Încercare de comparaţie

Căile urmate de Polonia şi România după căderea comunismului

Autor: Adam BURAKOWSKI | Categoria: | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

20 de ani! Pentru majoritatea oamenilor înseamnă cel puţin a treia parte din viaţă. Să presupunem că omul este într-atît de puţin dezvoltat în primii 10 ani, încît îşi aminteşte din această perioadă numai emoţiile, care oricum ajung să se contopească. În principiu, am putea să îi omitem şi să considerăm că memoria omului începe să funcţioneze la capacitate maximă abia atunci cînd el împlineşte 10 ani. Scăzînd, aşadar, primii zece, la vîrsta de 30 de ani ne amintim destul de bine doar ultimii 20. Oricine a depăşit această graniţă ştie perfect că acela este momentul cînd apar primele reflecţii serioase pe tema trecerii timpului şi a naturii lui efemere.

Dacă îşi aminteşte cumva căderea comunismului, polonezul obişnuit o asociază mai degrabă cu fotografiile şi filmele care prezentau evenimentele din România decît cu cele din propria ţară. Cuvîntarea lui Nicolae Ceauşescu de la balconul CC-ului, împuşcăturile din Bucureşti şi din alte oraşe, în sfîrşit, procesul şi execuţia sînt imagini fixate în memoria societăţii mai puternic decît dezbaterile Mesei Rotunde, alegerile din iunie 1989 sau formarea Guvernului lui Tadeusz Mazowiecki. Motivul este unul foarte simplu: transformările din Polonia nu aveau impact mediatic, erau deci „plictisitoare“, în timp ce în România curgea sînge, se trăgea, pe străzi circulau tancuri – era „interesant“.

Această cădere „plictisitoare“ în Polonia şi „interesantă“ în România a sistemului comunist a influenţat mai tîrziu caracterul schimbărilor, dar şi conştiinţa civică. Despărţirea de totalitarism s-a înfăptuit în ambele ţări cumva în pofida tradiţiei naţionale. Obişnuiţi cu revoltele şi cu luptele sîngeroase pentru libertate, majoritatea polonezilor au acceptat cu bucurie soluţionarea paşnică, au înţeles nevoia dialogului, cu toate că nu au lipsit, desigur, nici vocile critice. În România, mămăliga în sfîrşit a explodat, lu-cru receptat cu înţelegere similară de o mare parte a societăţii.

În anii următori, în Polonia s-a ajuns mult mai rar la acte de violenţă politică, nu au existat confruntări majore cu poliţia, „marşuri spre Bucureşti“ şi evenimente comparabile cu mineriadele româneşti.

În ambele ţări există două legende ale căderii comunismului: albă şi neagră. În Polonia, legenda albă este creată de cercurile apropiate direcţiei stîngiste a fostei opoziţii şi lui Lech Walesa. Potrivit lor, răsturnarea lipsită de vărsare de sînge a fost înfăptuită de societate, reprezentată de cei mai remarcabili exponenţi ai săi, împreună cu facţiunea conciliantă din Partidul Comunist. Datorită ei s-a instaurat democraţia, ameninţată, din păcate, permanent de posibilitatea recidivei fascismului. Nu vă sună cunoscut? O versiune asemănătoare au încercat să lanseze Ion Iliescu şi anturajul său. Singura deosebire era că, în optica lui Iliescu, el întruchipa în acelaşi timp „emanaţia“ societăţii şi fracţiunea conciliantă din Partidul Comunist. A încheiat, aşadar, o înţelegere el cu el, lucru care cu atît mai mult îi sporeşte măreţia.

Pe de altă parte, există legenda neagră, promovată în Polonia de aripa mai radicală a mediului fraţilor Kaczynski. Ei au participat personal la dezbaterile Mesei Rotunde, deci, sub acest raport, se situează mai aproape de centru decît marea parte a susţinătorilor lor politici. Legenda neagră a Mesei Rotunde este complotul KGB-ului, care, împreună cu locţiitorii locali, Jaruzelski şi Kiszczak (şeful Serviciilor Speciale), a regizat un spectacol pentru societate, devenită observator pasiv al conspiraţiei elitelor comuniste şi a unei părţi din reprezentanţii Solidarităţii, deveniţi agenţi. Nici România nu duce lipsă de asemenea interpretări.

Adevărul se află undeva la mijloc – aşa consideră majoritatea societăţii poloneze, dar şi româneşti. Subiectul comunismului, al căderii lui şi al încheierii socotelilor cu respectiva perioadă s-a făcut remarcat foarte clar în ambele ţări, în politică, dar şi în mass-media, pe tot parcursul celor 20 de ani. Oamenilor din alte state postcomuniste le vine greu cîteodată să înţeleagă faptul că, o dată la cîteva săptămîni, în cele două ţări ale noastre explodează noi scandaluri legate de dezvăluirea foştilor agenţi. Unele dintre ele se sfîrşesc prin procese, cîştigate uneori de acuzaţi. În alte cazuri sînt prezentate dovezi absolut irecuzabile, încît nu există şanse de apărare.

