OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

 Jurnalistă şi traducătoare, membră fondatoare a ATLR (Association des Traducteurs de Littérature Roumaine), Laure Hinckel a făcut numeroase traduceri din literatura română şi a fost consilier literar la Belles Etrangères (2005). Este îndrăgostită de limba română (ca dovadă, acest interviu a fost făcut în română). Cînd ne-am întîlnit la Green Hours, am văzut-o ieşind de la Librăria din Fundul Curţii cu o mulţime de cărţi.

Laure Hinckel, iată-te din nou în România, după o absenţă de un an de zile...

Da, aşa e, n-am mai venit de un an de zile. Trebuie să spun că vin cît se poate de des în România, însă, în ultima vreme, am avut mult de lucru. Am fost prinsă, în mare parte, cu traducerea romanului Orbitor. Aripa dreaptă de Mircea Cărtărescu. Tocmai am terminat-o în luna aprilie. Acum este în tipar, la Editura Denoël, şi va apărea pe 28 august. În octombrie vor fi şi două lansări în Franţa. Aş vrea neapărat să aduc un omagiu lui Alain Paruit – care a trecut acum cîteva luni în nefiinţă –, pentru că el a tradus în franceză primele două volume din Orbitor.

Eşti o bună cunoscătoare a literaturii române contemporane şi o traducătoare foarte activă, foarte implicată.  Ai tradus Ştefan Agopian, Dan Lungu, Cecilia Ştefănescu, Andrei Pleşu....

Da, iar acum romanul Orbitor, care m-a acaparat cu totul. Între timp, am mai făcut şi alte traduceri. Am colaborat intens la catalogul expoziţiei din iarna trecută de la MNAC, Napoleon al III-lea şi Principatele Române. Am tradus notele şi monografiile publicate în catalogul expoziţiei de la Paris (Editions de la Réunion des Musées Nationaux). O să mai apară în curînd o antologie, Des soleils différents, la care am participat cu mai multe traduceri, extrase din romanul Sara de Ştefan Agopian, din Intrarea Soarelui de Cecilia Ştefănescu, proze de Lucian Teodorovici, Dan Lungu, Florin Lăzărescu. Celelalte traduceri din volum le aparţin lui Marily le Nir şi Monicăi Salvan. Am făcut traduceri din Cioran pentru „Cahiers de l’Herne“, dar am şi scris: e vorba de un articol enciclopedic pentru primul dicţionar francez universal al femeilor creatoare, un articol despre o fiinţă pentru care am un interes deosebit, Dora d’Istria. În sfîrşit, la provocarea lui Dan Lungu şi a lui Lucian Teodorovici, am scris direct în limba română un text despre „cum nu am trăit revoluţia română“, pentru volumul Strada Revoluţiei, numărul 89, care o să apară la Polirom în toamnă.

A fost un proces de lungă durată. Am trăit zece ani în România. Din 1990 pînă în 2000 am fost reporter pentru mai multe reviste, la cotidianul La Croix, la L’Evénement du Jeudi, la revista Elle, la Radio France Internationale. Ca redactor freelancer, eram pe cont propriu, dar aveam mult de lucru, nu pot să mă plîng. Am prins o perioadă cu multe incertitudini în ceea ce priveşte dezvoltarea societăţii civile şi evoluţia politică. Pe atunci, lumea se tot întreba cum va fi. Oare vor mai veni minerii? Vor mai fi probleme cu Rusia, cu toate că se desfiinţase Uniunea Sovietică? Începutul anilor ’90 a fost o perioadă foarte înceţoşată, dar din cale-afară de interesantă. Dar, ca să mă întorc la întrebarea ta, prin 2001-2002, a fost întîlnirea cu o carte, Zbor în bătaia săgeţii de Horia-Roman Patapievici. Este prima carte pe care am tradus-o, deşi ea nu este încă publicată şi a rămas în stare de ciornă. Va trebui să mai lucrez la ea, ca s-o public într-o bună zi. Dar Zbor în bătaia săgeţii a fost întîlnirea mea decisivă cu traducerea.

Cum ai învăţat româneşte?

Contactul de zi cu zi te-a ajutat foarte mult. Cum s-ar zice, ai prins din zbor.

