În acea zi, telefonul a sunat în
locuinţa lui Krzysztof Kozlowski dinainte de a se lumina. „Mă
sună prietenul meu, Jan Maria Rokita, şi îmi spune: «ascultă,
Krzysztof, am primele informaţii de la circumscripţiile care s-au
închis. Dacă acolo este aşa, înseamnă că s-a
declanşat avalanşa. Dacă mai au vreo urmă de raţiune şi de
logică, ar trebui să ne aresteze pe toţi înainte de zorii
zilei. Pregăteşte-ţi un pulover şi periuţa de dinţi»“.
De cîteva ore era deja 5 iunie
1989 şi, aşa cum avea să se dovedească în curînd,
începea o nouă epocă în istoria Poloniei.
Deşi solicitarea alegerilor libere
reprezenta un postulat tradiţional al opoziţiei anticomuniste, de
data aceasta, iniţiativa a venit din partea conducerii. Începînd
de la mijlocul anilor ’80, echipa lui Wojciech Jaruzelski urmărea
cu atenţie şi nelinişte rezultatele studiilor opiniei publice.
Preponderenţa pesimiştilor faţă de optimişti crescuse într-un
ritm ameţitor: în anul 1984, 38% dintre respondenţi
considerau că situaţia economică este rea; trei ani mai tîrziu
procentul lor crescuse la 69%. În acelaşi timp, din ce în
ce mai mulţi participanţi la sondaje îşi întăreau
convingerea că viitorul nu le va aduce nimic bun. Sprijinul acordat
partidului şi guvernului scădea.
Înrăutăţirea bruscă a stării
de spirit a fost un răspuns la declinul din ce în ce mai
pronunţat al economiei. Încercările de resuscitare a
producţiei şi de introducere a unor noi principii de decontare
între fabrici, mine şi combinate s-au soldat cu un fiasco –
industria suferea în continuare de pe urma lipsei de materie
primă şi semifabricate, iar aprovizionarea pieţei nu satisfăcea
aşteptările elementare ale societăţii. La presiunea colectivelor
întreprinderilor şi a Pactului Naţional al Sindicatelor,
autorităţile au slăbit disciplina bugetară. Rezultatul a fost o
creştere galopantă a preţurilor; spre sfîrşitul anului
1988, inflaţia depăşea 100%, accelerînd şi spirala
pretenţiilor salariale.
În jurul anului 1987, din
rîndurile elitei conducerii a început să se desprindă
un grup de activişti, conştienţi de faptul că o continuare a
reformelor ineficiente – după modelul deceniilor trecute – va
provoca o explozie a nemulţumirii sociale şi căderea următoarei
echipe de conducere.
În ianuarie 1988, purtătorul de
cuvînt al guvernului, Jerzy Urban, secretarul CC, Stanislaw
Ciosek, şi viceministrul afacerilor interne, Wladyslaw Pozoga, i-au
înmînat generalului Jaruzelski un memoriu secret: „Starea
de spirit a coborît sub linia roşie, aşadar a fost depăşit
pragul critic de explozie calculat de sociologi şi avînd la
bază experienţa. Explozia nu se va produce, pentru că aceste
tendinţe ale societăţii sînt înăbuşite de diferiţi
factori stabilizatori (experienţele istorice, în principal
evenimentele din 13 decembrie 1981, rolul Bisericii, scăderea
influenţei opoziţiei, apatia etc.). [...] Sentimentul producerii
unei schimbări economice nu poate determina în scurt timp o
modificare pozitivă a stării de spirit“.
Soluţia putea fi o preîntîmpinare
a faptelor. Din moment ce sprijinul de 98% obţinut în urma
alegerilor fictive nu se suprapunea peste popularitatea reală a
guvernanţilor, iar ritualul propagandistic distrugea autoritatea
statului, s-a decis recurgerea la soluţii excepţionale. Ocazia a
fost creată de apropiata încheiere a mandatului parlamentului.
„Mai bine să încercăm, printr-o măsură îndrăzneaţă,
să schimbăm situaţia în favoarea noastră şi să obţinem
mandatul conducerii“ – scriau autorii memoriului. „Dacă
trebuie să pierdem alegerile peste 4 ani, mai bine să încercăm
să le cîştigăm acum. Dacă peste 4 ani va trebui să
rivalizăm cu o opoziţie deja bine conturată şi organizată
complex, atunci mai bine să ne confruntăm cu ea acum, cînd
este încă slab organizată şi influenţa ei asupra opiniei
publice este limitată de mijloacele propagandistice precare.
Propunem să anunţăm convocarea alegerilor la sfîrşitul lui
februarie 1989 [...]. Considerăm că divizarea şi dezbinarea
opoziţiei vor avea un efect pozitiv. Ea nu are suficient timp pentru
a se uni într-un singur bloc electoral. Dispersarea
candidaturilor, a programelor, apoi a voturilor ne va da un avantaj.
Dacă la alegeri nu s-ar prezenta nici o forţă numită
Solidaritatea, ele nu ar fi recunoscute drept absolut libere şi
autentice de o parte a societăţii şi de Occident. Ne putem
imagina, aşadar, crearea unui club electoral – Solidaritatea –
ca bază pentru candidatura lui Walesa şi a altora“.
Prima abordare
Cele două valuri de greve care au
străbătut ţara în primăvara şi vara lui 1988 au determinat
autorităţile să conştientizeze încă o dată faptul că
timpul acţionează în defavoarea lor. În a doua jumătate
a lunii august, s-a trecut la negocierile cu „S“ (Solidaritatea,
aflată în ilegalitate), în vederea organizării unei
Mese Rotunde cu participarea puterii şi opoziţiei. Tot Ciosek şi
Kazimierz Barcikowski (membri ai Biroului Politic al CC al Partidului
Muncitoresc Unit Polonez) s-au întîlnit atunci cu preotul
Aloizy Oszulik, secretar al Conferinţei Episcopatului, şi i-au
prezentat prima propunere unitară a reformelor politice: „În
frunte s-ar afla un preşedinte, sub el Senatul (în care
raportul de forţe ar fi: 1/3 – coaliţia aflată la putere, 1/3 –
reprezentanţii bisericii, 1/3 – independenţii) şi mai jos
Parlamentul, în care coaliţia de guvernare ar avea 60%, iar
opoziţia şi «prietenii noştri nepartinici» – 40%“.
Solidaritatea a privit cu scepticism,
încă de la început, această viziune. Cei din jurul lui
Walesa îşi dădeau seama că partidul vrea să împartă
responsabilitatea, dar să-şi păstreze monopolul asupra guvernării.
Reprezentanţii opoziţiei ar ajunge în Parlament, dîndu-le
credibilitate comuniştilor în ochii societăţii, iar
deciziile-cheie ar fi luate, ca odinioară, la şedinţele Biroului
Politic. Cei mai neîncrezători vehiculau ideea că alegerile
oricum vor fi invalidate şi că întreaga operaţiune a fost
plănuită de Serviciile de Securitate pentru a deconspira
structurile clandestine şi a-i aresta pe toţi membrii activi într-o
singură noapte.
În plus, deşi astăzi pare greu
de imaginat, „S“ era la fel de sceptică în evaluarea
propriilor şanse în alegeri, ca şi analiştii de partid. Încă
de la sfîrşitul anului 1987, Jacek Kuron spunea – făcînd
trimitere la Andrzej Wielowiejski –, în timpul consfătuirii
reprezentanţilor media independente, invitaţi de Lech Walesa: „Dacă
astăzi ar avea loc alegeri, cele mai libere alegeri pentru
consiliile locale regionale, atunci ele ar fi cîştigate de
aparatul local. Aparatul cîştigă pentru că el este
organizatorul vieţii sociale şi economice, are experienţă, ştie
cum trebuie făcut acest lucru. O face foarte prost, sînt
experienţe negative, dar are un suport social neîndoielnic. Şi
acelaşi lucru este valabil şi pentru întreprinderi,
nemaivorbind despre concerne şi «comunităţi». ş…ţ
Acesta este, în opinia mea, pericolul pe care trebuie acum să-l
identificăm – este o misiune importantă, uriaşă. Pentru că,
desigur, eu nu mă îndoiesc că mişcarea socială va face
faţă, dar poate face faţă doar în proces. Al doilea pericol
se află de partea societăţii. El este… uriaşa noastră oboseală
socială, neîncrederea în eficienţa acţiunii, prin
urmare neîncrederea în opoziţie. Şi, în sfîrşit,
totala aversiune şi neîncredere faţă de roşii, de unde
rezultă şi atitudinile negativiste. ş…ţ Construcţia ar fi
următoarea: din moment ce într-unul «roşu» nu se
poate avea încredere şi nu se poate conta pe el în nici
un fel, atunci a acţiuna în modul şi în locurile pe
care el le propune nu are nici un sens!“.