În Polonia are loc de mai mulţi ani o dezbatere privind presupusul trecut de agent al lui Lech Walesa – cazul a devenit în ultimul timp aproape o axă a împărţirii politice şi este comentat atît de amplu, încît afirmaţia că majoritatea cetăţenilor, chiar şi treziţi în miezul nopţii, ar fi în stare să citeze din memorie toate cele mai importante argumente invocate de ambele părţi nu ar suna deloc exagerat.

Ce deosebeşte aici Polonia de România este faptul că majoritatea intelectualilor noştri sînt, în principiu, împotriva lustraţiei, cel puţin a formei în care este ea realizată. Un mare merit îi revine, fără îndoială, caracterului paşnic al schimbării sistemului – în faţa poziţiei teoretic conciliante a foştilor comunişti, dreapta trebuia să recurgă la tonalităţi ofensive, fapt identificat adesea cu agresiunea. În România, postcomuniştii erau cei care se comportau agresiv, iar mediile care doreau lustraţia găseau permanent exemple noi pentru susţinerea ideii că doar încheierea socotelilor cu trecutul poate duce la stoparea practicilor brutale ale aparatului conducător. Indiferent de poziţia intelectualilor, în final, politicienii, şi nu profesorii sau artiştii, iau decizia – nici în Polonia, nici în România nu s-a ajuns la finalizarea procesului lustraţiei.

Amintirea comunismului nu a fost şi nu este totuşi problema cea mai importantă care preocupă societăţile celor două ţări în ultimii 20 de ani. Acest loc a fost ocupat chiar de la începutul postcomunismului de economia şi de nivelul de trai al populaţiei. Polonia şi România au ieşit din totalitarism cu o economie complet falimentară. În România era, într-adevăr, mult mai grav, dar şi Polonia era săracă, mai ales comparativ cu vecina ei, Cehoslovacia. De la bun început, în Polonia au fost făcute însă reforme economice curajoase, iniţiate încă de pe vremea guvernului comunist al lui Mieczyslaw Rakowski. În urma lor, s-a ajuns la o explozie a micilor întreprinderi, care au devenit motorul economiei în prima jumătate a anilor ’90 (îmi cer scuze pentru doza de schematism a descrierii). România a fost nevoită, în schimb, să aştepte reformele cîţiva ani buni.

În ambele ţări, modernizarea şi creşterea economică au evoluat totuşi foarte inegal. Diferenţa dintre aşa-numitele Polonia A şi Polonia B (denumirile au apărut încă dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial) s-a adîncit. Varşovia şi oraşele mari s-au dezvoltat rapid, în timp ce centrele mai mici au stat pe loc, iar patologiile legate de sărăcie s-au amplificat. Nu alta a fost şi este situaţia, pînă astăzi, în România.

Unul dintre efectele nedezvoltării economice – emigrarea masivă în scop lucrativ – s-a făcut remarcat în ambele ţări. În Polonia vizează în special perioada care a urmat aderării la Uniunea Europeană, după 1 mai 2004. Atunci au plecat în străinătate, aproape de la o zi la alta, cîteva milioane de cetăţeni, în majoritatea lor tineri, alegînd mai ales Irlanda şi Marea Britanie. S-au angajat în domenii prost plătite şi lipsite de prestigiu – „spălătorul de vase“ a intrat în legendă, devenind într-o asemenea măsură simbolul acelui val de emigranţi, încît în Marea Britanie a apărut un ziar destinat emigranţilor, purtînd exact acest titlu. Oare românii nu au avut experienţe asemănătoare? Singura diferenţă a fost dată poate de ţările-ţintă – spre deosebire de polonezi, românii s-au îndreptat mai degrabă spre Europa de Sud, mai apropiată din punct de vedere geografic şi cultural.

Ambele ţări au resimţit explozia pieţei imobiliarelor şi rotirea spiralei creditelor de consum şi pentru locuinţe din ultimii ani. Cu toţii au ajuns brusc la concluzia că îşi pot permite propria locuinţă şi au început să se adîncească în datorii. Preţurile imobiliarelor au crescut, la fel ca ale creditelor contractate pe cîteva zeci de ani. Nu e de mirare că, atunci cînd a venit ultima criză, dezvol-tatorii au fost primii care au resimţit-o atît în Polonia, cît şi în România. Construcţiile s-au oprit precum macaralele deasupra clădirilor neterminate din Centrul Civic.

Economia postcomunistă a avut şi o parte întunecată. Acolo unde politicul s-a întîlnit cu afacerile, atît în Polonia, cît şi în România s-a ajuns, pe tot parcursul celor 20 de ani, la nenumărate scandaluri de corupţie. În Polonia, cel mai mare ecou l-a avut scandalul Rywin, izbucnit la sfîrşitul lui 2002, legat de crearea noii legi a mass-mediei. I-a afectat pe toţi cei care au fost asociaţi cu el, printre ei şi pe Adam Michnik, şeful Gazetei Wyborcza, cel care a provocat dezvăluirea lui. Toate aceste „învîrteli“ au avut o trăsătură comună – aproape în nici unul dintre cazuri ele nu au fost pe deplin elucidate şi nimeni sau aproape nimeni nu a fost condamnat. În ambele ţări, cauzele au fost similare: pe de-o parte, incapacitatea justiţiei, pe de alta, legăturile prea strînse dintre oamenii de afaceri şi politicieni. Aderarea Poloniei şi a României la Uniunea Europeană nu a schimbat prea multe – cele două se regăsesc, de ani buni, printre cele mai corupte state ale continentului.

Din punctul de vedere al politicii interne, Polonia şi România s-au apropiat, la un moment dat, foarte mult. În a doua jumătate a anilor ’90, ambele ţări erau conduse de coaliţii ample, formate din reprezentanţii fostei opoziţii democrate. În ambele cazuri au existat anumite încercări de reformă, pierdute însă în oceanul neputinţei şi al corupţiei, în aşa fel încît la cumpăna dintre secole au revenit la putere postcomuniştii, care, la rîndul lor, s-au îmbătat atît de tare cu puterea, încît au fost nevoiţi să o cedeze la următoarele alegeri. În acel moment, drumurile Poloniei şi României s-au despărţit. În România, partidele de opoziţie s-au înţeles şi au format o coaliţie (faptul că s-a destrămat mai tîrziu nu are o relevanţă prea mare în acest context), în schimb, în Polonia nu s-a ajuns la un compromis şi s-a format un guvern minoritar, ulterior, o coaliţie între dreapta şi partidele populiste.

În arena internaţională, Polonia şi România prezintă, de la un timp, o poziţie similară, lucru uşor de înţeles sub raportul condiţiilor geopolitice. În perioada interbelică, ţările noastre au fost aliaţi apropiaţi şi această tradiţie, cel puţin în stratul ei sentimental, este în continuare vie în relaţiile diplomatice. „Dacă e să facem o alianţă, atunci cu România!“, scria Julian Tuwim, unul dintre cei mai remarcabili poeţi polonezi ai perioadei antebelice. Din păcate, interesele apropiate nu înseamnă automat şi relaţii bilaterale strînse – este o şansă care încă nu a fost exploatată corespunzător de diplomaţia ţărilor noastre.

Şi în zona culturii se observă, în ultimii 20 de ani, anumite similitudini între Polonia şi România. Nivelul educaţiei culturale a societăţilor celor două ţări a scăzut, din păcate, simţitor. Interesul publicului este suscitat de produsele de calitate slabă, în mare parte din import – filme primitive, muzică simplistă de discotecă. Creatorii locali se limitează adesea la copierea modelelor occidentale. În România se copiază şi modele orientale, este vorba aici în principal de muzica de tip manea, corespondentul unor forme turceşti şi arăbeşti. În Polonia, direcţia apropiată manelelor (deşi fără accente orientale), denumită disco-polo, s-a bucurat de un anumit succes în anii ’90, dar apoi a lăsat locul popului indefinit, care este stăpîn acum pe posturile radio şi la petreceri. Deschizînd radioul, e greu cîteodată să deosebeşti piesele poloneze de cele străine, atît de mult seamănă. La fel este, de fapt, şi în România.

În contextul invaziei banalităţilor culturale pop, au apărut totuşi, în decursul celor 20 de ani, şi opere foarte valoroase. În ambele ţări s-a scris o serie de cărţi preţioase, s-a turnat un număr aproximativ similar de filme interesante, au apărut cîteva proiecte muzicale demne de atenţie. Bine, dar dacă le-am compara cu perioada interbelică, o epocă – şi în Polonia, şi în România – de explozie creatoare a unor remarcabili scriitori, dramaturgi, muzicieni şi artişti plastici? De ce realitatea postcomunistă nu îi impulsionează pe artişti să creeze capodopere? La această întrebare nu s-a găsit încă un răspuns convingător nici în Polonia, nici în România. Poate că trebuie să mai aşteptăm încă opera care va însuma aceşti 20 de ani, care va da răspunsul la întrebările care ne frămîntă şi care, în primul rînd, va oferi o descriere a lumii în care trăim.

Încheind această recapitulare succintă, schematică şi incompletă, trebuie subliniat faptul că experienţa poloneză a postcomunismului este, contrar aparenţelor, foarte apropiată celei româneşti, poate chiar mai mult decît celei cehe, slovace, maghiare sau lituaniene. Polonezii care vin în România, ca turişti sau în scopuri profesionale, sînt adesea surprinşi de cît de asemănătoare e cu patria lor. În fond, ne leagă mai multe decît ne despart şi epoca postcomunistă, la fel ca şi cea antebelică, reliefează fără echivoc exact aceste similitudini.

––––––––––––––––––

Adam BURAKOWSKI (n. 1977) – doctor în Ştiinţe Politice, angajat al Institutului de Studii Politice al Academiei Poloneze de Ştiinţe, vicedirector al Polish Radio External Service, autorul volumului Geniusz Karpat. Dyktatura Nicolae Ceauşescu 1965-1989 (Geniul din Carpaţi. Dictatura lui Nicolae Ceauşescu 1965-1989).

Text inedit oferit cititorilor de limbă română

Traducere din limba polonă de Sabra DAICI