OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Recent, ziarul Cotidianul a facut o ancheta despre „oamenii providentiali“ ai culturii romane. Printre cei mentionati au fost Titu Maiorescu si I.L. Caragiale. Pentru acest prim numar din 2006, ne-am gindit sa va oferim mostre din gindirea celor doi autori. Acum, ca si acum mai bine de un secol, frazele isi pastreaza actualitatea si scormonesc in apatia noastra transformata in absenta de criterii si spirit critic. Fragmentele sint culese din volume mai indepartate in timp sau mai recente, pastrindu-se ortografia din acele editii.

Mai este oare timp de scapare? Mai este oare cu putinta ca o energica reactiune sa se produca in capetele tinerimii romane si, o data cu despretul neadevarului de pana acum, sa destepte vointa de a pune fundamentul adevarat acolo unde se afla astazi numai pretentii iluzorii? Poate soarta ne va acorda timp pentru aceasta regenerare a spiritului public si, inainte de a lasa sa se strecoare in inima nepasarea de moarte, este inca de datoria fiecarii inteliginte ce vede pericolul de a se lupta pana in ultimul moment in contra lui.

O prima gresala, de care trebuie astazi ferita tinerimea noastra, este incurajarea blinda a mediocritatilor. Cea mai rea poezie, proza cea mai lipsita de idei, discursul cel mai de pe deasupra – toate sunt primite cu lauda, sau cel putin cu indulgenta, sub cuvint ca „tot este ceva“ si ca are sa devie mai bine. Asa zicem de 30 de ani si incurajam la oameni nechemati si nealesi! Domnul X e proclamat poet mare, domnul Y – jurnalist eminent, domnul Z – barbat de stat european, si rezultatul este ca de atunci incoace mergem tot mai rau, ca poezia a disparut din societate, ca jurnalistica si-a pierdut orice influenta; iar cit pentru politica romana, fericite articolele literare, carora le este permis sa nu se ocupe de dinsa!
De aci sa invatam marele adevar ca mediocritatile trebuiesc descurajate de la viata publica a unui popor, si cu cit poporul este mai incult, cu atit mai mult, fiindca tocmai atunci sunt primejdioase. Ceea ce are valoare se arata la prima sa infatisare in meritul sau si nu are trebuinta de indulgenta, caci nu este bun numai pentru noi si deocamdata, ci pentru toti si pentru totdeauna. (Titu Maiorescu, In contra directiei de astazi in cultura romana, 1868, in volumul Critice, Editura pentru literatura, 1966, Antologie si prefata de Paul Georgescu, text stabilit de Domnica Stoicescu)

Voi critica bucataresele si stapinele, flasnetele si amatorii lor, chelnerii, birjarii si musteriii; voi critica tramvaie, tramcare, precupeti, marfa, consumatori – tot. Voi fi sever, dar drept. Voi fi blind si naiv in forma, dar violent si caustic in fond.

Si, cu toata josnicia obiectului, cu toata urbanitatea tonului meu, sint sigur ca se vor gasi multi compatrioti sa faca aspra critica criticii mele. Parca-i auz... „Cum, domnule? D-ta denunti strainilor micile noastre mizerii, si inca unde? In Universul, care are un tiraj colosal. Vrei sa imprastii in toate unghiurile lumii veninul pesimismului d-tale? Rufele murdare, domnule, trebuie spalate in familie, cum zice francezul!“
La toate astea raspund anticipat... Domnilor, francezul o fi zicind asa; dar eu am vazut acu de curind ca francezii fac nu cum zice francezul. Pe urma, orice critica implica o plingere, si orice plingere implica o dorinta: plingerea impotriva a ceva care-mi tulbura linistea, care ma supara, care-mi face rau, si dorinta, daca nu a suprimarii acelui ceva, cel putin a pedepsirii lui – o razbunare ca toate razbunarile.

Cit despre denuntarea micilor noastre mizerii fata de straini... A! domnilor, desigur ma socotiti din cale-afara naiv ca ma credeti in stare a-nghiti asa mofturi!
Sa ma iertati: aci nu-i vorba de murdaria rufelor, e vorba de bubele trupului.
Auzi dumneata! Sa n-afle strainii de micile noastre mizerii!
Dar asta, domnilor, nu e judecata de barbat; e curata tachisma muiereasca; asta mi-aduce aminte de cocheta vesteda: ar vrea mititica sa faca si pe dentistu-i cunoscut s-o creaza ca are toti dintii naturali. O, ilustrii mei patrioti! Dar strainii, oricit am tacea despre micile noastre mizerii, ni le stiu mai bine chiar decit ni le stim noi – si pe cele mici, si pe cele mijlocii si pe cele mari – si n-au naivitatea, ca multi dintre noi, sa-si faca iluziuni, nici interesul, ca multi dintre noi, sa-si minta asupra starii noastre publice. (I.L. Caragiale, Despre lume, arta si neamul romanesc, Editura Humanitas, 1994, Selectia textelor si Cuvint inainte de Dan C. Mihailescu)