Se aştepta, în schimb, aprobarea
pentru o nouă legalizare a Solidarităţii. La început, a fost
o condiţie de neacceptat pentru guvernanţi, ceea ce a făcut ca în
toamna lui 1988 negocierile să se oprească într-un punct
mort. De-abia tensiunile politice din timpul dezbaterilor celei de a
X-a Plenare au permis schimbarea atitudinii partidului, în
consecinţă, începerea tratativelor Masei Rotunde.
Disputa pe marginea legii electorale
Negocierile de culise care au însoţit
Masa Rotundă au fost consacrate în mare parte viitoarei forme
a legii electorale. Temperatura discuţiilor creştea pe măsură ce
ieşeau la lumina zilei tot felul de capcane ascunse din oferta
partidului. S-a dovedit că, în înţelegerea iniţială,
care împărţea mandatele în 60% („partinici“) şi
40% („nepartinici“), cuvîntul „nepartinici“ ar fi
trebuit să însemne, în viziunea guvernanţilor, toate
organizaţiile politice din afara coaliţiei; numărul mandatelor,
care se repartizau în realitate în urma alegerilor
libere, se ridica aşadar la 35%.
Negociatorii opoziţiei s-au arătat
revoltaţi şi au pus în mod direct la îndoială sensul
discuţiilor ulterioare. „Şi aşa sînteţi pregătiţi să
încălcaţi orice promisiune.“ Pe de altă parte, guvernul
invoca motivul rezistenţei „bazei de partid“, în special a
fracţiunilor „capetelor tari“ din CC şi a structurilor locale.
„Dacă acceptăm această împărţire ş60:40ţ, îl
pierdem pe secretarul CC. Ciosek îşi poate împacheta
lucrurile şi poate pleca acasă“ – declara profesorul Janusz
Reykowski. În final, Solidaritatea a acceptat cele 35 de
procente oferite de guvern, precum şi ca preşedintele să fie ales
de Seim şi Senat. A fost de acord cu un asemenea preţ deoarece
partea adversă i-a făcut – prin intermediul lui Aleksander
Kwasniewski – o ofertă deosebit de atractivă: alegeri complet
libere pentru Senat. Era o concesie foarte importantă făcută de
guvern, deşi avea mai mult o valoare morală decît una
politică – chiar dacă opoziţia le-ar fi cîştigat pe toate
cele 100 de locuri din Senat şi pe cele 160 din Seim, negociatorii
partidului ştiau că guvernul de coaliţie îşi va menţine
majoritatea necesară pentru alegerea preşedintelui.
La 7 aprilie 1989, la două zile după
încheierea dezbaterilor Masei Rotunde, Seimul a adoptat Legea
electorală pentru Seimul celui de-al X-lea mandat, 1989-1993 – în
felul acesta, puterea dorea să se asigure că în decursul
următorilor 4 ani nu vor fi introduse nici un fel de schimbări în
contractul politic. Alegerile urmau să se desfăşoare în
sistem majoritar. Au fost create 108 de circumscripţii electorale
pentru Seim şi 49 pentru Senat. Predominau circumscripţiile cu 4-5
mandate, iar la împărţirea mandatelor, Consiliul de Stat s-a
străduit să repartizeze cît mai multe locuri acelor regiuni
„nepartinice“, în care „S“ deţinea poziţia cea mai
slabă.
Listele candidaţilor
A început perioada fierbinte
dinaintea alegerilor. „Am petrecut 2 săptămîni în
Polonia, observînd o primă campanie electorală mai mult sau
mai puţin liberă, după o jumătate de secol – scria istoricul
englez Timothy Garton Ash. Comparînd-o cu cea engleză, aceasta
este – pe cine ar putea surprinde? – o mare debandadă. În
comparaţie cu campania electorală pe care am observat-o în El
Salvador (împuşcături pe stradă, spaimă întipărită
pe fiecare chip), aceasta este un model de cultură politică
europeană, de ordine şi maturitate“.
