„Încerc să surprind slăbiciunile şi vulnerabilitatea din viaţa de cuplu“. Interviu cu Zeruya SHALEV

Autor: Ovidiu ŞIMONCA | Categoria: | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

„Încerc să surprind slăbiciunile şi vulnerabilitatea din viaţa de cuplu“. Interviu cu Zeruya SHALEV

Am avut ocazia să o cunosc cu ocazia Tîrgului de Carte Bookfest 2008. Încă înainte de prezenţa în România a scriitoarei Zeruya Shalev, romanul său Soţ şi soţie – apărut în luna aprilie – era comentat în termeni elogioşi de cititorii români. Prezenţa în România a adăugat un plus de notorietate romanului Soţ şi soţie, a amplificat o curiozitate. Se evidenţia atît fineţea descrierii unui cuplu în criză – cu plecări, reîntoarceri, certuri şi împăcări fugare, cît şi scriitura migăloasă. Cititorii au empatizat cu „soţul şi soţia“ autoarei, viaţa de cuplu descrisă de Zeruya Shalev putînd foarte bine să se petreacă în Israel, dar şi în România. De fapt, aici se află, probabil, marea calitate a romanului: cazul particular al unui cuplu din Israel rezonează cu istoriile oricărui cuplu în care fiecare este „şi prizonier, şi paznic, şi torturat, şi torţionar“.

Zeruya Shalev face parte din noua generaţie de scriitori israelieni „de top“, fiind foarte bine cotată şi pe plan internaţional. Debutul său în roman s-a produs în 1997, cu Viaţă amoroasă, care a stat la baza unui film de succes produs în Germania. Au urmat: Soţ şi soţie (2000) şi Tera (2005). A cîştigat premiile Book Publishers Asoociation’s Gold and Platinum Prize, Corine Prize (Germania, 2001), Amphi Award (Franţa, 2003), ACUM Prize (obţinut de trei ori, 1997, 2003, 2005) şi Wizo Prize (Franţa, 2007). N-am dialogat cu Zeruya Shalev la Bucureşti; i-am trimis întrebările prin e-mail şi în cîteva zile am primit răspunsurile. Le publicăm, convinşi fiind că Editura Polirom a făcut o inspirată alegere cînd a optat pentru publicarea romanului Soţ şi soţie (traducerea din limba ebraică fiind realizată de Ioana Petridean).

De ce scrii despre viaţa de cuplu? Există vreun element autobiografic care să te facă să scrii despre relaţia dintre un bărbat şi o femeie, dintre soţ şi soţie?

Familia pentru mine este un microcosmos care înglobează în el întreg universul. Este miezul, esenţa a tot ceea ce ne este vital. De la familie pornesc toate stările pe care le avem, şi cele bune, şi cele neplăcute. Cînd scriu, caut experienţele de bază, primare, modelatoare şi văd ce declanşează acestea, care sînt reverberaţiile de lungă durată. Într-o familie, faptele mărunte pot avea ecouri mulţi ani.

Sînt, desigur, şi motive personale pentru care scriu despre viaţa de cuplu. Şi aici nu mă refer la o dramă personală, ci mai curînd la faptul că sufletul meu a fost atras către aceste teme de cînd mă ştiu. În copilărie eram un mic spion, spionam în propria mea casă, dar şi în casele prietenilor mei. Încercam să descifrez secretul dragostei, al intimităţii, al vieţii de cuplu. Dacă e să ne gîndim mai bine, simplificînd puţin lucrurile, acestea sînt secretele existenţei noastre.

În romanul tradus în româneşte, Soţ şi soţie, nu acuzi, nu condamni, descrii deriva unui cuplu. De la ce pornesc, în viziunea ta, problemele unui cuplu care este de foarte mulţi ani împreună?

Da, într-adevăr, încerc din răsputeri să nu judec sau să nu învinovăţesc pe nimeni. După părerea mea, literatura ar trebui să zugrăvească aceste labirinturi, complexitatea fiecărei situaţii. În Soţ şi soţie, descriu în detaliu criza din căsnicia a doi oameni, nici unul dintre ei nefiind de învinovăţit. Nici unul dintre ei nu e nici bun, nici rău, dar ambii au slăbiciuni, doruri, griji, frustrări, dorinţe arzătoare neîmplinite, astfel încît fiecare discuţie dintre cei doi e încărcată, de fiecare dată, cu cîte puţin din toate acestea. Presupun că pentru un cuplu, precum cel format din Udi şi Naama – cei doi trăiesc împreună din tinereţe –, este mai greu să continue, sentimentul că au fost ratate nişte experienţe este mai acut, simt mai puternic problema identităţilor diferite, în pofida simbiozei create. În aceste condiţii, este mult mai dificil să-ţi exprimi clar, cu voce tare, nişte nemulţumiri şi să schimbi vechi modele şi obiceiuri.

Scrisul tău este extraodinar – poetic, misterios, fraza este lungă şi conţine elemente vizuale; mereu vezi, ca cititor, ce se întîmplă, participi cu imaginaţia la poveştile cuplului. Cîtă atenţie acorzi stilului şi cîtă acţiunii?

Vă mulţumesc pentru cuvintele frumoase, cu atît mai mult cu cît, spre marea mea bucurie, asta înseamnă că traducerea în limba română este foarte bună. Poate că, unde mi-am început cariera literară ca poet, încă scriu proză aşa cum cineva ar scrie poezie, cu o mare stricteţe în ceea ce priveşte ritmul, stilul, metaforele. Acţiunea şi personajele contează pentru mine imens, desigur, şi de aceea mă gîndesc mult la ele, dar actul de a scrie, actul pur, scriitura în sine se referă în primul şi în primul rînd la stil. La felul în care e spusă povestea şi nu numai la ce se întîmplă în acea poveste. Scriu şi rescriu o propoziţie de zeci de ori, mă gîndesc şi regîndesc un cuvînt, fiecare punct, fiecare virgulă mă frămîntă ore în şir, zile în şir. Îmi citesc cu voce tare toate variantele. Poate părea epuizant, dar altfel nu pot.

De ce, fiind femeie, n-ai simţit nevoia, în Soţ şi soţie, să fii mai aspră cu soţul, cu Udi, şi mai înţelegătoare cu soţia, cu Naama? De ce eşti la fel de necruţătoare/înţelegătoare cu amîndoi?

Virginia Wolf a spus: Cînd scrie, autorul ar trebui să fie androgin. Dacă sînt femeie, asta nu înseamnă să mă identific cu personajul feminin din carte. Încerc să structurez, să surprind caractere umane în complexitatea lor, pline de slăbiciuni, aşa cum sîntem mai toţi. Nu mă interesează personajele perfecte. Iar scriitorul nu trebuie să le fie judecător. Şi, apropo, nici cititorul. Privesc cu multă empatie vulnerabilitatea din personajele mele. Am încercat să subliniez acest paradox universal, faptul că în pofida dragostei şi a ataşamentului dintre cei doi, cuplul reuşeşte să-şi provoace multă durere şi suferinţă. Aceste situaţii sînt mult mai interesante atunci cînd puterile pozitive şi cele negative nu sînt clar delimitate. Cartea e scrisă din perspectiva unei femei, la persoana întîi; de aceea, punctul de vedere feminin e mai conturat, dar n-am compătimit-o pe Naama.

Ce şansă are un cuplu cu probleme să-şi revină dacă la mijloc este şi un copil? În Soţ şi soţie, copilul cuplului, fetiţa Noga, pare să-i şi apropie, pare să-i şi despartă, e o ambiguitate fără răspuns.

Mi-e destul de greu să fac presupuneri despre cupluri în general şi, de aceea, mai degrabă m-aş referi la Udi şi la Naama. Nu e nici un dubiu că fiica lor joacă un rol important şi ambiguu în vieţile lor. Din nefericire pentru ea, Noga, de cînd era foarte mică, a fost transformată de către părinţii ei într-o unealtă, evident fără ca ei să-şi dea seama, fără să-şi fi dorit acest lucru. Ştim cu toţii că, indiferent de intenţiile noastre, copiii nu pot fi lăsaţi în afara acestui cerc magic al cuplului.

Cînd ai debutat, care au fost reacţiile criticii literare din Israel?

Pătrunderea mea în lumea literară s-a făcut treptat – prima dată am publicat o carte de poezie, apoi am publicat o carte de proză poetică, care a avut ecouri amestecate. Abia după aceea mi-a apărut primul roman, Viaţă amoroasă, care a avut un succes internaţional. Nu eram tocmai obişnuită cu un număr atît de mare de cititori, de aceea am fost surprinsă plăcut cînd s-a întîmplat. Această combinaţie extremă – o scriitură îndrăzneaţă şi profundă şi un stil poetic – a încurajat diverse reacţii. Au fost critici şi cititori cărora le-a venit greu să digere această intimitate întunecată pe care eu le-o ofeream, dar, spre încîntarea mea, cele mai multe reacţii au fost pozitive şi foarte calde, atît în Israel, cît şi în străinătate.

