OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Ramiro Ortiz – Nina Façon
Carteggio/Corespondenta
Editie ingrijita, cuvint inainte, traducere, tabel cronologic si note de Doina Condrea Derer
Prezentare de Alberto Castaldini
Editura Jurnalul Literar, Colectia „Folio“, Bucuresti, 2007, 176 p.

Daca nu s-a ales cu cine stie ce faima dupa traducerea din Papini (Un om sfirsit, Editura Cultura Nationala, 1923), Calinescu a ramas macar cu apucatura de a introduce in vocabularul limbii romane diverse italienisme, dintr-un impuls simpatetic, nu lipsit de farmec. Asa era, pentru micul dejun, colatiune de la femininul „colazione“. Asa transcria direct adjectivul „indimenticabile“ daca voia sa sublinieze ca ceva, cineva intrunea calitati ce-l fixau definitiv in memorie. Un epitet cum nu se poate mai potrivit cind vine vorba despre fostul profesor Ramiro Ortiz, extrem de influent printre auditorii cursurilor de limba si literatura italiana de la Universitatea din Bucuresti, inca inaintea Primului Razboi Mondial si, apoi, mai bine de un deceniu.

Merite de mentor spiritual
Avea merite de mentor spiritual, rezumate, cu un prilej oarecare, de Calinescu insusi: „Stind in Romania, d. Ramiro Ortiz facea acest serviciu remarcabil tinerimii universitare de a o intretine intr-o permanenta bucurie de munca si intr-o vasta perspectiva europeana. Un francez ar fi fost plin de literatura lui nationala si ar fi simtit o datorie de a o raspindi si aici dupa toate regulile pedagogiei franceze. D. Ortiz, nu. Cu o cultura literara uriasa, cu o curiozitate si o simpatie si mai remarcabile, dinsul infatisa toate cu aceeasi caldura. Literatura franceza o cunostea pina la cei din urma moderni, pe cea romana in toate ascunzisurile. in Romania, d. Ramiro Ortiz putea sa mai exercite multa vreme o binefacatoare inriurire prin marele lui spirit comparativ“ (Adevarul literar si artistic, 26 septembrie 1936). Schimbase Bucurestii cu Padova, dar fara sa rupa brutal legaturile cu lumea romaneasca, interesat mai departe de evolutia discipolilor preferati si, prin ei, de toata ambianta culturala lasata in urma.

Aceasta fidelitate intelectuala este actualizata de recenta publicare in volum a scrisorilor trimise de Ramiro Ortiz, intre 1933-1941, pe adresa Ninei Façon, dintre fostii lui studenti cea mai devotata profesorului, dotata pentru a face cariera prestigioasa in perimetrul italienist. Chiar daca nu e restituit integral schimbul epistolar – din flux, lipsesc raspunsurile Ninei Façon si numai indirect pot fi aproximate – sint limpezi afinitatile, increderea reciproca absoluta, eficienta, astfel dirijata de profesor, de la nivelul experientei prodigioase, incit sa dea aripi discipolei sale si s-o tina in priza acelorasi teme de reflectie. Deferent in modul de a i se adresa, dar nicidecum distant, expeditiv, o initiaza in preocuparile lui carturaresti, pedagogice, cu amanunte asupra progresului propriilor planuri de lucru, cu harta deplasarilor pe la diverse reuniuni academice, inclusiv griji de ordin familial, tocmai pentru a suspenda posibilele obstacole de comunicare din considerente protocolare de virsta, de nivel profesional, spre a nu mai pomeni de radicalele deosebiri de civilizatie si mentalitati ale mediilor unde fiecare corespondent receptiona mesajul celuilalt.

La Padova, ambianta saturata de elemente romanesti
De regula, scrisorile contineau solicitari din partea profesorului de a fi ajutat in definitivarea unor lucrari avute pe santier, fie prin furnizarea de informatii suplimentare, fie prin supravegherea operatiunilor de tiparire. Era scrupulos la culme, pindit de pedanterie cu verificarea bibliografiei pina in pinzele albe, impunea corecturi peste corecturi, dar stia cui se adreseaza si ca-i sint acceptate oricite hachite.

Ca sa mai imblinzeasca putin impresia si sa faca tolerabile severitatile, indrepta discutia catre zone cu rezonante afective: „Elevii mei padovani incep sa o rupa putin pe romaneste si pretind ca inteleg ce-i spun lui Peltz (?) cind vorbesc cu el in romana. Pentru perioada Sarbatorilor, le-am dat mici lucrari de seminar cu subiecte ce pot fi tratate pe baza unor carti scrise in italiana, franceza sau germana. Vom vedea de ce sint in stare“. De aici trebuie inteles ca li se sugera, proaspetilor invatacei ai limbii romane, folosirea de instrumente intermediare spre a deslusi texte originale in noua cultura pe care abia se inhamau s-o insuseasca. Si pentru a trage toate foloasele, odata alunecat pe coarda sentimentala, continua confesiunea: „Eu ma aflu in casa parinteasca, fara sa ma pot bucura prea mult de Roma, multumindu-ma sa-mi umplu ochii cu multe amintiri din copilarie si din tinerete, privind cu drag si nostalgie atitea piese vechi de mobilier, martore ale preadolescentei mele si mai ca mingii carti de demult ce-mi amintesc de atitea lucruri ori vorbind cu sora mea Maria despre anii cind invatam impreuna. Cu toate acestea nu uit nici macar aici, in vacanta, Romania…“.

insotea asemenea declaratii cu insistente cereri de carti si material didactic ajutator pentru a crea la Padova o ambianta saturata de elemente romanesti, incepind cu scoartele taranesti de pe pereti si alte obiecte decorative, de sorginte folclorica. Oricit de strunite, de controlate puteau fi atitudinile profesorului, temperamental pastra o unda launtrica de lirism. in acest sens, stau martore vibrantele evocari ale locurilor copilariei, care hranesc prozele semnate de el in Vremea (1930-31). De fapt, si in unele eseuri, eruditia sa comparatista apare imblinzita de intruziuni poetice, ca in La fronda delle penne d’oca nei giardini d’Astrea sau deliciosul Viaggio ai regni di Madonna Poesia. Fireste, un atare comportament inspira simpatie si n-ar fi gresita presupunerea ca Nina Façon cazuse sub fascinatia sa. Un motiv in plus de a-i executa comenzile (adesea siciitoare) si a respecta indrumarile, cu maxima punctualitate. Ortiz, la rindu-i, e de banuit ca era cel putin magulit. in fine, sa evitam scenarii madrigalesti, cu toate ca el a excelat, si pe aceasta tema, prin incursiuni seducatoare. Austeritatea academica nu l-a impiedicat sa se comporte ca un desavirsit cavaler.

Reteaua complexelor fluctuatii politice
Convins de meritele Ninei Façon, a angajat adevarate batalii pentru a o aduce pe un post didactic in preajma sa. Era si calea de a-i oferi posibilitatea consultarii unor biblioteci cum nu se gaseau in tara, ca sa-si puna la punct documentarea pentru elaborari de substanta, in primul rind teza de doctorat despre Michelangelo poet, sustinuta chiar in timpul stagiului padovan. I-ar fi prins bine autoarei sa fie publicata teza in Italia. N-a izbutit fiindca s-au interpus legi rasiale drastice, care au obligat-o sa revina la Bucuresti, intr-o atmosfera la fel de viciata de antisemitism.

Pe acest fundal toxic, cenzura postala creeaza dificultati, serviciile sale lasa de dorit in ambele tari, suspiciunea instaurata de autoritati descurajeaza si pe cei mai impenitenti corespondenti. Sa-l fi influentat atmosfera degenerata, discriminatorie si pe Ortiz, a carui ultima epistola poarta data de 11 decembrie 1941? Greu de admis! Dar nici nu ar fi normala ignorarea unor mai vechi reprosuri aduse de el lui Mihail Sebastian, cind se lansa in consideratii ambigue (vezi in prezentul volum pagina 116). Reticent marturisitele sale idiosincrazii pe seama anumitor evrei (cei „sarlatani“, cum il taxa pripit pe urgisitul autor al romanului De doua mii de ani), coroborate cu remarca vanitoasa a participarii lui Gentile, ministru in guvernul dictatorial, la un conclav de profesori, invita la o legitima circumspectie, cit priveste relatia lui cu regimul mussolinian. Poate ca el insusi, derutat de o actualitate prea expansiva, nu se mai descurca in reteaua complexelor fluctuatii politice. in treacat, e de semnalat excelenta exegeza intreprinsa de N. Tertulian cu privire la paradoxale evolutii din sferele inalte ale intelectualitatii italienesti virusate de fascism: „Croce, Gentile – de l’amitie a l’adversite“ (Il contributo, 3/2002 – 1/2003).

A intervenit razboiul, care a rascolit toata Europa, iar cind situatiile pareau a se redresa, Ramiro Ortiz inchidea ochii, in vara lui 1947, spre jalea discipolilor credinciosi. Nici nu s-a aflat, la timp, pierderea suferita; abia peste citeva luni se organiza o adunare comemorativa. Iar de atunci, mai nimic demn de perseverenta lui Ramiro Ortiz intru promovarea valorilor literare romanesti pe meridianele culturii universale. Asta, daca nu socotim un omagiu felul cum Nina Façon s-a conformat reperelor trasate de fostul ei profesor, ridicindu-se la competente egale, atit la catedra cit si prin traducerea si comentarea unora dintre operele de prim-plan ale patrimoniului spiritual italienesc. Prezenta culegere de scrisori vrea sa fie tot un act de omagiu din partea cuiva iesit din laboratorul care poarta amprenta celor doi precursori. Merituoasa realizatoare a editiei, doamna Doina Condrea Derer, a gasit intelegere si sprijin pentru tiparire acolo unde mijloacele financiare abia se incropesc, in schimb entuziasmul abunda si un ambitios spirit promotional se traduce in fapte calauzite de pilda calinesciana. Ca un blazon, pe coperta cartii, sta scris Jurnalul literar.

Ostracizat, ocarit, ocolit la subventii, Jurnalul literar ramine pe metereze
imprejurarea invita la consideratii cit de fugare. in valmasagul de dupa acel tenebros decembrie scaldat in singe nevinovat, cameleonismul a dat buzna sub forma invaziei de ziare resapate la repezeala, Scinteia s-a botezat Adevarul, a aparut si traditionala lui pereche Dimineata, dar fara nici o legatura cu matricea originalului, alta gazeta si-a zis Azi, avind tupeul de a prelua titlul unei publicatii total diferite, modelata de Zaharia Stancu in 1932 dupa standardele eclectice ale acelor vremi. intre timp, lucrurile s-au corectat. Au fost insa si cazuri cind s-a procedat onest, din capul locului. Departe de combinatii si de morala matrapazlicurilor, a intrat in arena, chiar din 1990, Jurnalul literar, cu precizarea expresa: director fondator G. Calinescu.

Si-a sintetizat formula, spunindu-si „publicatie de opinie si atitudine intelectuala“, insa preponderente au fost si au ramas, in paginile sale, contributiile de istorie literara. Terenul spre care avea sa se orienteze prioritar a vizat recuperarea exilului si, din aceasta zona, a pus in circulatie texte de maxim interes. E drept ca, mai ales in editorialele fiecarui numar, se faceau si se fac raportari critice la adresa spoielilor oficiale de democratie. Pesemne ca sagetile acuzatoare au iritat, de vreme ce, treptat, a intrat in functiune un boicot strategic. Nu trebuia sa fii initiat in culisele redactionale, se vedea tratamentul urgisit dupa aspectul poverin si dupa aritmiile in calendarul de aparitie. Din cind in cind, redactia a facut publice off-urile, prin proteste adresate mai-marilor, cam tari de ureche si de… obraz. E de minune cum mina de personal implicat in asigurarea aparitiilor continua activitatea, undeva intr-un pod amarit, un spatiu nu mai mare decit o chilie de recluziune fortata.. Jurnalul literar indura, dar nu abdica!