OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Cum a inghitit India lumea lui Eliade
La peste o saptamina de la intoarcerea acasa, mi-este inca extrem de greu sa scriu despre India. Orice plecare in strainatate rupe rutina de aici prin ceva „strain“, adica „straniu“, cel putin daca percepi drept normal familiarul de acasa; o presupunere dificila, cel putin in Bucuresti. Si totusi, New Delhi si Calcutta nu sint numai stranii, ci fac parca parte dintr-o ontologie pe care nu stii cum s-o descrii.

Miraculosul si rusinea
La prima calatorie, in 2001, India m-a coplesit; din reflex de aparare, cred, am socotit „exotice“ maimutele si florile uriase de la Guest House, apartinind universitatii New Delhi, elefantii si camilele blocind strazile din (vechiul) Delhi, ca si palatele din Agra sau Jaipur. Acestea coborau parca din vechile miniaturi spre a face acceptabile vacile costelive mincind gunoaie, inclusiv pungi de plastic, casele, trupurile umane si copacii rosi de mizerie, ricsele trase de batrini costelivi, cersetorii, bolnavii cu privirea arsa de febra, de foame si de epuizare. N-am facut atunci nici o fotografie, din rusine. Imaginile imi dogoreau ochii, ma intrebam de ce am venit, de vreme ce nu-i puteam nici ajuta, nici intelege. impreuna, mizeria si sublimul artei constituiau exoticul, dar ele totodata se contraziceau, fiecare termen parea pretul pentru care ii acceptam contrariul fara a protesta. Unde era Mircea Eliade in acea lume? Nicaieri, sau doar pierdut printre paginile care descriu, oarecum retinut, palatele si (se fac ca) nu vad, pudic sau numai miop, mizeria.

Mælstrom
India este altfel acum, daca o privesti din campusul universitatii „Jawarhalal Nehru“ din New Delhi (JNU), din amfiteatrele ei tehnologizate sau din traficul cartierului de linga Nehru Memorial Museum. Iesirea in strada este o prabusire inr-un mælstrom de masini bara la bara, motociclete, ricse motorizate, toate din ultimii ani si toate claxonind incontinuu si simultan. Violenta sonora depaseste pragul suportabilitatii, devine tortura, functia semnal a fiecarui claxon se anuleaza, iar miscarea generala (pentru mine) se pierde in haos. Mintea, nervii se lichefiaza, trupul se clatina: cu un mare efort fug inapoi in linistea campusului, ultima oaza umana.

Laicitate si decenta
Animalele strazii gonite de excesul de cai putere s-au scufundat acum in trecut odata cu exoticul indian si cu vechea mea stinjeneala. N-am mai mers la Agra, ci doar la Muzeul National. Miniaturile s-au retras pe perete, turnul Qutb Minar in spatele copacilor la strada, inconjurat de indiferenta contemporanilor. Cocioabele mizere, barbatul scheletic cu ricsa n-au disparut, dar se proiecteaza pe masini si blocuri, copiii cersetori se aduna doar la semafor. Bizarul templu Birla Mandir este inconjurat de automobile, ca o fosila din alt ev, iar tinarul care ma insoteste cumpara acolo pentru familie icoane kitsch, diluind fiorul sacru in consumism tiermondist. La restaurant bem bere indiana si un curry venit parca din chinezariile amsterdameze. Muzica americana, in jur numai tineri, baieti si fete, nimeni in haine traditionale, toti beau si fumeaza linistiti, ca acasa. Nu mai exista nici un tabu: sintem intr-un cartier non-alb din Londra sau Milano. Sa ma bucur sau nu? Dar invitatia la masa este facuta cu aceeasi privire din adinc, neschimbata.

Noua vizibilitate
De fapt, India este astazi o alta lume decit in 2001. Tara cu peste un miliard de locuitori si crestere economica de 10% pe an cunoaste in numai citiva ani (pentru mine) ridicarea unei clase mijlocii puternice, sigure de sine, vijelioasa public ca si traficul masinilor ei, dar decenta in relatiile personale, precum oamenii pe care i-am cunoscut. Cit sint ei din populatia totala? Un sfert, o treime? Nu stiu, dar exact pentru ca aceasta treime ocupa acum scena publica, miraculosul monumentelor mogule si mizeria celor de jos se vad mai putin. Aceasta clasa a schimbat ordinea vizuala in India. Poate ca eu privesc India asa cum unii straini privesc Romania, atrasi de viguroasa ei modernitate, in timp ce noi ne tot plingem de badaranie, gropi in pavaj si certuri politicianiste. Sint oare acesti indieni, vazuti din interior, „baietii lor destepti“? Nu stiu, dar lumea aceasta a inghitit-o pe cea de acum citiva ani, ca si lumea lui Eliade. El le-a presimtit insa venirea in acel extraordinar dialog cu un tinar nationalist, din cartea India (1934). Prezentind textul la deschiderea colocviului, nimeresc, fara sa banuiesc, o coarda sensibila in auditoriu. Caci seminarul, aveam sa inteleg mai tirziu, ne-a aratat aceasta noua lume a Indiei, la nivelul ei, probabil, cel mai inalt, nivelul elitei intelectuale.

Elita
Cladirile campusului sint risipite in vegetatie, dar ea este redusa, nici padure, nici parc. Liniste. La colocviu, prezenta intelectuala indiana este extraordinara. Stralucesc mai ales istorici ai modernitatii precum Kunal Chakrabarti, Mridula Mukherjee, Rakesh Batabyal, cel ce a organizat History of Religions. A Seminar to mark the centenary of Mircea Eliade, ca si profesorul lor, al tuturor, Bipan Chandra. Eliade nu este prezentat nici encomiastic, nici romantic (Maitreyi), nici sarcastic: participantii indieni ii „marcheaza“ centenarul integrindu-l in istoria lor, inclusiv in cea religioasa. Discutia se poarta critic, competent, ferm daca este polemica, dar cu un amestec de politete britanica si caldura indiana care impun respect, fara a crea si distanta. Am putea fi in orice campus englez sau american. Editura Routledge isi etaleaza cartile la umbra, vine apoi si un librar indian. Cumpar pe nerasuflate carti despre India, brusc aceasta tara ma pasioneaza, brusc sufar de aceeasi foame de carti ca in universitatile din Vest.

Citesc acum volume de Chandra si Batabyal. Discursul lor istoriografic este cel occidental, insa perfect integrat in cultura proprie: documentat, echilibrat, deschis, decis sa apere statul national indian ca sursa de identitate, politic in zona de stinga generoasa a partidului Indian National Congress, anticolonial, dar deloc antienglez. La fel sint oamenii: discreti in expresie, dar exigenti in argumente, calzi, deloc infumurati, surizatori, simpli ca si costumul traditional pe care il poarta neostentativ: sint la ei acasa si noi le sintem oaspeti, chiar daca prestatia unora dintre noi nu este la inaltime. Aceasta elita ne-ar putea fi un exemplu.
intr-o seara sint invitat la masa de unul dintre profesori: mi se explica fiecare fel de mincare cu umor, casa este plina de obiecte de arta, celor orientale un mai tinar coleg roman le descifreaza originea, spre bucuria gazdelor, dar sint si din Austria, Franta.

Farmecul de aici ne-a invaluit si la colocviu. Nu stiu sa-l definesc, dar este inubliabil. Pot spune gazdelor la sfirsit doar atit: „va multumesc ca ne-ati facut sa intelegem de ce Eliade a iubit India atit de mult“.
Si cum lumea lui Eliade a inghitit, la loc, India
Calcutta ne primeste cu un trafic parca si mai urias. Au loc diverse neintelegeri. Dar nu le povestesc acum. Ma rezum la seara de 12 octombrie 2007. Urma sa mergem, literalmente, pe urmele lui Mircea Eliade la cele doua adrese ale lui: in Rippon street, in pensiunea familiei anglo-indiene Perris, si in Bhowanipore, in casa profesorului sau Dasgupta si a fiicei lui, Maitreyi.
Pensiunea de la prima adresa, inconjurata de un zid inalt, pe deasupra caruia se zarea doar etajul de sus si virful unui palmier, era inchisa. Venisem cu un autobuz, mai mult de zece persoane, printre care si indieni. Am insistat pe linga portar sa ne lase macar in curte. Refuz total. Nu stia nimic despre vizita noastra si nu a facut nici o concesie. Usa a ramas zavorita.

Hai dincolo. Ajungem intr-o piata. Din cele doua case de pe dreapta, una avea usa deschisa. Din nou, o lunga parlamentare, in intuneric. Nimeni nu stia nimic de Dasgupta, Eliade sau de sosirea noastra. Cineva dintre noi crede a intelege ca in casa de alaturi a locuit odata „un poet“. Insistam acolo. Casa raspundea descrierii lui Eliade. La usa, pentru a treia oara, aceeasi uluiala, de altfel explicabila: cine sintem, de ce vrem neaparat sa intram. Explicam. Doua tinere, vorbind excelent engleza, ne inteleg, in fine, motivele. Vorbesc cu unchiul lor, proprietarul casei. Nu stie nici el nimic, dar isi aminteste ca acum doi, trei ani cineva de la Ambasada Romaniei i-a pus intrebari similare. Aha, deci aceasta este casa, numai ca nu fusesem anuntati.
Astfel incepe eliadizarea casei. Toti, si eu insumi, prindem aripi. De curind restaurata, casa arata minunat, iar una din cele doua tinere, artista, crease citeva lampi si piese de ceramica. Livingul! Dar dormitoarele de sus? Unul fusese poate cel locuit de Eliade. Stiati de ele? Desigur, din Maitreyi. Cine a fost Maitreyi? Povestire: how nice, how romantic. Jenati, nu povestim finalul. Dar scara spre etaj este minunata, aici luam foc, pe aici chiar au pasit Eliade si Maitreyi.

O singura persoana, dintre noi, tacea, ceea ce, atunci, nimeni n-a observat.
Avem voie sus? Hm. Dar casa este deja plina de noi. Cele doua tinere, alte persoane de fata, indieni, se prind in joc. Profesorul Dasgupta? Da, tunam noi, autorul unei History of Indian Philosophy, in 4 volume, din 1922, pe care a citit-o Eliade la Roma, si asa a inceput totul. Adaug: in 2001 am vazut cartea in Oxford Book, din Connaught Place, in Delhi, din pacate nu am cumparat-o (ceea ce era adevarat). Dar terasa de deasupra casei? Stiti si de terasa? Desigur, din roman. Alt telefon unchiului. Sint chemat, vorbesc inflacarat despre ce inseamna aceasta casa pentru noi. Domnul ma asculta, nu-i cunoaste trecutul, a cumparat-o recent. Dar biblioteca de la etajul 1, cu cartile pe care desigur Eliade le vazuse (fantazam eu)? A nu, sint recent cumparate, le citesc in timpul liber, suride proprietarul in telefon. Fac schimb de adrese cu el, cu tinerele fete: ne vedem sigur next time. Terasa? Da, sigur, puteti merge si pe terasa, de fapt pe cele trei terase. Facem toti fotografii innebuniti, aici deci s-a petrecut totul. Ne intoarcem ametiti jos.
Si, totusi, o persoana continua sa taca.

Gazdele ne servesc cafea si ceai. Nu ne mai vine sa plecam din „casa Eliade“. Euforia trecuse la indieni. Ne puneau mereu alte intrebari, noi repetam raspunsurile.
Am plecat fericiti. Macar aici il regasisem pe Eliade, in aceste camere, in aceasta casa.
La Delhi, eu descoperisem India moderna, uimit ca ea „inghitise“ India lui Eliade. La Calcutta, India lui Eliade se reintorsese, reinvestise casa in care odata fusese si din care parea sa fi pierit si, iata, noi, cu euforia noastra, readusesem casa si locuitorii ei in illo tempore, ajutasem ca un zeu uitat sa se manifeste din nou pe scara si terasa aceea. Se putea ceva mai eliadesc decit o asemenea hierofanie, fie ea si laica?
Se putea. Persoana care atunci tacuse mi-a vorbit mai tirziu: casa unde fusesem noi nu era casa Dasgupta-Eliade-Maitreyi. Adevarata casa era in cu totul alta parte din oras. Euforia fusese o iluzie.
Ca in bunele povestiri eliadesti, un detaliu final pune sub semnul intrebarii explicatia B a faptelor, care tocmai o anulase pe prima, A. Eliadizarea Indiei nu a luat inca sfirsit.