OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

A doua runda a „Pietei de dezbateri“ – „platforma de analiza, propuneri si dezbateri menite a contribui la definirea unei strategii de dezvoltare culturala a Romaniei pe termen lung“, cum insusi autorul proiectului, Fundatia Culturala ECUMEST, o defineste – a adus in discutie pentru luna aprilie „Sectorul independent“. Pe de alta parte, insasi „Piata de dezbateri“ a ECUMEST-ului da semn, deja, ca are capacitatea de a se constitui intr-un instrument cu varii functii. Desigur, functia de definire a unor obiective prioritare, palpabile, ale momentului este cea mai la vedere. A doua functie, voita ori nu, e aceea de supapa de siguranta, pentru demontat energii motivate ori nu, dar, cu siguranta, incomode pentru sistem, in special. Un soi de terapie de grup, pina la urma urmelor. In fine – Corina Suteu, presedinta ECUMEST, poate fi linistita in ceea ce priveste viitorul „Pietei de dezbateri“ –, o a treia functie previzibila, de viitor mediu, fiind aceea a unui soi de cerc de specialisti/specializati gratie puterii de iradiere a proiectului, un cerc – donator voluntar de idei-corectie pentru evolutia unui sistem democratic, in domeniul cultural.

Cit despre cei care au strimbat din nas fata de substantivul „piata“, acestia uita, probabil, ca un asemenea proiect precum cel al ECUMEST, pentru a nu esua ca atitea altele, nu are nevoie nici de un academism ridicol in context, nici de patetismul manifest al baricadei, ci de negocierea limpede de tipul politicii de piata. Si, pina la urma, nu e mai cinstit sa negociezi o legatura de ceapa (chiar daca-ti mai dau si lacrimile cu ocazia asta), decit sa manevrezi in fel si chip, si mereu in gol, cine mai stie ce limbaj de lemn prin eterate zone politicale?…

Amintind ca „unele tari din Europa identifica sectorul independent drept motor foarte important pentru dezvoltarea culturala“, Corina Suteu avea dreptate sa se intrebe cum se pot transforma institutiile publice in gazde, in suport al initiativelor independente, dar si „cine se teme de independenti?“. Eu cred ca intrebarea initiala ar fi „cine se teme de independenta“ si ar trebui pusa neaparat alaturi de aceea a lui Iulian Vrabete: „cum legitimam independenta?“.
Chiar asa: ce este mai intii – independenta sau independentul? Obligatia statului (paternalist, prin urmare) de a crea conditiile (ca sa nu zic „conditili“), suportul, sau datul omului de spirit de a fi el insusi printr-o radicala, vorba lui Ilf si Petrov, „atitudine dispretuitoare fata de stomac“? Tineti minte povestea lui Alecsandri despre dezrobirea tiganilor? Prima reactie a fost a batrinilor: „Stapine, ce ti-am gresit ca sa ne urgisesti astfel […] Ne faci slobozi?… Cine o sa ne poarte de grija de azi inainte?“.

Dar, si mai si: „peste sase luni, s-au intors cu totii la Mircesti, goi, bolnavi, morti de foame, inghetati de ger, si au cazut in genunchi, cu rugamintea ca sa-i primeasca iar robi ca in vremurile cele bune, dupa cum spuneau ei“. Gresise Alecsandri, patruns de spiritul „luminilor“? Greseau fostii robi, lihniti de foame? Cugeta poetul: „pre cit e de neomenos faptul de a-l lipsi pe un om de libertate, pe atit e de necumpatat faptul de a libera deodata pe un sclav fara a-l pregati la fericirea ce-l asteapta si a-l feri de neajunsurile unei libertati pripite“. Pentru a nu exagera citind, desi am convingerea ca nu spre lecturi pasoptiste va pot convinge, va mai sugerez doar fabula lui Gr. Alexandrescu Porcul liberat.

Atita ca – si il citez din nou pe Iulian Vrabete, revelatia, pentru mine, a acestei a doua editii a „Pietei de dezbateri“ – „a fi independent este o optiune“, nu o comanda sociala sau politica, desi acestea asociate optiunii artistului, caci despre el vorbim pina la urma urmelor, nu ar face decit sa augmenteze eficienta capitala a motorului civilizator la care facea referire Corina Suteu. Din pacate, oboseala, dezamagirea, variile frustrari intorc partial potentialii independenti la un statut comportamental care trimite mai degraba la povestea lui Alecsandri.
In definitiv, doua au fost si discursurile, si problematica exemplare, si ca limpezime a discursului, si ca nivel al urgentei: „Cum legitimam independenta?“ – intrebarea lui Iulian Vrabete, cum am mai notat, si „Cine sint partenerii nostri din societatea civila?“ – intrebarea Deliei Mucica, secretarul general al Ministerului Culturii si Cultelor.

Iulian Vrabete avea desigur dreptate: o data ce iti asumi riscurile independentei este normal ca legea sa iti defineasca statutul si ca persoana sociala pur si simplu, dar si in relatie cu beneficiarii ori cu Ministerul Culturii. Asimilind producatorul/creatorul de bun cultural cu celelalte compartimente sociale (asa cum, in cea mai mare masura, legea o face in acest moment), sintem inca la nivelul celebrei intrebari a lui Ceausescu, din 1991: „daca agricultura se face pe cimp, cultura de ce se face in birou?“. Sau, vezi constatarea lui Mircea Dinescu de la inceputul anilor ’90 legata de singurul scriitor din nomenclatorul de meserii, „scriitorul de vagoane“. Dincolo de Legea drepturilor de autor si a drepturilor conexe, din pacate, prea departe nu sintem nici acum si, ca sa il continui pe Iulian Vrabete, vechiul atestat de liber profesionist care, inainte de ’90, te scapa de militie, nu te mai fereste acum de variile militii finantist-indrumatoare si controlatoare. Caracterul aleator al actului artistic liber, m-ar completa Delia Mucica, obliga chiar la legiferarea statutului artistului independent, printr-un pachet de protectie sociala si economica. Asa incit nu m-ar mira ca raspunsul la intrebarea Corinei Suteu „cine se teme de fenomenul independent?“ sa fie, intr-o oarecare masura: „independentii“.

Functionala ideea directorului CIMEC, Dan Matei, ca parte din initiativele legislative ale perioadei imediat urmatoare sa urmareasca si extinderea pietei, o data cu sprijinirea actorului cultural independent. Eroarea acestuia legata de discriminarea pozitiva a elitei culturale fara o discriminare pozitiva generala, ca sa zic asa, a fenomenului cultural, abia aceasta garantind extinderea pietei, a si provocat o reactie destul de dura a participantilor, desi evident nemeritata. Discriminare pozitiva care nu poate functiona in conditia existentei legilor care privesc indirect viata culturala, la rindul lor de corectat, cum amintea Stefan Damian. Excelenta si ideea Liei Perjovschi de a se identifica un spatiu de prezentare a propunerilor independente pentru cei interesati.
„Arta conversatiei“ (nu romanul cu acelasi nume, in cadere libera si corecta de renume) ramine un instrument necesar „Pietii de dezbateri“, asa incit parasirea violenta a salii de catre Cosmin Manolescu, groaza furioasa a unui alt dansator fata de obiectivul prioritar MCC in ceea ce priveste cartea si bibliotecile, ori discursul cam fara cap si coada al universitarului UNATC, Nicu Mandea, cu citate din Le Pen si Gigi Becali si cu lacramari stingiste despre cei 50% absolventi fara carte de munca, merita trecute la capitolul simptome sociale de tranzitie.

Solicitarii acestuia din urma de a se respecta dreptul constitutional al tuturor celor 22 de milioane la libera exprimare si interogare a functionarilor MCC (lasa ca stiu eu vreo citeva sute de mii de cetateni responsabili, cu preocupari precise prin maternitati ori gradinite, al caror dezinteres legislativ il garantez oricind) nu i se poate oferi decit replica Deliei Mucica asupra reprezentativitatii de grup. Iar grupurile se fac si desfac pe cale naturala, fara interventie de stat. In orice caz, la aceasta ora, si prin ingeniozitatea acestui proiect ECUMEST, institutiile publice au deja interlocutori. Daca la fiecare astfel de initiativa se adauga oameni de calitate precum Iulian Vrabete, interlocutorii sint si suficienti si eficienti – un soi de sistem censitar prin libera vointa a participantilor. Si, nu de ici de colo, a celor ce nu participa si care (vezi si alegerile de varii feluri), sint majoritari si de respectat in functionala lor nonparticipare.