OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Toate acestea mi-au venit în minte citind Caiet de desen după Exuvii, o legătură făcută de viaţa asta căreia, „organizatoric“ vorbind, nu-i pasă de optzecişişti sau de debutanţi sau, oricum, îi pasă mult mai aleatoriu decît s-ar cădea. Şi încă o întîmplare incontrolabilă: am citit traducerea maghiară a Exuviilor, realizată de Szabolcs Szonda şi apărută la Editura Pont, condusă de sus-amintitul Szávai. Citind-o pe Simona Popescu, am simţit cît de străină este opera ei în contextul literaturii maghiare (în care textul ei „szondaiat“ ar trebui să se încadreze) şi am început să mă gîndesc la cauzele acestui fenomen. Gîndindu-mă, m-am întors la Crai şi am citit Caiet de desen şi cred că am ajuns la o concluzie mai mult eseistică decît ştiinţifică, dar exact despre experienţele eseistice am încercat să scriu la începutul acestui articol, experienţe ce, din punctul de vedere al înţelegerii literaturii, mi se par cel puţin atît de importante ca şi cele ştiinţifice.

Dacă acum ne întoarcem privirile spre Exuvii şi spre Caiet de desen, vom constata că lucrurile stau exact la fel, deşi foarte deosebit de la un caz la altul. Simona Popescu ne dă o superbă descriere a vieţii văzute din şi în văgăuni, în dulapuri, în colţuri, în găuri şi altele asemenea, o perspectivă „mică“ şi oarecum „ascunsă“, dar care s-a ascuns conform voinţei sale, şi nimic nu o face mai fericită decît faptul că este ascunsă. Naratoarea se bălăceşte în lucrurile mici, văzute de jos şi de aproape; cred că puterea de atracţie a cărţii constă în personificarea fiecărui ungher, a fiecărui tufiş, a fiecărei flori, de parc-ar exista numai şi numai lucruri care simt la fel ca noi şi care trebuie descrise şi păstrate pentru eternitate. Cred că de-asta e şi obositoare cîteodată: nu există nimic care să te scoată din întunericul ăsta îngust, ceva omenesc prin el însuşi, ceva care nu trebuie personificat şi care te poate modela în timp ce-l modelezi, te poate privi în timp ce-l priveşti. Exuvii e ca un herbar palpitant, un catalog ce pîlpîie încontinuu, o cameră obscură care are mereu ce să-ţi arate şi în care păcatul e exclus.

Desigur, faptul că anormalitatea are trepte nu înseamnă că ele nu sînt treptele aceleiaşi anormalităţi; nu e cazul să reluăm ideile lui Foucault despre limita foarte firavă dintre normalitate şi anormalitate şi despre evidenţa că, în spitale şi temniţe, cei care ajung acolo sînt tocmai cei „ştampilaţi“ de o societate care consideră normal pe un ins şi anormal pe altul. În orice caz, ceea ce numim anormalitate se naşte datorită încăperilor înguste; privindu-le şi explorîndu-le, ne putem da seama că, dacă ne apropiem suficient de acestea, toţi, dar absolut toţi, sîntem anormali. E o concluzie care se poate citi în Mateiu I. Caragiale, în Blecher, în Simona Popescu sau în Adrian Chivu.