OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

 

Acum, trebuie să spun că intenţia acestui text nu este de a mă situa numaidecît de o parte sau de alta. Cred însă că, în funcţie de cum numim realităţi, din perioada anterioară lui decembrie 1989, putem numi şi crede în realităţile de astăzi şi putem acţiona în numele lor. De aceea, nu ţin numai să arbitrez. Sigur, domnul Cornea are dreptate să ceară o întrebuinţare atentă a sintagmei „capitalism de stat“, atrăgînd atenţia asupra realităţilor sociale din regimul Ceauşescu. Scrie Andrei Cornea: „Absurditatea tezei negaţioniste de nomine a lui Alex. Cistelecan sare în ochi: faptul că muncitorii nu au proprietatea mijloacelor de producţie în comunismul de stat nu apropie acest regim de capitalismul occidental, «de piaţă», ci mai degrabă de sclavagismul oriental pe care Marx îl denumise «modul de producţie asiatic» (şi pe care manualele de socialism de pe vremuri îl evitau cu discreţie)“. Desigur, dar astăzi se întîmplă la fel: acest mod de producţie asiatic tinde să fie generalizat în condiţiile capitalismului global, 2.0, iar cînd vorbim despre „piaţa liberă“ trebuie să fim la fel de atenţi ca atunci cînd vorbim despre „capitalismul de stat“. Faptul că, în regimurile comuniste, „stratificarea socială a devenit adesea încă şi mai radicală decît în capitalism“ este deja, totuşi, o aberaţie. Nu cu argumente de felul acesta se poate combate ideea comunismului luat drept „capitalism de stat“. Tamas bătea în altă parte: faptul că „ideea comunistă“, cum ar spune Alain Badiou, nu trebuie să sufere de pe urma „realizărilor“ de care a avut parte în istorie: pentru Tamas, utopia trăieşte, iar noi aşteptăm „adevăratul“ moment al „descinderii dreptăţii pe pămînt“. Aici mi se pare nimerit să intervin cu două remarci.

 

Dar nu despre asta vorbim. „Capitalismul de stat“ poate fi, faţă de ceea ce voi plasa eu acum sub această sintagmă, o expresie mai puţin fericită. Dar nici nu o pot înlocui cu „comunism“, pentru că nici de aşa ceva nu poate fi vorba. E vorba despre incapacitatea societăţii civile din România de a se constitui autonom faţă de Putere. Există o continuitate freatică între vechiul regim şi cel nou, în versiunile lui din anii 1990 (Iliescu) şi din anii 2000 (Băsescu). Lucrez de o vreme la istoria Televiziunii Române publice din anii Ceauşescu, dar mă interesează deocamdată acei ani de consolidare a puterii, 1965-1974, nu deceniul negru, anii ’80. Comportamentul unor oameni de atunci – pe care-i cunoaştem azi în alt context – este direct responsabil de asiatizarea regimului în România după ce Ceauşescu devine, în 1974, preşedinte. În 1968, mulţi dintre ei credeau, ca şi în 1990 sau în 2004 (Iliescu şi Băsescu), într-un compromis fertil: mă apropii de o putere nouă, şi s-ar putea să ies nu doar eu cîştigător, ci eu împreună cu ceilalţi. Se va spune atunci că am avut dreptate. Deşi nu cred foarte tare în ceea ce văd, hai să risc. De la Dumitru Popescu Dumnezeu, care lansează sintagma „cel mai iubit fiu“ în 1969, la Congresul X, la Nicolae Breban (care susţine identitatea „patriei“ cu „partidul“ în acei primi ani Ceauşescu, tot la Congresul X), mulţi au crezut că doar aflîndu-se în preajma Puterii se vor putea realiza. Nu altfel s-a întîmplat în 1990, şi apoi, în 2004, deşi contextul a fost de fiecare dată diferit. Nu de idei, convingeri şi idealuri sînt atraşi intelectualii români, ci doar de oameni aflaţi la putere: iată ceea ce ne menţine, cum ar spune Cioran, în „afara istoriei“. Am avut mereu un „capitalism de stat“, pentru că tot ceea ce a cîştigat cineva şi cîştigă ocolit în România s-a făcut şi se face în legătură cu puterea publică, de stat, a unor persoane. Mai mult, se pare că toţi acei care se numesc intelectuali „de dreapta“, conservatori, perpetuează capitalismul de stat prin recursul la funcţii, bani sau măcar la autoritate, date de reprezentanţii puterii de stat, în vreme ce intelectualii de „stînga“ funcţionează autonom.