OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

In zilele de 7 si 8 octombrie a avut loc, la sediul din strada Plantelor al New Europe College, un colocviu consacrat operei lui Jacques Derrida, filozoful francez care a murit cu un an in urma, lasind mostenire o avere teoretica apreciata si contestata deopotriva. Colocviul a avut drept co-organizatori profesori de filozofie clujeni – Ciprian Mihali si Emilian Cioc – si drept invitat-vedeta pe fenomenologul Jean-Luc Nancy, unul dintre cei mai expresivi ginditori francezi contemporani. Ce semn sa fie oare absenta literatilor? Al eliberarii inconstientului literaturii de supraeul teoriei? Carei paradigme – moderne, postmoderne – apartine, totusi, Jacques Derrida?

La Différance este titlul unei conferinte sustinute de Jacques Derrida la Societatea franceza de filozofie, in data de 27 ianuarie 1968. Se naste astfel cel mai celebru concept francez din ultima jumatate a secolului al XX-lea: morfologic, différance este participiul prezent al verbului différer, care inseamna in limba franceza atit a diferi cit si a amina. Sensul, in limbaj, este o productie etimologic in-abord-abila, ne-marginita, de natura careia trebuie sa tina seama orice interpretare (la asimilarea conceptului de catre studiile literare isi da concursul si teoria lui Umberto Eco dezvoltata in Opera aperta sau Lector in fabula). Ar fi interesant sa ne oprim putin asupra lui, nu pentru a-i urmari sociologic forta de iradiere, nici pentru a-i descompune spectral semnificatiile, in ceea ce francezii numesc o analiza filozofica. Diferanta este o vocabula alterata – diferenta in care un e a fost inlocuit un un a, astfel incit, din punct de vedere fonetic, semnificantul nu sufera nici o modificare. Aha, va sa zica avem de-a face cu o gindire dualista. Exista vorbit si scris, iar vorbitul acopera distinctiile pe care numai scrisul le poate aduce la vedere. Ceea ce pare ca e totuna, in vorbit, apare distins, in scris. Diferanta n-are de fapt identitate, o exclude pentru ca „e ceva diferit“, diferenta care nu-i de sesizat decit in (timpul) scris(ului), in miscare.

E vorba despre o aplicare, am spune, a diferentei ontico-ontologice postulate de Heidegger. Atunci cind scrii, de pilda, acesta este un text, atentia cititorului cade pe complement – pe „fiind“, adica – si nu pe verbul copulativ, pe ceea ce aduce text-ul la a fi, pe ceea ce sta la baza lui: verbul a fi. Diferenta dintre text ca prezenta si ca aducere la lumina prin intermediul verbului a fi, simplist spus, se numeste diferenta ontico-ontologica. Diferanta spune cam acelasi lucru: sensul unui cuvint, al unui text, in sfirsit, sensul, nu poate fi cunoscut nici prin sapaturi psihocritice in viata autorului, nici prin defrisari sociologice: el este o producere continua, constituindu-se in aminarea pe care fiecare cuvint o prelungeste pina la urmatorul, prin care fiecare lectura ii face loc urmatoarei, intr-un fel de (r)evolutie hermeneutica fara origine si fara sfirsit.

Primul efect al lansarii pe piata de idei critice a conceptului de diferanta a fost o restilizare a limbajului critic. Alain Renaut si Luc Ferry propun, in celebra lor Pensée 68 (1985), ecuatia malitioasa Derrida = Heidegger + stil. Cert este ca filozoful francez, nascut intr-o familie de evrei din Algeria in urma cu 75 de ani si decedat anul trecut, la 22 octombrie, a influentat studiile literare din Europa si, mai ales, din Statele Unite, provocind admiratia „fanilor“ si deopotriva iritarea „detractorilor“ – de pilda, in 1992, conducerea Universitatii Cambridge a protestat impotriva intentiei de a i se acorda lui Derrida un titlu onorific pe motiv ca filozoful este autorul unor teorii absurde care neaga diferenta dintre realitate si fictiune; Searle il acuza de „obscurantism terorist“, sintagma pe care filozoful actelor de limbaj ar fi auzit-o la insusi Michel Foucault. Nu trebuie omis, ca fapt divers, ca prestigiul lui Derrida s-a tradus imediat prin sume mari cistigate in Statele Unite – de pilda, Universitatea Yale l-a platit o vreme cu 30.000 de dolari pentru o jumatate de semestru comprimata in cinci saptamini.

- Deconstructionismul este o miscare permanenta de recontextualizare
Asa cum demersul fenomenologic al lui Heidegger denunta aparentele (sau, mai degraba, aparitiile) pentru a conduce catre fundamentul lor, demersul critic al lui
Derrida de-construieste argumentativ pentru a disloca, in profunzimea textelor si a cuvintelor, diferanta – vidul care permite sensului sa circule prin ele si care le permite lor, textelor si cuvintelor, sa se articuleze in varii combinatii. Stapin al unei retorici fulminante, Derrida a devenit repede, in urma unui colocviu international de la Johns Hopkins University, celebru in America, fiind comparat de François Cusset, autor al unui volum de istoria ideilor intitulat French Theory (La Découverte, 2003), cu Clint Eastwood, „pentru rolurile sale de pionier solitar“ (formula lui Cusset este inspirata, probabil, de caracterizarea pe care Rorty i-o face lui Foucault, de „cavaler“). Raportul dintre cititorii americani si cei francezi ai lui Derrida este astazi de 10:1, iar termenul de deconstructionism a intrat in folclorul intelectual odata cu filmul din 1997 al lui Woody Allen, Deconstructing Harry.

Efectele deconstructionismului asupra literaturii nu sint, trebuie spus, la fel de importante ca in cazul filozofiei – cu atit mai mult cu cit Derrida s-a pliat excelent pe temele epocilor pe care le-a traversat: de la moartea autorului la alteritate, de la avangarda literara la terorism. Desigur, maniera unei hermeneutici deconstructioniste reprezinta un acquis al limbajului critic de pretutindeni, care nu numai ca ramine vigilent la performativitatea politica a logosului, dar si la ceea ce Derrida numeste, in spirit nominalist, context: „Putem numi «context» orice «istorie-reala-a-lumii», in care aceasta valoare de obiectivitate si, mai mult, aceea de adevar, s-au impus. s…t Una dintre definitiile deconstructiei ar fi luarea in considerare a acestui context ne-marginit, atentia cea mai vie si cea mai cuprinzatoare posibil acordata contextului si, deci, o miscare permanenta de recontextualizare“2. Asa se face ca deconstructionismul sta la baza studiilor culturale serioase de astazi.
Nu trebuie pierdut din vedere nici faptul ca unul dintre meritele incontestabile ale operei lui Derrida este de ordin politic, un politic de data aceasta mult mai concret decit cel intrinsec discursului in general: impunerea unor bibliografii franceze in curricula facultatilor de litere anglo-saxone, in momentul in care imaginea culturii franceze incepea sa-si piarda din stralucire, iar limba franceza din prestigiu si difuzare.

La fel ca pentru mai toti colegii lui de generatie ’68, literatura franceza moderna reprezinta un mediu de electie al speculatiilor lui teoretice. Prin Derrida, ca si prin Foucault, Deleuze sau mai virstnicul Bataille, literatura franceza si-a pastrat statutul elitar. Nu stim insa cit de mult ii foloseste literaturii franceze contemporane atare rang. Probabil insa ca teoria franceza, destructuranta de clisee, vinatoare de iluzii si devoratoare de sine – trebuia spus! – constituie astazi un pol epistemologic in care pragmatismul si viziunea corect-analitica anglo-saxona isi gasesc, cel putin pentru o perioada, un preopinent. Desi foarte putine teze de doctorat care au ca subiect literatura contemporana il mai citeaza pe Jacques Derrida, cel putin in Franta, numele ginditorului si redutabilului polemist teoretic francez ramine un reper inconturnabil al limbajului postmodern si al postmodernitatii haut de gamme.

––––––––––
1. Transcriere „fonetica“ a numelui lui Jacques Derrida pentru vorbitorii de limba engleza.
2. Jacques Derrida, Limited Inc., Galilée, 1990, p. 252.