Autor: 
Categoria: 
Între 8-10 aprilie, Institutul
Cervantes a prezentat, la Cinema Studio, cinci importante producţii
recente din ţări de limbă spaniolă, sub genericul „Cine en
construcción“.
Filmele se numără printre cele mai
apreciate titluri ale secţiunii cu acelaşi nume din cadrul
festivalurilor de la San Sebastián (Spania) şi Toulouse
(Franţa). „Cine en construcción“ este un proiect iniţiat
de Festivalul de la San Sebastián (clasa A) şi destinat
promovării producţiilor de debut şi inovatoare din spaţiul
ibero-american. La Bucureşti, este al cincilea an în care
Institutul Cervantes prezintă un program special „Cine en
construcción“, de data aceasta sub titlul sugestiv „Vieţi
la răscruce“.
Filmul de deschidere a fost Copacul (El
Arbol, coproducţie Mexic-Spania, 2009), lungmetrajul de debut al lui
Carlos Serrano Azcona. Un film realist, comparat de comentatori cu
creaţiile Fraţilor Dardenne, din care nu lipsesc momentele poetice,
precum cel care îi dă titlul sau finalul deschis, potenţat de
muzica lui Mozart. Camera, abil manevrată de David Valldepérez,
îl urmăreşte permanent pe Santiago (interpretat de pictorul
mexican Bosco Sodi), un bărbat de 30 şi ceva de ani, care rătăceşte
pe străzile Madridului, încercînd să dea un sens vieţii
sale. Regizorul-scenarist a fost prezent la proiecţia de la Studio
şi a discutat cu publicul interesat de culisele producţiei şi de
mesajul filmului. Printre altele, Carlos Serrano Azcona a vorbit
despre colaborarea sa cu cunoscutul cineast mexican Carlos Reygadas,
care i-a fost producător şi a contribuit la montajul final cu unele
intuiţii sclipitoare.
O producţie mexicană cu un subiect
oarecum similar (inclusiv momentul poetic din final) a şi închis
programul „Cine en construcción“ de la Bucureşti, de anul
acesta. Aurora Boreală (Aurora Boreal sau Mi último día,
2007), debutul lui Sergio Tovar Velarde, îl are ca personaj
central pe Mariano (José Luis Martínez), un adolescent
mexican care nu se poate ierta pentru o tragedie de familie. Tînărul
regizor-scenarist pretinde că ne prezintă o videocasetă-testament,
filmată de Mariano în ultimele luni din 1994 şi în
primele din anul următor, prin care protagonistul vrea să îşi
motiveze decizia de a se sinucide. Însă, deşi noi tragedii se
petrec în jurul său, Mariano găseşte un motiv pentru a
rămîne în viaţă, într-un film original şi
captivant, în pofida notelor sale morbide.
Cinematografia argentiniană, poate cea
mai interesantă din America Latină la această oră, a fost
reprezentată de două pelicule. Cu ochii ei (Por sus propios ojos,
2007), primul lungmetraj scris şi regizat de Lilliana Paolinelli, a
fost cel mai emoţionant film din program. Alicia (Ana Carabajal)
este studentă la Film, în Córdoba, şi trebuie să
realizeze pentru licenţă un documentar despre femeile care-şi
vizitează soţii sau copiii aflaţi la puşcărie. Atunci cînd
îi cunoaşte pe Elsa (Luisa Núñez) şi, apoi, pe
fiul ei Luis (Maximiliano Gallo), condamnat pentru jaf (fără vină,
după spusele sale), viaţa Aliciei, menţinută aparent sub control,
ia o întorsătură neprevăzută. Lilliana Paolinelli debutează
matur, cu o dramă puternică despre întîlnirea a două
lumi complet diferite.
Celălalt film argentinian, Atacatorul
(El Asaltante), a fost selecţionat în 2007 la Cannes
(secţiunea „Semaine de la Critique“). Debutul lui Pablo Fendrik
este tot un film realist, care acoperă, în 67 de minute,
aproximativ două ore şi jumătate din viaţa personajului
principal, interpretat de Arturo Goetz. Un bărbat între două
vîrste execută un plan, implicînd două jafuri armate,
pe care pare să-l fi pregătit amănunţit; totuşi, nu lipsesc
surprizele, pentru protagonist şi pentru noi, spectatorii.
Informaţiile ne sînt livrate pe parcurs, iar unele ne rămîn
ascunse pînă la final, cum ar fi cele privind relaţia
„atacatorului“ cu chelneriţa din cafenea (Bárbara
Lombardo). Totuşi, regizorul-scenarist, sprijinit de operatorul Cobi
Migliora, face din spectator un martor privilegiat al tribulaţiilor
protagonistului, astfel încît filmul devine o experienţă
semnificativă.
Ultimul film din cadrul evenimentului
de la Studio a aparţinut unei cinematografii cu care nu avem şansa
de a ne întîlni prea des, cea din Guatemala (ţară în
care a şaptea artă nu este finanţată din bani publici). Benzină
(Gasolina, 2007), cel dintîi lungmetraj scris şi regizat de
Julio Hernández Cordón, este un film de maturizare al
cărui buget de producţie a fost acoperit cu sprijinul a 29 de
artişti plastici locali, care au donat cîte o lucrare pentru o
licitaţie publică. Trei adolescenţi de la periferie – Gerardo,
Nano şi Raymundo (jucaţi de actori neprofesionişti) – sînt
urmăriţi de la distanţă de autor, care nu vrea să-şi manipuleze
publicul, în timp ce se plimbă noaptea cu o maşină furată
(ca şi benzina din rezervor), încercînd să-şi alunge
plictiseala. Puştanii, revoltaţi împotriva părinţilor, iau
decizii rapide, ajungînd în cele din urmă la un act de
cruzime extremă, care, venit după unele secvenţe cu accente
comice, ne şochează şi ne pune pe gînduri.
Aşadar, programul „Cine en construcción“ ne-a propus o bine-venită incursiune în universul cinematografului ibero-american de azi, prin intermediul a cinci filme profunde despre decizie şi responsabilitate în momente cruciale ale existenţei.
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters