OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Oricit ar fi el de prozaic sau chiar sceptic, nici un iubitor de literatura si mai cu seama de poezie nu va contesta ca Ardealul a fost si este un tarim incitant pentru cei in masura sa perceapa rezonanta unui peisaj cultural aparte si sa-l transpuna artistic. Nu este vorba aici de „mitul“ unei regiuni, cintat cu entuziasm, cind elogios, cind elegiac, inca din secolul al XIX-lea, nu este vorba de imnuri dedicate ei la toate nivelurile creatiei literare si in toate limbile de circulatie transilvana. Este vorba de faptul ca in acest spatiu intracarpatin s-au intilnit, s-au intretaiat si s-au suprapus atitea frecvente, sensibilitati, nationalitati, limbi si limbaje, s-au declansat atitea impulsuri creatoare, incit se poate vorbi de o arta, o literatura specific transilvana.

Asemenea generalizari de buna seama nu servesc reflectiei critice, se cer insa constatate sau presupuse, urmind ca exemplele, fenomenele cultural-artistice sa fie privite aparte, cu un discernamint cit se poate de transant. Daca incalcam aici regula tratarii singulare a creatorului singular, o facem nu doar din motive de spatiu, ci si pentru ca pe Franz Hodjak si pe Werner Söllner ii leaga mult mai multe si cu totul alte relatii freatice, dincolo de provenienta comuna ardeleneasca, aceasta fiind tocmai atipic ardeleneasca: Hodjak provine din bunici de origine slovaca, austriaca, svabeasca si saseasca, iar mama lui Söllner a fost sasoaica, tatal lui svab. Dar iata ca opera lor vadeste ca in aceasta Transilvanie a functionat un principiu paradoxal precum insasi poezia lor: cu cit mai amestecat, cu atit mai bine, ba chiar fascinant.

Pozitia literaturii germane din Ardeal si din Banat, din Romania de dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial, este un caz cu totul aparte, si fiecare din exponentii ei de-a lungul vremii se opune sau se sustrage prin opera sa oricarei abordari ce ar estompa diferentele, ar impaciui adversitatile, ar dezamorsa contradictiile. in ce priveste relatia ei cu literatura romana, multe se cer luate in considerare si reflectate, or literatura este tocmai mediul cel mai propice unei discutii inspre intelegere reciproca.
Dictatul cultural comunist i-a „ingramadit“ pe scriitori si artisti, ca pe toti intelectualii, intr-o inchipuita grupare solidara, insa deloc omogena, diferentele de limba si traditie culturala dovedindu-se, in continuare, o dificultate greu de trecut.

Rolf Bossert, care a resimtit si a formulat cu deosebita acuitate ironica starile conflictuale si tensiunile totalitarismului, si-a pus cu haz si simt pentru dedublarile curente in acel sistem, dar si pentru diferentele substantiale si esentiale, intrebarea: „Cum/ se poate traduce aroma/ unei gogosi/ in limba germana?“. Toti acei scriitori postbelici care au scris in aceasta limba si in traditia ei specifica in Romania, parasind in majoritatea lor tara sub Ceausescu sau in perioada imediat urmatoare, au fost si mai sint preocupati profund de asemenea intrebari, reflectind teoretic si literar la problema reprezentarii unei realitati cu un specific intru totul aparte, intr-o limba de traditie si factura rational-apuseana intru totul diferita. Tocmai in tentativa permanenta de a solutiona estetic aceasta problema consta atit farmecul specific al acestei literaturi, ce s-a dovedit a stirni interesul cititorului german, cit si o cauza pentru numeroase esecuri pe piata occidentala.

Werner Söllner formuleaza succint pozitia scriitorilor germani de pe vremea comunismului: „Am fost de parere ca exista o literatura germana din Romania care isi procura subiectele din lumea inconjuratoare, in care ea prinde fiinta, si incearca sa trateze aceste subiecte intr-o limba care a luat fiinta in alta parte si este limba altei tari, dar, in acelasi timp, o limba amprentata intr-un fel ce ne indreptateste sa spunem: «Asta este limba noastra, asta este literatura noastra.»“ Poetul, care si in Occident evoca tristetea pierderii acelui climat creator ce se pastrase pina si in sinistrul Bucuresti ceausist, resimte plecarea ca o amputare: „Chiar si eu care am plecat indoit/ si intreit, chiar si eu uit/ si incet ma preschimb intr-un altfel/ de strain, tot mai orb/ de departare“. Departarea, plecarea este si tema romanului Pietre de hotar al lui Franz Hodjak: „Harald Frank pur si simplu mergea de-a lungul soselei, cu toate ca nu stia de ce si incotro. Harald Frank stia doar ca nu merge inspre nici un viitor“.

Nascut in 1944 la Sibiu, Hodjak a devenit clujean, preluind dupa un studiu germanistic redactia germana a proaspat fondatei edituri Dacia, publicind insa – cu o singura exceptie – cele sapte volume de poezie si trei de proza, cit si patru carti pentru copii, la Bucuresti si in RDG. in 1992 paraseste Romania pentru a-si recladi o existenta de scriitor in Germania, fiind unul dintre putinii care reusesc cu succes aceasta tranzitie – de altfel cu o remarcabila fertilitate, alternind cam tot la doi ani o carte de proza (povestiri si trei romane) cu una de versuri. Werner Söllner, nascut in 1951 la Horia, s-a format in Clujul universitar, fiind influentat de creatia prietenului mai in virsta, care i-a si scos primele volume de versuri la Editura Dacia. Nici plecarea lui la Bucuresti, unde a ajuns redactor la Editura Ion Creanga, nu a afectat aceasta inrudire, aceasta apropiere ce a rezistat pina si rupturilor inevitabile cu care s-a soldat parasirea Romaniei, cu zece ani inaintea fostului mentor.
Amindoi vorbesc de aceste dislocari uneori dureroase ca de niste confirmari pentru o alienare umana funciara, ce nu tine de tara sau de sistemul politic ori de mediul literar. Hodjak priveste cu un ochi deosebit de critic trecutul sau romanesc, marcat de incercarile anevoioase de a pacali functionarimea „din domeniul culturii“ si de a publica totusi texte cit de cit oneste, considerind „sopirlele“ strecurate ca niste marturii ale esecului: „Cel tirziu astazi este limpede: au fost esecuri nete toate victoriile inchipuite pe care le-am sarbatorit.

Pentru ca singurul numar indivizibil este adevarul“.
Iar acest adevar este pentru amindoi conditia omului ca un strain in lumea aceasta, oriunde s-ar afla. Astfel, Franz Hodjak se autointituleaza sarcastic „turc german din Romania“, nefacind insa „caz“, ci reflectind detasat: „Poate ca mai si exagerez eu cu alienarea acolo si aici“. Iar Werner Söllner, reclamat bunaoara de Curierul romanesc ca „un sas de-al nostru“, rezuma cu conciziune lirica: „Citeodata-n vis, de dincolo de cortina,/ tara mea imi apare goala ca sa ma-nvete/ minte. Fara curva asta eu sint un strain./ Fara numele ei uit numele iubitei./ Fara durerea asta uit de mine. Fara inchisoarea asta/ nu sint liber. Fara libertatea asta nu sint/ legat de mine. Minca-le-ar Apusul sa le manince“.
Tocmai ironia poetica exemplificata aici sta la baza acestor creatii literare ce nu-si dezmint radacina dintr-o tara si un sistem care, in ochiul cititorului german, are calitati primar exotice, dar totodata depisteaza trasaturi similar de grotesti si in aparent bine rinduita lume occidentala. Hodjak isi gaseste pretutindeni confirmata „credinta sanatoasa ca ceea ce nu poate functiona nu va functiona niciodata, dar de aceea nu sta lumea-n loc“, formulata in romanul emigrarii, Pietre de hotar. Söllner vorbeste ba de „icnetul inabusit cind am vazut/ ce am vazut“, ba de „Risul ce/ ma apuca si ma scutura cind vad/ ce vad“, iar Hodjak spune: „Toate la care te uiti/ iti deschid ochii“.

Nici unul dintre ei nu mizeaza pe acel „bonus al exotismului“, cum l-a numit prietenul comun, criticul Peter Motzan, ci isi dinamizeaza textele prin diferentele de nivel si de rationalitate dintre lumile prin care au trecut si tot trec, interzicindu-si orice speranta si abtinindu-se de la orice judecata de valoare. „N-am fost visator niciodata. De cosmaruri poate“, spune Hodjak, iar Söllner recunoaste pina si poezia si limbajul ei ca un sindrom al descompunerii: „Cuvinte se destrama cuta dupa cuta,/ ca pielea ce odata ne-a cuprins./ Of, limba, tu, mireasa mea cea muta –/ pling dintr-un ochi, silabisit si stins“. in constiinta acutei lipse de perspective promitatoare ce se manifesta in aceasta literatura, acelasi Peter Motzan care in anii ’70 a citit-o ca incurajare si „mijloc de supravietuire“, marturiseste ca acum ea ii daruie „ceasuri de fericire“. Dupa cum si Werner Söllner insusi descopera valentele consolatoare ale resemnarii: „Prin scris nu pot sa schimb lumea, dar pot s-o suport asa cum este“.

Franz Hodjak tine hangul acestei atitudini deziluzionate in versuri de deosebita plasticitate translucida: „iar un betiv se clatina in tacere/ intr-un fel/ ce te face sa-ti simti/ deslusit neputinta“ – „iar batrinul s-a scufundat/ atit de adinc in ginduri/ incit nici nu-si da seama/ ca/ moare“. Versuri in drum spre tacere. Prin limbaj, totusi, lucrurile si starile sint aduse in situatia de a se releva singure, realitatea sa se autodescifreze, sa se autodesluseasca cititorului, sa-l scoata pe acesta din rezerva – pentru a-l lasa singur cu sine insusi. Aceasta poezie nu se sustrage celui care cauta sa se identifice cu ea si nici celui care simte nevoia unui sprijin spiritual sau sentimental. Profesionalitatea ei estetica, mestesugul poetic, insa, sint o permanenta solicitare de a ne concentra si de a pastra distanta – atit fata de noi insine, cit si fata de text.

In proza lui Franz Hodjak accentele sarcastice prevaleaza voluptatea resemnarii si blindetea ironiei ce domina in poezie. Istorisirile sint profund marcate de absurd, clowneria sora cu tragismul le confera un soi de intelepciune non-rationala, ba chiar nebuneasca. Fictiunile sale anecdotice tind sa intreaca realitatea din care sint inspirate, acceptind totodata sub semnul unei lehamite universale ca pina si fantezia scriitoriceasca nu este intotdeauna in masura sa intreaca inventivitatea absurda a istoriei „adevarate“. Grotescul fatalitatii pluteste deasupra povestirilor si a romanelor sale. Ultimul roman publicat poarta titlul O valiza cu nisip – imagine frapanta a voiajorului cu neantul in bagaj.

Ramine, totusi, micul si marele triumf al rostirii, lapidar celebrat de catre Franz Hodjak nu doar in poezia care da titlul primului sau volum publicat dupa ce a devenit cetatean german, Pierdere de tara: „viata furata, Doamne, incerci/ s-o recuperezi. tara insa// ti se fereste din cale. in ce directie/ ai sa te ratacesti? opreste-te// si tu la rascruce/ si dispera“. Precum compatriotul lui fara de patrie Franz Hodjak, si exteritorialul Werner Söllner abdica de la pretentia de a elucida „strafundurile“ unei existente lezate si scindate, transpunindu-le cu o usurinta dobindita printr-o extraordinara asiduitate a travaliului liric intr-un Chanson pariziano-transilvano-romano-european: „Frunzisul pe copaci drapat/ si pielea drapata pe ginduri/ Parisu-n ploaie mi-a spurcat/ pornirea-nspre strafunduri“.