Primele scrisori trimise de Havel soţiei sale stau sub
semnul nesiguranţei şi al fricii de necunoscut, dar, mai presus de orice, al
fricii de neant – „faţa modernă a diavolului“. Fiecare cuvînt scris este o
încercare disperată de scrijelire cît mai adîncă în real, realul concret şi
tangibil, acum ascuns: „Aici, unele mărunţişuri contează mai mult pentru
liniştea interioară decît îşi poate imagina cineva afară“. Desprins din lumea
căreia îi aparţinuse, Havel apucă cu înverşunare tot ceea ce-l poate duce, sub
o formă sau alta, mai aproape de ea. Şi are la îndemînă cuvintele. Fiecare
cuvînt scris ascunde un fior al dramei pe care cel ce e închis o trăieşte. Cu
cît tonul este mai vehement, mai imperativ şi mai precis, cu atît apropierea de
exterior devine mai posibilă: „Mă interesează totul pentru că nu ştiu nimic“.
Cuvintele apropie, sparg lumi, purifică. Lumea ce i se
deschide acum îl poate ajuta în lungul proces de autoconstituire, piatră cu
piatră, cuvînt cu cuvînt. „Încerc să privesc filozofic pedeapsa asta a mea“,
notează Havel pe 13 noiembrie 1979. Nu se amăgeşte spunîndu-şi că va ieşi din
detenţie mai bun, ci măcar aşa cum a intrat. E modest, liber, nevinovat. Îi
este însă frică şi de dezordinea exterioară pe care această plecare o lasă în
urma ei. Corespondenţa încearcă să suplinească o absenţă. Temporară, nu
permanentă. Fiindcă el este plecat undeva, pentru puţin timp, nu prea
departe...
Acestea sînt impresiile pe care ni le lasă, atunci cînd îi
scrie Olgăi despre cum ar trebui îngrijită proprietatea de la Hrádeˇcek, despre
vînzarea mobilei din apartamentul aflat la Praga, înlocuirea apartamentului cu
unul mai mic, maşină, vecini, detalii tehnice, „pachete de închisoare“ etc. Dă
directive, se grăbeşte, forţează nota, îi cere imperativ Olgăi să-i răspundă la
întrebările trimise, să îi scrie cît mai mult şi cît mai des, suferă ca un
adolescent cînd iubita îi spune că nu îl mai sărută... fiindcă ştie el de
ce..., dă sfaturi de viaţă: „Fii calmă, liniştită, veselă, harnică, sociabilă,
amabilă cu toţi, optimistă, ai grijă de tine, îmbracă-te frumos. Spune doar
lucruri inteligente. Nu amîna obligaţiile neplăcute, citeşte cu atenţiescrisorile mele şi încearcă să îndeplineşti sarcinile pe care ţi le trasez. Fii
curajoasă, dar prudentă. Preţuieşte-mă, fie-ţi milă de mine, dar nu într-atît
încît să te întristezi. Nu-ţi pierde speranţa şi iubeşte-mă!“.
Este momentul bilanţurilor, al adevărului, al maturităţii.
Asemenea unei ploi de vară, cuvintele lui se sparg violent de pietre, însă se
întorc de fiecare dată mai cuviincioase înapoi. Toate întrebările pe care Havelşi le pune în scrisori sînt, în fond, un şir de încercări improvizate, necesare
pentru a-şi clarifica viaţa interioară. Scriind, Havel se izbeşte de întuneric,
de încercări şi eroare, face faţă presiunii neantului, experimentează limitele
propriei existenţe finite şi lumeşti, filozofează din dorinţa de a găsi „calea
cea dreaptă“, lumina; într-un cuvînt, nu renunţă la viaţă.