Atunci cînd, la 8 aprilie, în
subsolurile unei biserici de pe strada Zytnia a fost înfiinţat
Comitetul Civic Solidaritatea, reprezentant oficial al opoziţiei în
alegeri, în rîndul celor prezenţi domina nesiguranţa în
privinţa viitorului. Existau temeri legate de compromiterea mişcării
din ilegalitate, pesimiştii prevesteau că alegerile se pot dovedi
pentru opoziţie o lovitură mai puternică decît legea
marţială. „Situaţia este foarte dificilă: nu avem structuri
organizatorice, nu avem timp, nu avem acces la mass-media“ –
spunea profesorul Bronislaw Geremek. „Pînă la alegeri, mai
erau aproape două luni – amintea profesorul Andrzej Stelmachowski
despre starea de spirit de atunci. Mulţi oameni erau timoraţi de
perspectivă: «nu vom reuşi într-un timp atît de
scurt»“.
Considerînd mare riscul eşecului,
Walesa a refuzat să candideze, argumentînd că, în caz
de nereuşită, „S“ îşi va pierde toată autoritatea. La
10 ani de la acel moment, Henryk Wujec povestea: „Brusc, s-a
dovedit că nimeni nu vrea, de fapt, să se înscrie în
alegeri. Situaţia era extrem de dramatică. Atunci s-a ridicat Kuron
şi a spus că, dacă nu vom participa la aceste alegeri, este ca şi
cînd i-am arăta lumii fundul gol“.
O altă problemă o reprezenta
participarea la alegeri. Ce se va întîmpla dacă, obosiţi
şi plictisiţi de politică, polonezii nu vor merge la urne? Balanţa
victoriei nu va fi înclinată atunci de voturile membrilor de
partid? Andrzej Lapicki a făcut un apel ca în campanie să fie
folosit un slogan antebelic: „Dacă din lene nu votezi, le faci o
bucurie comuniştilor“.
Chiar şi „Programul electoral al
Solidarităţii“, documentul oficial pentru alegeri, reflecta
frămîntările membrilor care îl concepuseră: „Ştim
că mii de oameni îşi pun întrebarea de ce să
participăm la vot. Cu ce ne ajută? Că doar nu sînt nişte
alegeri pe deplin democratice! ş…ţ Minoritatea independentă din
parlament nu va forma guvernul şi nu va reuşi să numească un
preşedinte, aşa cum ne gîndim noi. Va susţine însă cu
voce tare, în baza legii, voinţa societăţii poloneze şi va
mobiliza opinia publică. Nu se va mai putea guverna total contrar
punctului ei de vedere. Ea va putea obţine informaţii pînă
acum secrete, fără care nu se poate controla puterea şi reforma
statul“.
Cu toate acestea, forţa opoziţiei în
alegeri nu va fi susţinută doar de manifestele sau de documentele
ideologice. În conformitate cu decizia Comitetului Civic,
listele candidaţilor au fost pregătite la nivel central. Abaterea
de la regulile democratice a fost justificată de circumstanţe: în
confruntarea cu coaliţia de guvernămînt, care avea la
dispoziţie toate mijloacele materiale şi organizatorice ale
statului, opoziţia nu îşi putea permite conflicte interne.
Această strategie s-a reflectat în modul de desfăşurare a
campaniei: cartea de vizită a tuturor candidaţilor a devenit o
fotografie, în care apăreau alături de Lech Walesa.
Alegătorii primeau un semnal clar că votul lor va fi un sprijin
acordat echipei Solidarităţii şi legendarului său conducător.
Unitatea opoziţiei era subliniată şi de aspectul grafic omogen al
afişelor.
Campania neexperimentată a
Solidarităţii
Solidaritatea învăţa repede
ABC-ul marketingului politic. Zbigniew Holdys, şeful campaniei
electorale a Comitetului Civic din Capitală, afirma într-un
interviu acordat Gazetei Wyborcza: „Mecanismele de promovare şi de
marketing sînt aceleaşi – chiar dacă dorim să lansăm un
nou model de bicicletă, un nou concert, un nou gust de ciocolată
sau un nou politician. M-au interesat întotdeauna aceste
mecanisme. Am citit mult pe tema lor, am văzut multe în SUA.
Bujak şi Litynski au ascultat observaţiile mele, au aflat ideile
mele şi toate celelalte. ş…ţ Vreau să arăt societăţii că
Solidaritatea nu este numai un sindicat sau o mişcare politică.
Este, în primul rînd, o nouă calitate. E adusă de
oameni extraordinari, dinamici, oneşti. ş…ţ Odată cu venirea
acestor oameni va dispărea capacitatea demagogică şi de manipulare
a diverselor grupuri aflate la putere. Cei 160 de deputaţi şi de
senatori ai noştri formează un zid al competenţei, capabil să
respingă ciudăţeniile propuse de cealaltă parte“.
La 8 mai a apărut primul număr al
Gazetei Wyborcza. În săptămînile care au urmat,
exemplarele ei s-au vîndut ca pîinea caldă la
chioşcurile de ziare şi la celelalte puncte de distribuţie.
Solidaritatea a obţinut şi o emisiune proprie de televiziune, de
aproape o oră, care a bătut, fără îndoială, recordurile de
audienţă. În producerea materialelor electorale s-au implicat
tipografiile clandestine, iar distribuirea lor, precum şi
întîlnirile cu candidaţii erau organizate de structurile
sindicale locale, care ieşeau din ilegalitate. Afişele
Solidarităţii acopereau zidurile oraşelor, dar s-a recurs şi la
forme de reclamă mai novatoare, precum amplasarea sloganurilor
electorale pe tramvaie şi autobuze.
Campania concepută la scară largă a
fost posibilă şi datorită spiritului de sacrificiu al societăţii,
care a cumpărat masiv diverse produse de reclamă electorală:
timbre, tricouri, cărţi samizdat, printre care unele semnate de
Soljeniţîn, Brzezinski şi o broşură despre Katyn.
La Comitetele Civice din toată ţara
se prezentau zeci de mii de voluntari. Studenţii şi elevii lipeau
afişe, expunîndu-se nu o dată unor represalii din partea
miliţiei. Şoferii transportau cu maşinile particulare echipamentul
şi materialele electorale, voluntarii deserveau punctele de
informaţii, ajutau la munca de birou, răspundeau la telefon.
Comitetul Civic din capitală, amplasat în cafeneaua
Niespodzianka (Surpriza) din Piaţa Constituţiei, devenise atunci un
punct simbolic al Varşoviei. Grupuri mari de tineri se strîngeau
în local şi pe trotuar pînă seara tîrziu,
aşteptînd un nou transport de afişe şi de broşuri pentru a
le răspîndi prin oraş.
În memoria politicienilor de la
Solidaritatea s-a întipărit atmosfera extraordinară a
mitingurilor electorale. În ciuda temerilor anterioare, la
întîlnirile candidaţilor opoziţiei era tot timpul
înghesuială, vizibilă chiar şi în provincia
îndepărtată, unde pînă atunci „S“ nu îşi
exercitase influenţa. „Îmi aduc aminte de o astfel de
adunare preelectorală, organizată cu ocazia unui mare hram, la care
s-au adunat din satele limitrofe cîteva zeci de mii de
participanţi – povestea profesorul Geremek, într-un interviu
acordat lui Jacek Zakowski. Atunci cînd, după slujbă,
mulţimea a început să se reverse pe cîmpuri, ne-am
urcat pe o platformă auto – noi, candidaţii Solidarităţii
pentru parlament, şi chitaristul nostru. În afară de el, eram
patru: Andrzej Wajda, Stanislaw Bernatowicz, Jerzy Pietkiewicz şi cu
mine. În jurul nostru, o mînă de curioşi, iar mai
departe, pe cîmpuri, alte cîteva mii care puteau să se
apropie de noi sau să plece. Treptat, s-au apropiat însă de
remorca noastră şi au rămas împreună cu noi pentru că
auzeau cuvinte libere, adevărul.“ Alegătorii mai vîrstnici
veneau la politicienii „S“ şi le spuneau că îşi amintesc
demonstraţiile electorale ale PSL, din 1947.
Lista naţională
Desfăşurarea campaniei a fost
considerabil îngreunată de aşa-numita listă naţională. La
distribuirea mandatelor, guvernul a decis ca 35% dintre locurile din
parlament, din cele 65% garantate, să fie ocupate nu în
circumscripţii, ci în alegerile generale. Pe listă au fost
înscrise numele politicienilor de frunte ai coaliţiei de
guvernare, printre care cel al premierului Mieczyslaw Rakowski, al
ministrului afacerilor interne (şi, totodată, gazda Mesei Rotunde),
Czeslaw Kiszczak, al ministrului apărării naţionale, Florian
Siwicki.
În pofida îndemnurilor, „S“
nu a fost de acord să-şi alăture candidaţii acestui grup,
înţelegînd că oferta PMUP este de fapt un subterfugiu
bine calculat pentru a şterge diferenţa dintre putere şi opoziţie.
Mai mult chiar, lozinca „Să anulăm lista naţională“ a devenit
unul dintre motivele principale ale campaniei electorale. În
acest fel, anturajul lui Walesa respingea reproşul, venit din partea
radicalilor din ilegalitate, că „s-ar fi vîndut
comuniştilor“. O importanţă deosebită a avut şi capitalul
politic care a putut fi acumulat mobilizînd societatea
împotriva demnitarilor priviţi cu ostilitate. La întîlnirea
Comisiei de Mediere (o prelungire a Mesei Rotunde), Wladyslaw
Frasyniuk le-a declarat membrilor Biroului Politic: „Am parcurs cu
mirare lista naţională. Dumneavoastră nu v-aţi dat seama că
lista va fi considerată o rămăşiţă a sistemului stalinist? Cînd
am văzut cine apare acolo, m-am gîndit că ori face cineva
mişto de voi, ca să folosesc o expresie vulgară, şi vă condamnă
la pierzanie, ori n-aţi avut timp să vă gîndiţi“.
Străzile erau pline de broşuri şi de
afişe care instruiau oamenii despre cum să voteze împotriva
politicienilor coaliţiei. La televiziune, acelaşi lucru era
explicat în detaliu de Jacek Fedorowicz. Li se recomanda
alegătorilor să nu urmeze calea efortului minim şi să taie
fiecare nume în parte, căci tăierea foii cu o „cruce“ ar
putea fi considerată un pretext pentru anularea buletinului.
Propaganda guvernamentală îşi
manifesta indignarea cauzată de „încălcarea înţelegerii
privind caracterul necombativ al alegerilor“, chiar dacă tocmai ea
recurgea la stratageme murdare în jocul electoral.
Rutina şi agresivitatea Partidului
Muncitoresc Unit Polonez
Campania PMUP a fost condusă fără
pricepere şi fără viziune. Domina rutina funcţionărească: la
întîlniri şi mitinguri erau aduşi activiştii de
partid, afişele erau realizate în convenţia decorurilor de 1
Mai, candidaţii înşişi se străduiau să-şi ascundă
apartenenţa la PMUP. Lipseau lozincile inteligente. Sloganurile de
tipul: „PMUP – noi ne ţinem de cuvînt“, „PMUP – cu
noi e mai sigur“, „PMUP – progres şi înţelegere“,
probabil că sunau grotesc în urechile alegătorilor. Şi mai
rău sunau rimele infantile create la numele candidaţilor. În
plus, agitatorii de partid nu puteau să scape de vechile obiceiuri:
cuvîntările lor aminteau mai degrabă de referatele de la
plenare, decît de declaraţiile de la miting.
Lipsa charismei se încerca a fi
compensată prin agresivitate. În paginile ziarelor a revenit
limbajul din vremea lui Gomulka, lui Gierek şi a Legii marţiale,
erau repetate toate reproşurile de pînă atunci aduse
liderilor opoziţiei. Se scria din nou despre „anarhie“, „război
psihologic“, „anumite cercuri din Occident“, „intrigile
Europei Libere“, „incitarea iresponsabilă a spiritelor“ şi,
mai ales, despre „dolarii din SUA“.
Noaptea, autori necunoscuţi rupeau sau
distrugeau metodic, stradă după stradă, afişele candidaţilor
opoziţiei. Se înmulţeau cazurile în care cei care
lipeau afişe ale „S“ erau reţinuţi de miliţie. În
magazinele şi oficiile în care fuseseră puse afişe cu Walesa
apăreau nişte domni trişti care aminteau că „oamenilor li se
pot întîmpla tot felul de accidente“. Aproape fiecare
număr al Gazetei Wyborcza descria incidente similare.
Nu e de mirare că opoziţia nu prea
voia să creadă în bunele intenţii şi în cuvîntul
dat de conducătorii partidului. Cu cîteva zile înainte
de alegeri, în Comitetul Civic au început să fie
instalate computere programate pentru numărarea voturilor. Opoziţia
îşi pregătea propriul sistem de verificare a rezultatelor,
independent de Comisia Electorală de Stat – oamenii de încredere
ai „S“ urmau să transmită telefonic rezultatele din
circumscripţiile lor imediat după numărarea buletinelor. „Nu va
exista minunea de la urnă“ – scria Gazeta Wyborcza.
Alertă pentru partid
A început acum marea aşteptare.
Votarea s-a desfăşurat într-o atmosferă paşnică, doar
cîţiva se arătau neliniştiţi de faptul că ploaia va afecta
participarea la vot. La secţii erau cozi, multe persoane dispăreau
după perdea vreme îndelungată. „Taie lista naţională“ –
se bucurau simpatizanţii opoziţiei.
Tomasz Gasowski, membru „S“ din
Cracovia, scria în amintirile sale: „Primele rezultate ale
votului, din aşa-numitele circumscripţii închise (spitale,
azile de bătrîni etc.) şi din cele mai mici circumscripţii
rurale, le-am primit nu numai extrem de tensionaţi, dar – de ce să
ne ascundem – şi cu neîncredere. Atunci cînd, după
cîteva ore, s-a dovedit că toate se aseamănă ca două
picături de apă, neîncrederea a fost înlocuită de un
entuziasm colectiv. Febra nopţii electorale ne-a cuprins pe toţi
cei peste douăzeci care ne înghesuiam în încăperile
strîmte ale cartierului nostru general. Rezultatele alegerilor,
care au venit la un moment dat de la cazărmile militare ne-au dat
siguranţa aproape totală a succesului final. Candidaţii noştri
aveau mandatele în buzunar. În vocea lui Jurek Zdrada,
care a stat cu noi pînă dimineaţă, se auzea o relaxare
evidentă. Înainte să răsară soarele, eram total convinşi
de victorie“.
Emoţii puternice au trăit în
acea dimineaţă şi activiştii PMUP. „Îmi amintesc perfect
ziua de 5 iunie 1989 – scria în amintirile sale Wojciech
Wisniewski. Era într-o luni. În aşteptarea rezultatelor
alegerilor, conducerea partidului a convocat o şedinţă a
activului central de partid şi de guvern în clădirea CC-ului.
Se prevedea victoria şi se intenţiona stabilirea la cald a noilor
direcţii de acţiune. Întîlnirea era planificată pentru
ora 9 dimineaţa. Încă dinainte de a se umple sala, printre
persoanele strînse pe coridoare s-au putut auzi şoapte:
«Catastrofă… nu a fost ales nimeni… un eşec… Czarzasty
şsecretarul CCţ a zbîrcit-o. ce se va întîmpla
acum?». După o aşteptare îndelungată, mult după ora
nouă, a intrat în sfîrşit în sală premierul
Rakowski, însoţit de secretarii CC (lucru bătător la ochi:
tovarăşul Jaruzelski, căci el era prim-secretarul, dispăruse
undeva) şi cu o voce de înmormîntare a declarat:
«Tovarăşi, alegerile au ieşit prost, declar alertă pentru
partid». După care a părăsit sala.“
Însuşi Rakowski descria astfel
acea zi în jurnalul său: „Şedinţă a Secretariatului
lărgit al CC. Chipurile tovarăşilor lipsite de veselie. Se ştie
de dimineaţă că alegerile s-au sfîrşit cu înfrîngerea
noastră. Nici unul dintre candidaţii noştri pentru funcţia de
senator nu a fost ales. Wojciech Jaruzelski – rezultatele sînt
foarte slabe; să se elaboreze urgent o formulă de evaluare a
rezultatelor alegerilor; trebuie stabilită ziua şedinţei Biroului
Politic (propun mîine); tot mîine, şedinţă cu
secretarii Comitetelor Judeţene. E necesară o întîlnire
urgentă a Comisiei de Mediere. Trebuie stabilită convocarea
plenului CC. Recomandă chiar pentru azi o teleconferinţă. Să se
ia legătura cu biserica pentru a putea prezenta situaţia în
mod dramatic“.
Ce mai rezultate!?
Rezultatele preliminare, neoficiale,
arătau deja că „S“ cîştigase în stil mare, în
timp ce puterea suferise o înfrîngere pe care nu o
prevăzuse nici în visele cele mai sumbre – din analizele
confidenţiale efectuate la CC, reieşise, înainte de alegeri,
că partidul îşi va introduce fără probleme candidaţii în
Parlament, ba chiar va lua şi de la opoziţie o parte dintre
mandate. Zygmunt Czarzasty îşi făcea chiar probleme ca eşecul
„S“ să nu fie prea dureros.
