OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Cel mai nou volum semnat Romulus Bucur, O seamă de personaje secundare, compus din patru secvenţe: „un anotimp al memoriei“, „body-trip“, „heptameronul“ şi „o seamă de personaje secundare“ (cîteva poeme se regăsesc şi în antologia de la Aula, din 2008), deşi se menţine pe aceeaşi linie poetică (cu variaţii minime) deschisă odată cu apariţia poemelor în Cinci şi întărită cu apariţia în 1984 a volumului de debut, Greutatea cernelii pe hîrtie, pare să trădeze o nevoie din ce în ce mai imperioasă a poetului de a pune ordine, disciplină, în „sine însuşi“, şi în istoria personală, probabil un efect al maturităţii. Titlul volumului, care face în mod evident trimitere la O samă de cuvinte a lui Neculce, nu face însă altceva decît să restabilească vechea convenţie a „de-literaturizării“, care pretinde că poezia nu se mai reduce la cuvînt, ea avînd de-acum (adică de-atunci, de la apariţia optzecismului) pretenţia de a învia caractere pe scena vieţii de zi cu zi, convenţie care se va dovedi, evident, numaidecît falsă, poetul jucîndu-se cu regulile, în cea mai pură tradiţie a postmodernismului. De asemenea, în aceeaşi pură tradiţie a postmodernismului, titlul are rolul de a afirma, încă o dată, marginea în defavoarea centrului, personajele secundare în defavoarea protagoniştilor de prim rang ai istoriei.

 

Nu numai ideile poetice rămîn însă fixe în întreaga operă a lui Romulus Bucur, dar şi temele. Nucleul generator nu numai de sens, dar de multe ori de nonsens, din cel mai recent volum al poetului, memoria, a reprezentat specialitatea acestuia încă de la debut, împletită strîns cu tema singurătăţii, la fel cum toamna a rămas anotimpul predilect. Un bagaj foarte greu pentru un adept al poeziei fără miez metafizic şi al discursului monoton, lipsit de neliniştile metaforei. Romulus Bucur se mişcă însă cu uşurinţă prin numeroasele şi întortocheatele cotloane ale memoriei, cu tot cu această încărcătură imposibilă în spate, scoţînd din cînd în cînd la lumină spectrul cîte unei foste iubite, pe care îl fixează în poeme numai la suprafaţa discursului de un sentimentalism dulceag, în timp ce în adîncime sînt montate pe suporţi lucizi, chiar cinici: „am şters din calculator/ poemul/ am criptat scrisorile/ şi am uitat parola/ am distrus hîrtiile/ s-a şters/ literă literă/ cu/ linie linie/ totul rămîne/ o cenuşă fină/ ca scrumul de ţigară/ aderînd la suprafaţa/ unor făpturi de aer/ ce-mi fac semn cu mîna/ din depărtare“. Numai aparent pierdut în contemplarea „creaturilor de aer“, a „hologramelor“, în „vînătoarea de fantome“, numai la modul ironic sperînd în încarnarea unui corp de sunete: „undeva pe ecran în încăpere nu contează/ destul că e în preajmă/ un dj nebun ce freacă un disc/ (ştii foarte bine că genul ăsta de discuri/ nu se mai fabrică)/ repetînd obsedant o frîntură de cîntecel/ a little bit of monica/ a little bit of monica/ a little bit of monica/ şi ea ar putea deveni dintr-o dată/ extreme de reală“, şi numai aparent devenind o marionetă atîrnată de melodia unui saxofon: „te mişti spasmodic/ ca o marionetă atîrnată de melodia/ unui saxofon ce pare a-ţi spune/ lily was here lily was here lily was here“, poetul rămîne, de fapt, mereu în control.

 

Muzica are, la Romulus Bucur, în acelaşi timp rolul unui liant al amintirii şi pe acela al frazei introductive, deschizînd fante spre diversele momente risipite prin biografia poetului, care se cer acum resuscitate. Multe texte sînt numite „cîntecel“, iarăşi o tradiţie personală. De altfel, cu grija aproape maniacală, dacă n-ar atinge performanţa rafinamentului, pe care o dovedeşte Romulus Bucur în construcţia volumului său, pe lîngă cele şapte poeme, corespunzătoare celor şapte zile, denumite după patronul lor astral, în cel de-al doilea ciclu inclus în carte, „heptameronul“, mai este inclus încă un text, o extensie, care de asemenea se cheamă „cîntecel“. Orice ciclu încheiat are prin urmare ataşat un „cîntecel“, un buton de replay, care declanşează automat întoarcerea, glisarea înapoi, pe potecuţa timpului. Ceea ce face ca poetul să se trezească mereu, invariabil, condus spre aceeaşi concluzie: „indiferent de anotimp e toamnă“.

Dacă însă Romulus Bucur pare a fi un spirit modern, în această contemplare permanentă a timpului (care seamănă mai degrabă cu goana unui sportiv profesionist, ce ştie să-şi controleze bine respiraţia), el nu poate fi nici o secundă luat drept un romantic. Timpul pare să fie, într-adevăr, o temă de reflecţie, ca la moderni, dar nu poate fi nicidecum privit ca un izvor de nelinişti, otrăvitor, care să tulbure minţile poetului, determinîndu-l să cedeze frîiele expresiei cine ştie căror forţe oculte. Măreţia temei este bine camuflată, prin disciplina stilistică şi prin rotunjimea formală, deloc pătimaşă, a textului. Şi nici în repetatele trasee, pe care poetul le străbate „cîntînd“, pe urmele fostelor iubite, nu poate fi suspectat de o asemenea surescitare vizionară, precum cea romantică. Chiar dacă versuri precum acestea: „te trezeşti dimineaţa înspăimîntat/ că a dispărut dragostea de pe lume/ din viaţa ta cel puţin/ îţi curg/ lacrimi pe obraji o tablă/ ştearsă pe care şiroaiele de apă/ se amestecă cu dîrele de cretă/ o vrăbiuţă (de ce nu-i spui totuşi vrabie)/ intrată pe fereastră/ în casă apoi/ în panică“, pot deruta, poetul nu va întîrzia să-şi arate adevăratul chip: „şi faci cîte o vizită iubitei/ această tîrfă numită singurătate“.

 

Pentru că nu avem de-a face cu un îndrăgostit care recheamă din memorie chipul iubitei, potrivit scenariului romantic, ci cu un amant, care recheamă senzaţiile trăite de propriul trup în contact cu cel al unei femei generice, sau cu alte cuvinte, avem de a face cu un senzual. De aceea, într-un poem, toamna (anotimpul prin excelenţă al memoriei) este văzută ca acel moment degradant, care urmează petrecerii (viaţa fiind senzualitate exacerbată, plăcere, petrecere), cînd vine timpul „să speli vasele“. Şi, ca să completăm tabloul, poetul nu poate fi bănuit nici de vise mic-burgheze, cum ar fi de exemplu întemeierea unei familii: „iubirea mea e o plăntuţă/ răsărită dintr-o picătură de spermă/ aterizată în pîntecul tău/ poate să crească şi într-un pahar de plastic – cu nisip de la mare – stropită cu apă adusă – tot de-acolo/ poate că e un fel de a-ţi oferi/ pămînt şi apă/ o plajă pustie-n asfinţit – pe care (visez că) mergem/ mînă-n mînă pînă ce ne pierdem/ iar între timp iubirea a crescut mare/ şi poate să-şi poarte singură de grijă“. Deşi, într-un poem mai vechi, simţea presiunea noilor generaţii, care l-ar acuza exact de asta, de mici tabieturi de mic-burghez, Romulus Bucur rămîne, de la volum la volum, acelaşi senzual singuratic, acelaşi hedonist, şi vesel, dar şi trist, condamnat să trăiască mereu în trecut şi mereu suferind de aceeaşi veche singurătate. Şi tocmai datorită acestei senzualităţii excesive, comunicarea cu iubita rămîne mereu imposibilă. Poetul poate interacţiona cu întreaga cultură a lumii, fără de care senzualitatea transcrisă în poem n-ar putea funcţiona, cum nu funcţionează în poeme directe, brutale, precum „poem pentru coapsa stîngă“ sau „poem pentru spate“, dar nu poate comunica cu obiectul dorinţei sale, mult prea acaparatoare.