Smuls din lumea care dădea sens propriei sale vieţi, în
scrisoarea datată 1 noiembrie 1980, Havel începe să-şi pună problema
„raportării“ la această lume sau, mai degrabă, a responsabilităţii pe care o
are faţă de ea, tocmai din pricina faptului că îi este acum ascunsă. Leagă
fiinţarea individului în lume de raportarea la ceva din exteriorul său, la ceva
asemănător propriului orizont existenţial. Acest orizont existenţial este
analizat prin prisma a cîtorva straturi: cel fizic (închisoarea – mediul în
care a fost aruncat momentan şi în care încearcă să fie el însuşi), orizontul
real, concret al existenţei (care nu este absolut şi esenţial şi care îşi
schimbă structura constant, în funcţie de importanţa relaţiilor, a valorilor, a
iubirilor, a fricilor etc.) şi cel mai ascuns, dar şi cel mai greu de pătruns,
unul final şi absolut, perceput ca fiind Dumnezeu.
Prin corespondenţă, Havel înlătură distanţa fizică,
nepermiţîndu-i acesteia să se transforme în distanţă spirituală şi mentală. Din
1980 încolo, scrisorile îşi pierd din ce în ce mai mult caracterul general,
concret, devenind adevărate meditaţii. Detaliul personal, intim nu apare în
scrisori, fie din prudenţă, fie din teama de a nu fi folosit abuziv de Poliţia
secretă, fie din timiditatea autorului. Însă, cu fiecare cuvînt, se simte că
cei doi soţi (care au trăit împreună peste 40 de ani) sînt atît de profund
legaţi, încît orice comentariu ar devaloriza în mod cert această relaţie.
Problema identităţii umane – cu tot ceea ce presupune ea:
criza identităţii, dezintegrarea specificităţii umane, pierderea a tot ceea ce
conferă existenţei „o ordine, o continuitate şi o finalitate“ – rămîne în
centrul viziunii sale despre relaţiile interumane. De asemenea, noţiunea de
responsabilitate umană capătă o importanţă tot mai mare, fiind privită ca punct
din care derivă întreaga identitate, ca ax, principiu etc.; ea nu poate fi
propovăduită, spune Havel, pe urmele lui Levinas, ci este înnăscută, fiindcă nu
poate începe decît de la sine.
Temele pe care Václav Havel le dezbate în scrisorile trimiseOlgăi sînt responsabilitatea, boala, moartea, sensul vieţii, identitatea,
teatrul (scrie pagini minunate!) etc. Încercînd să răspundă la întrebarea „de
ce să trăieşti?“, el încearcă să definească, în pagini întregi, nu diferitele
valori specifice şi idealuri ale vieţii, ci existenţa umană ca subiect al
acelor valori şi idealuri. Pentru majoritatea oamenilor însă, ne spune Havel,
răspunsul la întrebarea privind sensul vieţii este dat înainte ca aceştia să se
întrebe asta. Fiindcă fiecare răspunde la întrebare prin viaţa pe care o
trăieşte, luptînd sau ţinînd la ceva, trăind pentru ceva sau cineva.
Indiferent de alegerile pe care le fac, de diferenţele care
îi separă, de ideologii sau de credinţe, ceea ce îi uneşte pe oameni este
simplul fapt că ei cred: în viaţă, în sensul ei, în idealurile şi
semnificaţiile valorilor vieţii.
Din păcate însă, această convingere „naturală“
că anumite lucruri contează ne arată cît de puţin ies oamenii cu adevărat din
ceea ce sînt sau din ceea ce cred că sînt, pentru a-şi pune cu toată
seriozitatea întrebarea privind sensul vieţii, sensul propriei
responsabilităţi: „Totuşi, credinţa lor este spontană, nu reflectată. Nu este
ceva în şi prin sine, pentru că ei nu au ieşit niciodată cu adevărat din
credinţa lor pentru a încerca să o cuprindă şi să o înţeleagă ca pe o problemă
metafizică“. „A găsi sensul vieţii“, continuă Havel, „nu este un punct plasat
la finalul vieţii, ci începutul unei perioade mai profunde. Este precum o
lumină a cărei sursă nu o putem vedea, însă în a cărei iluminare continuăm să
fim – fie că ne delectăm în abundenţa sa de neînţeles, fie că suferim de pe
urma sărăciei sale de neînţeles.“
Din punctul lui de vedere, cei care îşi pierd sensul vieţii
sînt oamenii apatici, cei ce se înstrăinează de lume şi, implicit, de sine. „În
concluzie, cred că renunţarea, indiferenţa, înăsprirea inimii şi lenea
sufletului sînt dimensiuni ale unei veritabile «lipse de credinţă» şi ale unei
veritabile «pierderi a sensului». Persoana care a căzut în această stare nu
doar că încetează să se întrebe ce sens are viaţa, ci nu mai răspunde nici
măcar spontan la această întrebare, trăind pentru ceva – doar pentru că trebuie,
pentru că nu îi dă pace, pentru că este aşa cum este. […] Tragedia omului
modern nu constă în faptul că acesta cunoaşte tot mai puţine despre sensul
propriei sale vieţi, ci că acest lucru îl deranjează tot mai puţin“. Devenim
fiinţe capabile de a săvîrşi un miracol, de a aduce binele, doar dacă ne pasă,
doar prăbuşindu-ne de bunăvoie în vacarmul lumii, din dorinţa de a face ca
vocea noastră să conteze.
A nu renunţa la tine înseamnă, indiferent de circumstanţele
existenţiale, a te deschide către alţi oameni, către lume sau către societate.Václav Havel priveşte perioada de încarcerare ca pe o etapă necesară şi
inevitabilă a vieţii sale, iar ceea ce îl uimeşte cel mai tare este timpul care
a trebuit să se scurgă pînă la a se ajunge aici; să trăieşti, ştiind că vei fi
închis, aşteptînd acest timp şi asumîndu-ţi-l, fiindcă „«masa» sufletului meu
şi cîmpul de gravitaţie prin care zbor sînt astfel alcătuite încît zborul meu
nu putea pur şi simplu să se încheie altundeva.“ Închisoarea ca destin. Cîţi,
oare, nu au trăit asta? Marile sale planuri (să studieze, să scrie în
închisoare) se dovedesc a fi naive, deoarece este imposibil, în fond, să
transmiţi altcuiva experienţa în sine.
Nu intenţionează să devină martir, iar această atitudine
reiese în mod firesc din identitatea sa: „mai exact, trebuia să mă comport
astfel; nu exista nici o altă cale...“. (În Pe scurt, vă rog!, Havel aminteşte
că, în timpul unei pneumonii deosebit de grave, contractate în închisoare,
printre multe altele, este eliberat – în 1983 – de teama de a nu deveni
martir.)
Aceste epistole sînt o invitaţie adresată fiecăruia dintre
noi la a ne redefini, cu fiecare pas, fiecare greşeală, la a ne desăvîrşi
„eul“, prin confruntarea permanentă cu propria cădere în lume, şi la a ne
întoarce cu seriozitate „către esenţa lucrurilor“. Închisoarea a fost pentru
Havel locul în care Dumnezeu l-a privit pentru prima oară sub lupă şi, precum
Hristos, va ajunge şi el să se simtă victorios, însă doar în virtutea
înfrîngerilor pe care le suferă: „[…] şi, totuşi, ele sînt, în acelaşi timp, o
victorie: poate doar pentru faptul că am reuşit pînă la urmă să mă adun cu
ajutorul lor (depăşind mai multe obstacole banale exterioare şi profund
interioare decît i-aş dori vreodată cuiva care scrie ceva), şi acum am ajuns să
mă simt mai bine decît atunci cînd le-am început. E ciudat, dar s-ar putea ca
acum să fiu mai fericit decît oricînd în decursul ultimilor ani. Pe scurt, mă
simt bine şi te iubesc“.
Václav HAVEL
Scrisori către Olga
Selecţie de Jean Grosu
Traducere şi note de Mădălina Ţurcanu şi Laura Cruceru
Ilustraţie copertă Andrei Gamarţ
Editura Art, Bucureşti, 2009, 415 p.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters