OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Este interesant şi instructiv de urmărit comportamentul principalelor partide politice din România de după 1990. Pentru aceia care îşi fundamentează alegerea politică nu pe baza promisiunilor electorale, ci pe relaţiile din cadrul vieţii de partid şi pe atitudinea democratică (sau nedemocratică) a partidelor aflate la guvernare într-un anumit moment al istoriei, schimbarea de comportament a fost o surpriză. „Stilul“ de conducere şi de prezentare publică a unui partid depinde de circumstanţă, de contextul politic în care acela ajunge la un moment dat. Ceea ce fac partidele noastre este să se înlocuiască permanent prin abordarea şi prezenţa lor politică. Ceea ce alaltăieri era PSD, mai ieri era PNL, iar astăzi este PDL. Partidul Social Democrat, altădată perceput ca partid „monolit“, bine structurat ierarhic, condus autoritar şi netransparent în zilele sale bune, este acum un partid care face un titlu de glorie din „democraţia sa de partid“, expresie cu care înlocuieşte lipsa de autoritate a conducerii sale faţă de tendinţele disidente cotidiene.

 

PSD seamănă acum destul de mult cu Partidul Naţional Liberal din perioada anterioară guvernării 2004-2008. La rîndul lor, guvernînd, liberalii au fost de nerecunoscut: au făcut mai tot ce făcuseră reprobabil social-democraţii înaintea lor. Au guvernat prin ordonanţe cu dedicaţie, s-au comportat cît se poate de populist cu bugetul ţării, n-au iniţiat nici o reformă serioasă şi s-au remarcat doar prin disciplina de partid de tip monolit, lipsindu-se de oricine rupea rîndurile. Celălalt partid care a supravieţuit anilor ’90 şi care a căpătat astăzi putere este, evident, Partidul Democrat. Acesta joacă astăzi rolul partidului „monolit“. Condus autoritar, bine structurat ierarhic, netransparent, îşi asumă guvernarea ajutat de un PSD aflat într-o continuă căutare de sine. Particularitatea acestui partid, particularitate ce poate explica într-o anumită măsură succesul său, este dată de personalitatea excepţională (aici, doar cu sensul de „rar întîlnită“) a lui Traian Băsescu. Acesta este specialist în a stîrni crize în rîndul aliaţilor de la guvernare, cu scopul de a-i slăbi pe aceia şi de a-şi consolida propria putere.

 

A inaugurat aceste practici în 1997, cînd, pe fondul unei lipse prelungite de vizibilitate a PD-ului (condus pe atunci de Petre Roman) şi aflat la guvernare alături de CDR, Traian Băsescu, ministru pedist cu imagine bună, trece la atac: Guvernul Ciorbea este neprofesionist, ineficient şi discută prea mult în loc să facă reformă. Ne aducem aminte: rezultatul a fost înlocuirea lui Victor Ciorbea cu Radu Vasile, un personaj grosolan, atras ulterior în PD. Băsescu punea astfel în practică, cu succes, conceptul de opoziţie în sînul puterii. În 2004-2008, tactica a rămas aceeaşi, ţinta a fost schimbată. Acum, PNL – primul partid al Alianţei DA – începea să piardă teren în faţa partidului lui Traian Băsescu, care devenise între timp preşedintele României şi care îi acuza pe liberali cu „bileţele“. Traian Băsescu ştie, acum a învăţat şi PDL-ul: este mult mai eficient să cîştigi imagine criticînd decît guvernînd. Pînă în acest moment, Traian Băsescu s-a abţinut să-şi atace aliaţii conjuncturali, mulţumindu-se să-i şicaneze cu infiltrări de genul Virgil Ardelean la conducerea Doi Ş’un Sfert, plus încercarea de a-l trimite pe Adrian Năstase, laolaltă cu „Mătuşa Tamara“, în faţa justiţiei. În ce fel ar fi diferit contextul actualei guvernări de coaliţie?

 

La acest început de mandat, „primul partid“ nu mai este partidul aliatului, ci chiar Partidul Democrat (Liberal). Preşedintele şi-a asumat public paternitatea Guvernului împreună cu PSD-ul. Este apogeul puterii democraţilor, care pînă acum nu au avut vreodată poziţia de premier (Guvernul FSN nu se pune). O altă diferenţă este dată de faptul că PSD-ul ştie ce au aflat ţărăniştii şi liberalii pe pielea lor, şi anume că nu pot avea încredere în parteneriatul cu Partidul Democrat (Liberal). Din acest motiv, social-democraţii par mereu în alertă la orice mişcare venită dinspre parteneri, ceea ce, într-un final, le va putea fi de folos. Fiind perceput drept cel de-al doilea partid, social-democraţii sînt cei care pot încerca reţeta de opoziţie în sînul puterii, iar alegerile de anul acesta le pot da şi motivele necesare.