Cam aşa ceva. Un profesor de limba franceză din Satu Mare, care m-a găzduit atunci, în decembrie ’90, mi-a dăruit o carte de gramatică, Gramatica de clasa a VIII-a, un manual vechi, care mi-a fost tare folositor, mai ales pentru conjugarea verbelor. Predicatul fiind miezul frazei, mi-am zis că, dacă ştiu conjugările, atunci o să mă pot descurca. Apoi citeam ziare. Atunci – şi sînt aproape douăzeci de ani! – nu înţelegeam ce-i cu trei de „i“ la sfîrşitul unor cuvinte. Disecînd cuvintele din cărţile pe care le aveam, am reuşit să înţeleg declinările, morfologia limbii române...

A fost o aventură pe cont propriu.

Da, în mod cert. Am mai venit în iunie 1991 (în timpul scandalului de la Berevoieşti), apoi, în ianuarie 1992. Din aprilie 1992, înainte de Paşte, m-am instalat în România. Am ales să vin primăvara ca să mă pot adapta şi să fiu gata să scriu despre alegerile din toamnă. A mai intervenit între timp şi Războiul din Transnistria. Atunci am făcut primul meu reportaj la Tiraspol...

Dar întîlnirea cu România a fost pentru tine nu numai una profesională, ci şi una personală.

Da, aici mi-am întîlnit soţul. Sînt aproape 20 de ani de atunci. A fost o întîlnire cu şansa, cu viaţa.

Mi se pare foarte frumos: întîlnirea cu România, cu limba română şi cu soţul. Mi-ai spus că ai muncit mult la Orbitor. Cum a fost, concret, lucrul pe textul Orbitorului, raportîndu-ne la celelalte romane pe care le-ai tradus?

Cum ai tradus titlul?

Titlul ales este L’Aile tatouée. Ca să explic: la sfîrşit, într-unul din ultimele trei capitole, apare imaginea manuscrisului ca două aripi, din care una este virgină, şi alta, tatuată... Trebuie să spun că rareori am citit un roman care să te ţină într-o tensiune constantă şi chiar să se termine într-un foc de artificii. Uneori ai o poveste minunată care se desumflă pe parcurs.

Ai lucrat cu autorul. L-ai contactat cînd au fost probleme?

Da, l-am contactat, aşa cum am făcut şi cu Dan Lungu sau cu Cecilia Ştefănescu. Au fost cîteva întrebari legate de ambiguitatea cîte unui cuvînt (ţin minte că m-am întrebat cu ce trebuie să semene o albie în care o fată îşi spală părul). Toate întrebările şi-au găsit rapid rezolvarea. E important şi pentru traducător să lucreze cu autorul, deşi unii confraţi nu simt această nevoie.

Cum reuşeşti să ţii echilibrul între, să spunem, „textul de pornire“ şi „textul de sosire“? Un traducător trebuie să ţină aproape de original, dar şi să facă să sune bine şi firesc textul în limba în care-l transpune. Obsesia editorilor este însă aceea de a face ca un text să sune în primul rînd bine. Dar asta înseamnă să te îndepărtezi mult de original, să trădezi destul de mult textul.

Traducerea este ca mersul pe sîrmă. O traducere bună împacă respectarea textului original cu fluenţa în limba de destinaţie. Eu una ţin foarte mult la respectarea conţinutului şi a ideilor textului românesc, la redarea cît mai fidel posibil a parfumului şi a ritmului său original în franceză. De aceea, fac comparaţia cu echilibristica: tensiunea este permanentă. Pe lîngă unele momente de graţie, cînd textul original îmbracă în mod natural, aproape miraculos, hainele lui franţuzeşti, trăiesc ore de trudă şi de căutare. E nevoie în permanenţă de spirit critic, deoarece inamicul numărul 1 al traducătorului este „calchierea“, traducerea mot-à-mot a unei expresii dintr-o limbă în alta. Unde intervin spiritul critic şi acribia, acolo intervine şi creativitatea traducătorului. Scriitorul şi traducătorul trăiesc experienţe lingvistice asemănătoare: dacă scriitorul a forţat limba să se plieze pe originalitatea lui, traducătorul recurge, la rîndul său, la „obosirea“ limbii lui materne.

Am observat că te interesează mai ales romanul, proza. Traduceri de poezie ai făcut?

Recent, mi-a făcut o mare plăcere să traduc cîteva poeme ale lui Florin Iaru, pe care le-a citit cu ocazia Tîrgului de Carte de la Paris. Există cîţiva excelenţi traducători de poezie, la Paris: Odile Serre, Dumitru Ţepeneag, Linda Maria Baros. Mie îmi place universul romanului şi al ideilor. Am tradus cartea lui Andrei Pleşu, Despre îngeri, apărut la Editura Buchet Chastel, sub titlul Actualité des anges. Mi-ar plăcea să mai traduc cărţi de eseistică şi nu-i exclus ca, într-o bună zi, să traduc o carte de poezie.

Cum e să fii traducător în Franţa? Poţi să supravieţuieşti din traduceri?

Peste tot în lume, traducătorii sînt destul de prost plătiţi. În plus, în fiecare zi trebuie să-şi apere drepturile: semnătura, dreptul de a avea un contract în regulă. Anul trecut, am organizat împreună cu ICR Paris şi cu ATLR (Association des traducteurs de littérature roumaine) două zile de ateliere internaţionale, la care au participat 17 traducători de limba română, veniţi din 14 ţări. A fost un bun prilej pentru a împărtăşi experienţele şi a vedea care sînt problemele cu care ne confruntăm. Nu este foarte uşor nicăieri, pînă la urmă. Important e să ne respectăm meseria şi să ştim să ne facem respectaţi prin profesionalism.

Statutul traducătorului în Franţa e cu totul altul.

Într-adevăr, avem totuşi nişte instituţii care protejează drepturile traducătorului, proprietatea intelectuală. Chiar dacă mai apar probleme şi la noi.

De obicei, cum faci? Primeşti propuneri de la edituri sau mergi tu şi le propui o anumită carte?

Apar ambele cazuri. Majoritatea cărţilor pe care le-am tradus le-am şi propus. În plus, încerc să fac în aşa fel încît scriitorii români să fie mai bine cunoscuţi în Franţa, şi chiar încerc pe cît posibil să dau ocazia francezilor să „asculte“ limba română. În toamna aceasta, voi repeta experienţa pozitivă de anul trecut, de a participa, într-un liceu de provincie, la o manifestare numită La semaine des langues – o să merg în faţa unor liceeni şi o să le ofer o scurtă iniţiere în limba română: cum să pronunţe literele cu diacritice pentru a nu se speria în faţa numelui unui autor, de pildă... Am întotdeauna la mine reviste literare şi ziare sportive: ce mijloc poate fi mai bun decît o pagină de ştiri sportive, pentru a demitiza o limbă străină în ochii unor copii ale căror reacţii în faţa alterităţii sînt de-a dreptul înspăimîntătoare? O jumătate de oră este suficientă pentru ca ei să-şi dea seama că limba română se lasă uşor îmblînzită. După ce au înţeles titlurile din pagina sportivă, trec imediat la o pagină din Dilema veche, şi experienţa este ultraconcludentă: opacitatea minţii lor faţă de ceea ce este străin se estompează. Cînd eşti în stare să pronunţi cît de cît corect numele unui locuitor de la celălalt capăt al Europei, acesta nu ţi se mai pare atît de neînţeles. De asemenea, cred că e important să promovez diacriticele româneşti pe lîngă editorii francezi. Cum ar fi să scriem nişte nume suedeze sau spaniole fără diacriticele de rigoare? Eu pledez pentru respectarea diacriticelor româneşti în traducerile în limba franceză!

Cu Institutul Cultural Român, care are un Centru Naţional al Cărţii, ai colaborat?

Dacă a primi o bursă poate fi considerată o colaborare, da. În iunie am aflat că am primit o bursă de traducător profesionist. Aşa că, luna iulie mi-am petrecut-o în România. Am lucrat la cîteva texte, apoi m-am dus la Iaşi şi la Botoşani să-l văd pe Dan Lungu, să lămurim cîteva probleme la cel de-al treilea său roman, Cum să uiţi o femeie, iar pe 7 august am participat împreună la un festival de literatură, la Ipoteşti.