Comunicatul Biroului Politic, publicat
după cîteva zile, informa laconic: „Primul tur al alegerilor
nu a fost favorabil partidului, coaliţiei. Nu există încă
date suficiente pentru a evalua în profunzime toate cauzele
care au condus la acest rezultat. O analiză preliminară indică
faptul că el este o consecinţă a unui complex de factori
politici, economici, istorici şi psihologici“.
În primul tur, opoziţia a
obţinut 160 de locuri din cele 161 contractate în Parlament,
şi 92 de fotolii de senator. Coaliţia aflată la guvernare a reuşit
să obţină doar trei locuri de deputaţi din circumscripţii şi
două de pe lista naţională – pentru restul mandatelor trebuia să
aştepte turul doi. Umilitoare pentru autorităţi a fost necesitatea
modificării Legii electorale pentru a salva locurile de pe lista
naţională, ocupate de politicienii din nucleul puterii.
Bucuria opoziţiei a fost umbrită de
participarea scăzută – doar 62% –, dar şi de teama de
consecinţele propriului succes. În instrucţiunile transmise
comitetelor locale se recomanda evitarea manifestărilor
triumfaliste. „Din perspectiva zilei de astăzi, gîndirea
noastră precaută pare exagerată – va spune ulterior Bronislaw
Geremek. În anul 1989 ştiam, totuşi, că actul electoral nu
avea mare însemnătate pentru comunişti. Nu lucruri precum
acestea îi eliminau pe comunişti de la putere. În natura
lor exista dispreţul pentru «democraţia formală».
Aveam permanent în minte faptul că rezultatul succesului
nostru electoral trebuie să fie, mai devreme sau mai tîrziu, o
răsturnare a sistemului. Iar la ameninţarea răsturnării se
răspunde cu o contrarăsturnare. Tot timpul am avut sentimentul că
trăim de pe o zi pe alta, că totul se poate prăbuşi în
orice clipă, ca un castel din cărţi de joc. Eram obligaţi, prin
urmare, să ne pregătim pentru diverse scenarii.“
Un semnal trist l-au constituit veştile
din China. În aceeaşi zi, în care alegătorii respingeau
comunismul în Polonia, puterea de la Beijing masacra studenţii
protestatari. Informaţiile macabre au ocupat în zilele
următoare o jumătate din pagina întîi a ziarului Gazeta
Wyborcza, alături de comunicatele referitoare la victoria „S“.
La 8 iunie a avut loc prima întîlnire
de după alegeri între conducătorii partidului şi ai
opoziţiei. Generalul Kiszczak i-a felicitat pe adversari pentru
succesul electoral, aruncînd în acelaşi timp asupra lor
vina insuccesului repurtat de PMUP („Opoziţia a ales tactica de a
transforma alegerile într-un plebiscit, într-un
referendum împotriva coaliţiei“). A întrebat pe un ton
răstit: „Ce vă închipuiţi voi? Vreţi să rupeţi
contractul politic, vreţi să schimbaţi sistemul, vreţi să
preluaţi puterea, vreţi să dărîmaţi guvernul?“. Nu s-a
vorbit totuşi despre anularea alegerilor.
Membrii „S“ (răsuflînd,
poate, uşuraţi) au dat asigurări că respectă hotărîrile
de la Masa Rotundă şi că nu intenţionează să încalce
sistemul politic existent – cel puţin pînă la următoarele
alegeri prevăzute pentru anul 1993.
Trei luni mai tîrziu a fost
format guvernul condus de Tadeusz Mazowiecki.
Şase luni mai tîrziu au dispărut
din Constituţie formulările „socialism“, „Republica Populară
Polonă“ şi „rolul conducător al partidului“.
Şapte luni mai tîrziu a fost
desfiinţat PMUP.
––––––––––
Dr. Piotr Oseka este conferenţiar
la Institutul de Studii Politice al
Academiei Poloneze de Ştiinţe
Articolul „Independenţa cîştigată
prin vot“ de Piotr Oseka a aparut în suplimentul Pomocnik
Historyczny, nr 2/mai 2009, al săptămînalului Polityka.
Traducere de Eugenia DuŢĂ şi Sabra Daici
Autor: 
Categoria: 
RSS Feed
Newsletters