Ţi s-a reproşat că nu eşti mai implicată politic, că romanele tale nu au un filon politic mai puternic?

Această întrebare mi-e pusă frecvent şi înţeleg foarte bine de unde se naşte. Aproape tot ceea ce se aude despre Israel în afara ţării ţine de sfera politică. De aceea se aşteaptă ca scriitorii israelieni să reflecte aceste situaţii politice în cărţile lor. Oricum, eu simt că literatura şi politica nu formează neapărat un cuplu fericit. Mi-e frică de superficialitatea politicii, care pune în pericol creaţia literară, aşa că sînt atentă să nu inserez nimic politic în cărţile mele. Eu cred că într-o ţară precum Israel, poate mai mult decît în alte locuri, e important să scrii despre intimitate şi despre sensibilitatea umană, despre nuanţe şi despre conflicte mici, cotidiene, asta în umbra incendiului care a cuprins întreaga regiune, avînd în fundal acest conflict în desfăşurare. Ceea ce încerc eu în mod constant să fac e să descriu acest incendiu, transferînd acele tensiuni externe către viaţa de familie.

Care este povestea traducerii cărţilor? Cum ai ajuns la Gallimard, de exemplu, sau la Berlin Verlag? Cine şi de ce a dorit să facă un film după un roman de al tău, Viaţa amoroasă?

După ce romanul Viaţa amoroasă s-a bucurat de succes în Israel, am fost abordată de Institutul Israelian pentru Traduceri. Ei, practic, s-au ocupat de publicarea cărţilor mele la edituri din străinătate. Ca şi Soţ şi soţie, care a apărut mai tîrziu, Viaţa amoroasă a avut un impact puternic asupra cititorilor din Germania. Primul contact prin care mi s-a propus ecranizarea romanului l-am avut cu un regizor neamţ şi, astfel, filmul a fost lansat recent în Germania.

Care este povestea traducerii romanului tău în româneşte? Cum te-ai simţit la Bookfest, crezi că e un tîrg de carte care se poate compara cu alte tîrguri europene?

În România, romanul meu Soţ şi soţie n-a ajuns prin intermediul Institutului Israelian pentru Traduceri. Am fost prezentată editorului meu, Bogdan Alexandru-Stănescu, de la Editura Polirom, de către o prietenă a mea, profesoara Riri Manor, care citise cartea în franceză. A fost o colaborare reuşită; spun asta după scurta mea experienţă din România, unde am fost să-mi promovez cartea, ţară pe care am găsit-o extrem de plăcută şi de prietenoasă. Am fost impresionată de curiozitatea, de interesul pentru literatură şi de căldura umană a tuturor celor cu care m-am întîlnit în România. La fel m-am simţit şi la Bookfest, unde m-a bucurat numărul mare de cititori interesaţi de literatură. Iar Bookfestul l-am găsit, în multe privinţe, mai vivace şi mai stimulant decît alte cîteva tîrguri de carte pe care le-am vizitat.

Ce au însemnat, pentru tine, premiile care ţi-au fost acordate?

E ciudat ca cineva să primească premii pentru ceea ce face din dragoste şi din pasiune, fără nici o intenţie iniţială de a cîştiga vreun premiu. Pentru mine, scrisul în sine este cel mai mare premiu, iar cînd scriu nu mă gîndesc cum va fi primită cartea. Totuşi, e o senzaţie minunată să descoperi că atît de mulţi cititori empatizează cu emoţiile pe care eu le descriu. Atunci cînd această apreciere se materializează într-un premiu, este desigur încurajator.

Poţi trăi doar din scris? Sumele cîştigate ţi-ar permite să fii doar scriitoare? De ce continui să munceşti la Editura Keter ca redactor?

Au fost ani cînd a trebuit să lucrez ca redactor cu normă întreagă şi, astfel, nu-mi mai rămînea timp pentru scris. În ultimii ani, lucrurile s-au mai schimbat şi pot, din fericire, să scriu mai mult decît să editez. Dar, oricum, viaţa unui scriitor este instabilă, atît din punct de vedere financiar, cît şi emoţional. Niciodată nu poţi prezice felul în care va fi primită o carte de cititori şi nu vreau să fiu în totalitate dependentă de inspiraţie.

Recomanda articolul prin: