru o fractiune de secunda incaltarile Antigonei si ca acest amanunt (cu toate ca erau foarte potrivite cu intreg costumul) m-a surprins.
Unde este similitudinea cu Orfeu sau cum sa te dezbraci de pene? In planul de suprafata, e vorba tot despre un amanunt care m-a sustras pentru o clipa din fascinatia spectacolului. Dar, ca si atunci, a fost doar o informatie extrem de scurta, slaba ca intensitate si continut, incapabila sa-ti schimbe starea, ca cele pe care le primesti in stare de veghe. In alt plan insa, chiar constructia interioara, in stratul sau cel mai adinc, se reclama din tragedia antica. Locul si rolul corului revine suportului muzical, in timp ce personajele sint si actioneaza cite doi, interferind rareori.

Pe acest fundament antic, Nona Ciobanu si Iulian Baltatescu ridica insa un spectacol multimedia cu numeroase paliere si cu radacini bine implantate in avangarda lui Gellu Naum, un spectacol care vorbeste despre moarte, iubire si arta. Ideile lor sint puse in opera de o trupa extrem de bine antrenata. Masura exactitatii, a preciziei milimetrice cu care isi sustin partiturile si interrelationeaza cu universul multimedia – format din lumi paralele dar si in care sint transferate portiuni ale timpului terestru al personajelor, purtator de aspiratii si renuntari – da spectacolului ritmul acela straniu, intre vis si dorinta, intre plutire si chin mut.
Ar mai fi de pus in ecuatie acele spectacole care ating niveluri filozofice, care se ocupa mai mult sau mai putin explicit de conditia individului in raport cu sine, cu societatea si cu universul. Prin urmare, discutia ramine deschisa.