Industria culturala si democratia

Autor: Ovidiu TICHINDELEANU | Categoria: | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Coabitarea intelectualilor cu puterea politica e, in orice spatiu cultural, un test al valorii, iar la trei ani dupa alegerile din 2004, nu incape indoiala ca in sfera culturala locala au avut un cistig de cauza senzational oportunismul, intoleranta si gindirea violenta. In nici un caz „democratia“. Discursurile emancipatoare, intrezarite si promise cindva, la orizontul iesirii de sub totalitarism, stralucesc prin absenta din industria culturala centrala romaneasca, desi cu totul altfel stau lucrurile in scene independente.

Astfel, pentru a ma referi doar la cazuri cu maxima vizibilitate: am avut nesansa sa citim prin ziare centrale din pildele unui intelectual (sau poate mai degraba functionar cultural) care a gasit de cuviinta sa prelungeasca logic argumentul lustratiei, sustinind eugenia batrinilor; un altul se plinge (in Romania!) de tirania minoritatilor, ba chiar si de „fanaticismul“ sustinatorilor drepturilor omului. Un eseist vine cu solutia „problemei lor“, a celorlalti, sustinind ca intr-o societate civilizata homosexualii sint, desigur, liberi sa fie cum vor, dar la ei acasa, nu in public; acelasi argument e rotat, dupa necesitati: poti sa fii diferit, insa daca stai in nisa ta, totul e sa construim garduri civilizate; altii scriu apa-sat ca feministele sint fie oportuniste, fie o specie de stingiste rasfatate (adica tot „niste frustrate“); pentru majoritatea publicistilor, pro si contra, pare a fi de la sine inteles ca doar femeile pot fi feministe; unii scriu negru pe alb, cu vadit regret, ca romanii nu sint rasisti fiindca… nu sint bogati, altii, nu departe, ca „arabii si africanii“ din Paris sint „natura salbatica, dezlantuita“ – argument romantic ce a fost de altfel consolidat imediat de un altul, de ordin stiintific, cum ca „s-a dovedit“ prin studii genetice recente ca rasele de culoare au in medie un IQ inferior celei albe.

„Stinga“ nu explica doar toate ratarile si neimplinirile din trecutul „comunist“, ci si, magic, pe cele din prezent: astfel, deoarece intelighentia occidentala ar fi dominata de agenti „stingisti“, operele intelectualilor romani postdecembristi, fiind de dreapta, sint trecute sub tacere. In fine, fara a se lasa prea mult asteptat, un alt om de cultura a pus recent punctul pe „i“, acuzind conspiratia academica a „evreimii mondiale“…
Pe linga sensul eminamente violent al acestor enunturi, actul cultural insusi e departe de a fi democratic in spatiul industriei culturale centrale. In ciuda inmultirii promitatoare a publicatiilor si evenimentelor, proprietarii si administratorii institutiilor culturale s-au imputinat. Cenzura nu a disparut, nici campaniile de denunt in haita si punere la colt, iar „prietenia“ bate adesea continutul.

Mai bizar – sau fudul –, unii autori par a crede sincer ca a debita aberatii precum cele pomenite e un act de „curaj“, un fel de misiune nobila a omului de cultura incremenit in proiectul dizidentei-fara-rezistenta. E izbitoare similitudinea intre marea falie care ar imparti, pare-se, scena centrala a industriei culturale romanesti si forma actuala a sferei politice a statului dominant al lumii. Aflate la polul opus al „curajului“ si mai ales al rezistentei, toate aceste apeluri sint de fapt imperative ideologice la domesticire, mai mult sau mai putin deghizate, adresate unor ideale corpuri docile.
Toate aceste perle si inca o caruta de altele asemenea au maslinit pe piata culturala centrala in ultimii trei ani, si nu au fost aruncate de alde vadimi, ci de presupusii intelectuali aflati de „partea cea buna“, a priori „democrati“. De asemenea, nu au fost lansate atit de noi veniti ori de diversi ignoramus, cit mai ales de intelectuali-reper si functionari culturali influenti ai industriei culturale centrale, atit neoconservatori cit si liberali.

Aflata in coabitare simbolica mai mult sau mai putin, cu puterea, intelectualitatea anticomunista pare a fi astfel din ce in ce mai putin capabila sa aprecieze diferenta in gindire. Apar personaje culturale-politai, din ce in ce mai putin dispuse la toleranta, gata sa izbucneasca nervos la orice iesiri „de la locul lor“; alte personaje se arata a fi gata sa aprecieze diferenta, insa in generalitatea conceptului, eventual dupa modele date, ca asa e civilizat. In fine, alti producatori de discurs apreciaza, zau, chiar orice diferenta, atita vreme cit e accesibila consumului. Ceva nu e in regula, insa, atunci cind aparitiile ce rezista tuturor acestor borne de control sint erotismul disciplinat, care bifeaza acte de curaj, impreuna cu birfa si sportul, ce devin discursuri mai necesare, nu doar mai prezente decit reflectia critica. Insa atunci cind scena culturala se imparte intr-o eroica batalie virtus contra voluptas, din orizontul de sens dispare ca prin farmec principala forta contemporana, sociala si culturala, capitalismul.
Exista o logica a „prioritatilor tranzitiei“ care traverseaza toate aceste practici culturale. Mult mai importante par a fi „pentru moment“ intarirea principiilor ideologice centrale ale istoriei culturale postdecembriste. Nu voi repeta argumente detaliate altundeva, insa cred ca modernizarea spatiului cultural central a fost orientata si limitata din 1989 si pina in prezent de influenta a trei principii ce au limitat libertatea de gindire si exprimare: anticomunismul, eurocentrismul si capitalocentrismul.

Aceste trei axiome fundamentale au recentralizat cultura postcomunista dupa bornele noilor ideologii dominante, intrind pe deplin in functie tocmai in prezentul foarte recent, si constituie in continuare principalele piedici teoretice in calea democratizarii sferei culturale si a crearii de valori locale in context international – valori in alt mod, desigur, decit cel al tovarasiei de drum a ideologiilor dominante, ori al asumarii resemnate a „locului propriu“.
Iata, asadar, intr-o lista deschisa, ceea ce cred ca articuleaza structural discursul antidemocratic al industriei culturale centrale: legitimarea gindirii resentimentare si a clientelismului; neocolonizarea intima pe calapod „occidental“ si rasismul mai mult sau mai putin etnic; propagarea fundamentalismului pietei si a ratiunii instrumentale, tehnocrate; delegitimarea a priori a stingii si a ratiunii emancipative; autoorientalizarea si cultivarea dispretului fata de mase; ignorarea fudula a culturii populare si a scenelor culturii independente; seria de identificari abuzive intre stinga si comunism, piata libera si capitalism, civilizatie si occident.

Astfel de coarne rinoceresti se transpun in realitatea istorica actuala in autodomesticirea si acomodarea sferei culturale locale cu statutul de periferie a unei tari aflate la marginea centrilor de acumulare ai capitalismului global.
Dincoace de „mizeria politica“, de rasunetele compensatoare din bucium („am cistigat la Cannes“) si de dezbaterea anuala despre Nobelul „romanesc“, dincolo de „rebranduirea“ dupa diverse calapoade si de gindirea intelectualului in termeni de „ratiune de stat“, decisiva nu e insa atit „democratizarea“ sferei culturale centrale, de sus in jos, cit revendicarea spatiului public de catre scenele independente ce au produs si produc gindire critica si valori independente.

Ovidiu Tichindeleanu este doctorand in filozofie in programul PIC al SUNY Binghamton, redactor asociat al revistei IDEA arta + societate si redactor al colectiei „Panopticon“ de la editura IDEA.