Individualul în era postumanului

Autor: Cezar GHEORGHE | Categoria: | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Un instinct născut dintr-un anacronism pozitiv (există şi aşa ceva!) mi-a dictat să scriu despre volumul intitulat Scrisoarea de iubire, dragoste, amor, volumul colectiv publicat de membrii grupului Erotographos 50+1. Din acelaşi instinct anacronic de conservare a individualităţii, reluînd îndemnul lui Andrei Codrescu, îmi voi avertiza semenii din comunitatea virtuală: „dacă nu ştiţi încă de sînteţi uman sau postuman priviţi părţile «corpului» vostru: oraşul, casa, maşina, iPhoneul, laptopul, iPodul, sistemul surround artificial“. Dacă 60% din corpul vostru este acum electronic sau bioelectronic, dacă trăiţi într-un spaţiu destinat maximizării eficienţei, dacă messengerul, e-mailul şi Facebook sînt prezenţe zilnice în viaţa voastră, va trebui să găsiţi un antidot împotriva pierderii creativităţii pe care încă o posedaţi. O carte despre scrisoarea de dragoste pare pe cît de anacronică – pentru timpul în care trăim –, pe atît de necesară conservării individualului în epoca virtualului.

Cititorul trebuie prevenit, Scrisoarea de iubire, dragoste, amor are aspectul mai multor cărţi într-un singur volum. Ceea ce ar semăna, la o primă privire, cu un volum tematic, este în realitate un conglomerat de texte semnate de un număr impresionant de autori, care se alătură grupului Erotographos cu interese şi intenţii diferite şi care tratează tema din perspective ameţitor de multiple. Aşadar, lectorul nu va descoperi un volum cu o coerenţă şi o structură fixă, nici nu va putea citi texte de acelaşi nivel estetic, cartea reunind între copertele ei atît specialişti, cît şi începători. Astfel, textele Ioanei Pîrvulescu, Antoanetei Tănăsescu, Ancăi Băicoianu, ale lui Marius Chivu (încă student) etc. stau lîngă textele studenţilor din anii terminali de la Literele bucureştene. Cred însă că eterogenitatea textelor reprezintă un neajuns şi un avantaj în acelaşi timp. Textele teoretice bine documentate şi abordările ludice care evită locurile comune sunt alternate cu texte care activează clişeele temei iubirii, acestea din urmă bucurîndu-se de onestitate intelectuală şi de prospeţimea expresiei încă neformate (a se vedea Gombrowicz pentru virtuţile nedesăvîrşitului).

Să privim pentru o clipă structura cărţii. Primul capitol este format din texte care radiografiază metamorfozele stilului epistolar într-o perioadă şi o arie disciplinară destul de întinse, de la o scrisoare datînd din vremea Antichităţii greceşti, la reflecţii asupra scrisorii şi a stilului epistolar dintr-o perspectivă lingvistică, pînă la analiza transformările suferite de scrisoarea de amor în epoca e-mailului. Capitolul al II-lea reuneşte texte diferite sub titlul „Lumea corespondenţei“ şi este însoţit de un „remember“, semnat de Antoaneta Tănăsescu care scrie, în calitate de coordonatoare a volumului, un „text-manifest“ pentru grupul Erotographos („ne întoarcem, astfel, numai în aparenţă de unde am plecat şi verificăm (a cîta oară?) că viaţa nu se lasă sedusă de sunetul de corn al soluţiei unice [...] prilej de a observa că internetul nu a învins definitiv“) urmat de un scurt istoric al regulilor şi modelelor epistolare în spaţiul românesc. Cel mai atrăgător text din acest capitol este cel dedicat corespondenţei de dragoste dintre Paul Celan şi Ingeborg Bachman. La fel de interesante au fost şi reflecţiile Ancăi Băicoianu pe marginea unei antologii a celor mai frumoase scrisori de dragoste. „Prezentul fîşneţ al celor vii, prezentul alunecos, mereu în mişcare, care vorbeşte de un moment nicicînd prezent, pentru că intervalul necesar articulării îl transformă deja în trecut, iar articularea însăşi e deja (în) viitor – ei bine, acest prezent contaminează obiectul iubirii, îl îmbolnăveşte de transformare, îl face locuibil.“

Un alt capitol al cărţii este compus din răspunsurile la un „Chestionar“ menit să determine rolul jucat de scrisoarea de amor în viaţa respondenţilor. Concluzia stă sub semnul inexprimabilului: „asemenea sentimentului pe care îl defineşte, epistola de iubire este ireductibilă la concept, teritoriu al inefabilului, evanescentului, posibilului cu centrul pretutindeni şi nicăieri.“

În „Raftul de cărţi“ putem citi textele unor foşti studenţi, Marius Chivu şi Bogdan Cristea, ambele încercări folosind tema iubirii ca pretext, neavînd o legătură cu scrisoarea de dragoste. Cele două texte analizează, mai degrabă, actualitatea/ incomoditatea modelului platonician şi discursul despre eros în Banchetul („Povestire la Banchetul lui Platon sub forma unui dialog didactic“) şi Lysis (Bogdan Cristea). Sub convenţia scrisorii de dragoste, Alexandra Florescu glosează pe tema fiziologiei iubirii pornind de la Stendhal: „Ficţiunile se ciocnesc, cristalizările se fisurează, altele le iau locul [...] este iubirea ficţiune? Ce bine s-a întrebat Stendhal asta“. Cea mai cunoscută corespondenţă din lumea literară românească – Eminescu-Veronica Micle – este analizată dintr-o perspectivă inovatoare de Irina Georgescu. „Scrisorile eminesciene instituie apetenţa pentru virtualitatea pactului epistolar: Eminescu şi Veronica sînt, pe rînd, oameni şi personaje ale căror roluri fuzionează. Măştile societale sînt personae pe care le descoperim cu uimirea cercetătorului. Plăcerea textului şi «neplăcerea» lui vin la pachet, pentru că rafinamentul stilului amîndurora şi dorinţa de sfîşiere a limitelor paginii pentru a ajunge la text sînt dialogice. Fiecare scrisoare este o nouă modalitate de suspendare în real.“

Cum ajung scrisorile din tolba poştaşului pe masa scriitorului este un capitol de restituire a limbajului secolului al XVIII-lea, fiind alcătuit din traduceri grupate sub titlul „Romane şi scrisori de la 1750“. Traducerile realizate de Iuliana Dumitru, Roxana Eichel, Emilian Ghelase şi Vincenţiu Mihail Iacob sînt însoţite şi de o serie de observaţii pe marginea textelor alese. Capitolul poate fi extins într-un volum separat, fiind şi unul dintre segmentele cele mai unitare ale cărţii.

Volumul cuprinde şi o microantologie a corespondenţelor celebre – Héloise şi Abélard, Mariana Alcoforado, Eminescu-Veronica, Kafka şi Milena, Rilke-Ţvetaieva-Pasternak, Cioran-Friedgard Thoma, Hannah Arendt-Heidegger etc. Sînt inventariate astfel formule de adresare şi de încheiere şi fragmente din cuprinsul scrisorilor. Fără îndoială, antologia ar putea fi extinsă pentru a putea funcţiona ca ghid pentru cei care vor explora în continuare aceste corespondenţe relevante din punct de vedere literar.

În încheiere, textul Antoanetei Tănăsescu – „Ceea ce e important e invizibil pentru ochi“ – oferă cititorului geneza volumului şi semnalează dificultatea unui teritoriu de cercetare atît de vast precum scrisoarea de dragoste. Demersul de cercetare al grupului Erotographos este, cred, edificator pentru contextul actual al comunicării în epoca virtualului: „Deşi a mers pe căi ocolitoare, pornind de departe, de foarte departe, am înţeles pînă la urmă că scrisoarea de dragoste, contrar opiniei comune, e importantă nu doar pentru corespondenţi, pentru exprimarea neliniştilor, a bucuriilor lor. Ea este semnul unui mod de a gîndi, deci de a scrie, prin care o epocă se defineşte. Ea este un elocvent autoportret al clipelor timpului“. Rămîne de văzut – într-o epocă în care toţi şi niciunul participă la scrierea istoriei – cum va arăta (auto)portretul timpului nostru.