OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Pentru prima data, dupa 65 de ani de istorie complicata, Romania a sarbatorit Ziua Nationala intr-o atmosfera de normalitate. Fara discursuri patriotarde, fara patimi politice si fara trucaje inutile, 1 Decembrie 2005 ar putea fi socotita ziua intrarii noastre in lumea civilizata. Parada militara a ramas, astfel, singurul semn al puterii cu care au defilat conducatorii tarii. Aceasta parada sugereaza insa mai mult: ca Romania este in NATO si beneficiaza, la nevoie, de asistenta armata a Aliatilor, ca romanii se pot simti, dupa multi ani de incertitudini, in siguranta si ca acest lucru le-ar putea reda increderea si mindria, pierdute in lungul si ocolitorul drum spre democratie.

Copiii s-au putut fotografia cu tancurile si masinile de razboi scoase in strada de Ziua Natioanla, iar primarul capitalei si presedintele au inaugurat cu aceasta ocazie sezonul Sarbatorilor de iarna in fata miilor de bucuresteni veniti in Piata Universitatii. Aceasta zona este sensibila, iar Traian Basescu a folosit-o cu precautie, spunind doar citeva propozitii. Lumea a fost insa cucerita de spontaneitatea presedintelui, iar „va iubesc romani“ a avut un impact mai mare decit toate discursurile patriotice spuse in ultimii 15 ani. Traian Basescu stie cum sa cucereasca publicul, dar trece prea usor peste trecut. Piata Universitatii folosita de bucuresteni acum 15 ani pentru a marca „zona libera de comunism“ a devenit in prezent spatiul comun de sarbatoare, fie ca este vorba de Ziua Nationala, de meciurile cistigate la fotbal sau de noaptea Anului Nou. Aici se pregateste feeria artificiilor si tot aici locuitorii Capitalei au invatat sa se bucure impreuna, poate pentru a rascumpara intr-un fel momentele tragice din perioada 1990-1991, cind bucurestenii erau impartiti in doua tabere: cei care cereau democratie si procesul comunismului si ceilalti, intaritati de regimul Iliescu sa se ralieze minerilor. Traian Basescu facea parte atunci din grupul celor tacuti, apropiati mai degraba puterii decit contestatarilor ei. De aceea schimbarea lui la fata ar fi mai credibila daca ar face o declaratie publica de condamnare a comunismului.

Tabuizarea acestui subiect in discursul presedintelui este neasteptata, dupa declaratia lui facuta la ultima confruntare dinaintea celui de-al doilea tur de scrutin, care l-a adus in fotoliul de la Cotroceni: „ce blestem o fi pe poporul asta de a ajuns pina la urma sa aleaga intre doi fosti comunisti? Intre Adrian Nastase si Traian Basescu. In 15 ani, nu a aparut unul sa vina din lumea asta, sa nu fi fost tarat de naravurile comunismului, sa nu fi fost afectat de nimic“.
Aceasta marturisire, facuta brusc de fostul candidat la presedintie, l-a lasat fara cuvinte pe contracandidatul sau si i-a adus lui Traian Basescu noi sustinatori, care acum asteapta din partea lui gesturi convingatoare. In fond, ce pierde seful statului prin condamnarea crimelor din perioada regimului comunist? Presedintele face poate un calcul aritmetic si se gindeste ca o parte din cei 4 milioane de fosti membri PCR ar fi jenati sau s-ar simti stigmatizati daca ar face o declaratie de blamare a fostului regim totalitar. Sau poate se gindeste ca, dupa o astfel de declaratie, cei care au suferit in inchisorile comuniste ar cere despagubiri materiale statului roman. Astfel de socoteli sint insa prea meschine, iar Traian Basescu a spus la inceputul mandatului sau ca ar condamna comunismul, dupa modelul Holocaustului, daca i s-ar aduce dovezi clare in legatura cu genocidul fizic si moral pus in practica de reprezentantii acestui regim. Intre timp mai multe personalitati publice si organizatii neguvernamentale i-au trimis presedintelui „dovezile“.

Traian Basescu nu pare inca dispus sa le foloseasca pentru a se convinge, daca nu stia, ca stalinismul si ceausismul au umilit poporul roman prin infometare, izolare, confiscarea caselor si a paminturilor, arderea bibliotecilor, iar inchisorile au fost umplute cu peste un milion de detinuti politici. Ceea ce poate nu a inteles presedintele, opunindu-se condamnarii comunismului, este ca igonorarea deliberata a trecutului antreneaza falsificarea prezentului, iar normalitatea pe care incearca sa o creeze va ramine incompleta cita vreme se va cantona in vechile tabu-uri.