OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Uriasa si ciudata pasare a viselor noastre nu e un titlu pe masura lui Mircea Nedelciu, asa cum il stim. E titlul unui incepator intr-ale scrisului. Are el ceva din caracteristicile sensibilitatii literare a unui tinar de 19-20 de ani? Cu siguranta. Pentru ca aceasta proza inedita a lui Mircea Nedelciu trebuie sa fi fost scrisa tocmai la acea virsta. Nu vreau sa intru in detaliile constructiei si ale stilului ei, chiar daca numele unor personaje (Pictoru’, Americanu’, Rolly) sint flagrante pentru universul prozelor scurte din Aventuri intr-o curte interioara (1979), volumul de debut al autorului.
Am gasit cu multi ani in urma aceasta proza intr-o mapa voluminoasa de texte pe care scria „Cenaclul Junimea“ (cel din perioada anilor 1970-1971) si care mai continea si alte pagini semnate de Ioan Lacusta, Ioan Flora, Gheorghe Iova, plus alte citeva nume care de atunci pina azi s-au pierdut pe drum.

In ce ma priveste, eram prezent acolo cu un scurt eseu (de altfel, foarte prost) despre Rimbaud. Asa mi-am amintit ca, pe vremea cind eu si Mircea Nedelciu eram studenti in anul II sau III la Filologia bucuresteana, profesorul nostru Savin Bratu, care ne cunostea intrucitva inclinatiile literare, ne-a cerut sa stringem texte pentru o antologie a facultatii. Le-am strins, antologia nu s-a mai facut, iar mapa a ramas la mine, ratacita printre taieturi din reviste, manuscrise personale, caiete de curs. Am dat de ea pe vremea cind Mircea Nedelciu parea inca un om fara moarte. Am descoperit-o cu o oarecare stupoare, fara sa-i dau prea mare importanta. Nu cred ca am recitit ceva din acele texte si nici nu-mi amintesc sa-i fi spus lui Mircea vreodata ca in acea mapa se afla si o proza a lui neretinuta in volumele publicate deja. Oricum, nu cred ca el ar fi avut curiozitatea sa o vada, pentru ca excluderea ei din categoria textelor publicabile se petrecuse deja. Sau poate ca nu. Pentru ca, in mapa cu pricina, proza exista in trei exemplare. Isi pastrase oare si Mircea o copie? Nu stiu. Imi amintesc insa ca atunci, in anii ’70, proza aceasta mi-a placut mult prin combinatia ei de libertate, dezabuzare si utopie si prin dezinvoltura cu care era scrisa.

Citeva date nu lipsite de semnificatie: cele trei exemplare sint batute la masina si necorectate. Numele autorului lipseste. Constat insa ca pe un exemplar am scris eu, deasupra titlului, cu pix rosu, numele Mircea Nedelciu. Am facut probabil acest gest imediat dupa ce am depozitat paginile in mapa, pentru ca si continutul acesteia e indicat cu aceeasi culoare de pix cu pasta. Textul nu e datat. Paginile (format A4) sint numerotate, sus, de la 1 la 10. Simt nevoia sa adaug ca la aceasta noua lectura, facuta dupa mai bine de 30 de ani, Uriasa si ciudata pasare a viselor noastre nu mi se pare deloc o proza oarecare. Cred ca ea ar merita o analiza in detaliu, pentru ca marca Mircea Nedelciu e aici deja conturata. Am mai spus-o si cu alte ocazii: la 20 de ani, Mircea Nedelciu era un prozator format. Iata, acum, gratie Observatorului cultural, cititorul are in fata si o proba incontestabila a acestei afirmatii. (Gheorghe CRACIUN)


Acum, dupa facerea lumii, ce ar mai fi de facut decit refacerea ei?

I
Rolly isi dadu la o parte de pe frunte cele citeva lungi suvite de par printr-o scurta miscare a capului, Americanu’ isi ridica putin pantalonii reiati, cam largi pentru el, Pictoru’ isi sterse nasul cu zgomot si Rolly spuse:
– Au trecut elefantii!

N-avea nici un rost si nici un farmec inaintarea asta stupida. Cine ar mai fi putut sa creada ca dincolo de salcimii goi, fara frunze, printre arbusti, exista niste pietre indeajuns de fotogenice incit sa merite deplasarea, lunga noastra deplasare pina acolo. Poate numai Rolly credea. El mergea inainte parind ca nu ia in seama nimic altceva, nici chiar foamea Americanului, nici chiar gripa sau guturaiul sau ce dracu’ avea Pictoru’, nimic, nimic, nimic. Cizmele cu carimb scurt, cu fermoar ale Americanului calcau, imediat in urma lui Rolly, iarba vestejita, sau nu chiar vestejita, ci numai obosita de toamna uscata a anului aceluia. O iarba albicioasa, sura si moale de parca ar fi fost uscata de o suflare fierbinte trimisa de undeva de sus sau de undeva de departe, din pustiu de exemplu, si apoi udata de o ploaie de vara cu fulgere, cu tunete, cu torente.
Personal, mergeam asa ca sa nu cumva sa creada vreunul dintre ei ca eu am fost primul care a dat inapoi, insa nu asteptam decit ca cineva sa propuna intoarcerea. N-avea nici un rost inaintarea aceasta stupida. Cine putea crede, in afara lui Rolly, ca dincolo de salcimii aceia lungi, uscati parca, printre arbusti, exista niste pietre fotogenice.

Pictoru’ mergea in urma mea absent, cu niste priviri straine de orice lucru lumesc. In nici un caz el nu putea fi cel care sa propuna sa ne intoarcem, nu se gindea la asta. Daca l-as fi intrebat unde mergem, intii s-ar fi uitat la mine dispretuitor, ceea ce voia sa insemne: „ce, tu nu stii?“ sau „ce, ai si uitat?“, dupa care mi-ar fi marturisit sincer ca habar n-avea si am fi mers linistiti mai departe. Nu l-am intrebat nimic. Cautam cu totii, poate, urmele pasarilor sau ale unei pasari anume. Soarele apunea palid in spatele salcimilor, dincolo de locul unde ar fi trebuit sa se gaseasca pietrele noastre. Pictoru’ privea norii vopsiti parca cu niste culori calde si apoi lipiti pe cerul cenusiu-laptos al toamnei aceleia uscate si seci. Nu stiam daca asta privea, dar parea ca asteapta ceva, asa cum eu asteptam ca cineva sa propuna sa ne intoarcem, insa el parea mult mai calm, mai linistit. Mai tirziu avea sa-mi marturiseasca oarecum rusinat, oarecum mindru ca astepta sa se deschida cerul si sa apara o droaie de ingeri cu glasuri subtiri „Aleluia“. Asta era tot ce astepta el atunci. Cintecul acela ciudat pentru noi pe care il descoperiseram odata intimplator la un post de radio pe ultrascurte si care nu numai lui, dar si mie imi placea foarte mult. Americanu’ zicea ca nu e un tip religios, dar orice individ care are pretentia unei culturi cit de cit trebuia sa fi aflat de melodia asta cu putin mai inainte de a fi implinit paispe ani sau cinspe.

Dar atunci poate ca nu ne-ar mai fi placut atit. Cu siguranta ca nu ne-ar mai fi placut. Parea un aranjament din tipete de pasari mici si multe aceasta melodie care nu-mi trezea nici cel mai mic strop de evlavie sau de altceva de genul asta. Ma bucura pur si simplu si atit. Cizmele de piele maro, groasa, lustruita ale Americanului calcau iarba sura, verzui-albicioasa. Cine putea sa propuna intoarcerea? Eu nu voiam sa par las, Pictoru’ parea ca se gindeste la cu totul altceva, Americanu’ calca, mindru de cizmele sale, iarba moale de toamna simtind o placere deosebita sa faca lucrul asta asa, pentru a-l face si pentru nimic altceva. Rolly era exclus. El era cel care credea cu toata puterea ca dincolo de salcimii aceia, frumosi, de altfel, asa cum strajuiau acum apusul soarelui, existau niste pietre.

Pictoru’ din nou scoase batista si isi sterse nasul cu zgomot, fara sa para ca se sinchiseste citusi de putin de lucrul acesta, insa Rolly din nou remarca:
– Au trecut elefantii!
Americanu’ isi imbraca puloverul gros de lina cenusie pe care pina atunci il purtase cu minecile legate in jurul centurii si deodata picioarele lui lungi si subtiri il aratara mai inalt decit era si caraghios prin preocuparea lui de a calca apasat si ritmic iarba moale, verde-albicioasa. Imi privii miinile murdare de pamint galben-roscat. Din nou Rolly scutura din cap pentru a-si arunca de pe frunte suvitele lungi de par. Pictoru’ ofta inexplicabil si-si pleca pentru citiva pasi capul privind insistent iarba:

salcimii strajuiau apusul de soare
cine mai credea in pietrele noastre
culoarea calma invada cenusiul cerului
si verdele sters albicios al ierbii
pe care o calcam in picioare
si totusi mergeam
fara aripi inaintam pas cu pas grabindu-ne parca
asteptind parca sa vina ceva de departe
in intimpinarea noastra
si totusi mergeam (pentru a merge
sau pentru ca nu aveam nimic altceva de facut
si mersul nu ne incomoda cu
nimic sau chiar pentru ca nu ne
puteam opune mersului)
si salcimii uscati strajuiau apusul de soare
asa cum noi
strajuiam ziua noastra cea de toate zilele
care mereu ne zbura printre miini
ca o pasare alba

Pe urma nu mai ramasesera decit vreo suta de pasi pina la salcimi si spre surprinderea mea (care la inceput nici n-am simtit-o intr-atit incit sa-mi dau seama daca este placuta sau nu) se ghiceau parca, acolo printre arbustii negri, fara frunze, niste lucruri care puteau fi pietrele lui Rolly, pietrele, lui fotogenice. Probabil ca si el le intrezarea, insa asta nu-i producea nici un fel de surpriza, pentru el ele existasera acolo mereu, numai pentru mine ele puteau fi o surpriza, insa acum nu avea nici un rost sa discut cu Rolly despre lucrul asta pentru ca-mi era teama ca el sa nu ghiceasca, sa nu-si dea seama ca eu pina atunci nu crezusem in pietrele lui si asteptam numai momentul in care, negasindu-le, sa-l privesc drept in ochi la modul „stiam eu ca ne vei aduce pina aici degeaba“.
„En touchant ce monde“ – unde am auzit expresia asta cosmopolita? Rolly care mereu are atita dreptate. Mai erau numai 50 de pasi pina la salcimi si dincolo de ei pietrele si dincolo, departe, soarele care, rosu-rosu, apunea calm marcind sfirsitul unei zile de noiembrie neobisnuit de calda si uscata. Rolly care mereu are atita dreptate.

Si parca incepuse sa ma impresioneze amurgul acesta cu salcimi, nu tocmai impresionant in fond. Mi-era foame. Pina atunci nu ma gindisem la foame, iar acum tocmai fiindca ma gindeam la ea incepui sa o simt, insa ma silii sa o ignor pentru inca putin timp, asa ca ma prabusii pe iarba verde, sura, albicioasa de la picioarele salcimilor si privii indelung, dintr-un unghi neobisnuit, frunzele lor ovale galbui, asezate in gramezi fosnitoare la radacina fiecaruia. Soarele deja apusese acum. Tot ce mai aveam de facut era sa asezam cit mai repede cortul, sa ne imbracam cu tot ce aveam de imbracaminte la noi (desi era o toamna tirzie si calda, noaptea se lasa un frig ascutit, si chiar uneori se lasa bruma spre dimineata).
Totul decursese repede si normal. Pictoru’ adunase intre timp vreascuri pentru foc si in intunericul care deja se lasase avui impresia ca ochii lui Rolly lucesc verzui ca ai unui animal sau ca ai unei pasari de prada. Cu totii speram acum (Rolly care intotdeauna are atita dreptate) ca a doua zi sa fie un rasarit de soare frumos si destula lumina pentru pietrele acelea.

II
Si pastra inca un aer atit de inocent incit ti-era si mila de ea (sau de inocenta ei) sa te gindesti la faptul in sine, la imensa lui importanta.
Era dimineata si eram calm si surizator si ferice. Si lungit in iarba aveam impresia ca sint un erou de film, si inca de film color, iarba fiind de un verde pal grozav de frumos si dimineata de asemenea clara si nu stiu de ce nu ma simteam un erou de balada sau de altceva. Pe Pictoru’ nu-l mai asteptam deja pentru ca stiam ca nici macar nu va reusi sa se trezeasca din somn in urmatoarele doua-trei ore, pentru ca niciodata nu se scula de dimineata, si ma intreb cine s-ar fi sculat, de altfel, dupa o betie murdara ca cea pe care o facuse in seara precedenta.

Vina n-o purta el, vreau sa zic pentru faptul in sine de a pierde timp si bani si mai stiu eu ce pentru o betie. Dar nici a celuilalt nu putea fi pentru ca initial nu propusese nici el nimic altceva decit un coniac insotit de o cafea ca pentru un om care-si respecta linistea sufletului sau, macar in acele scurte momente cind ea catadicseste, in urma a nu se stie caror capricii, sa apara, sa staruie pentru moment undeva in fata ochilor ca un rar fenomen meteorologic, sa zicem. Si de unde s-a nascut dupa aceea progresia ai carei primi doi termeni au fost de ajuns pentru a-i subintelege, banuindu-i pe cei 5 sau 6 sau cine mai poate sti (ei in nici un caz nu, asta fiind de fapt farmecul) citi vor fi fost pina la urma urmelor. (Sau poate chelnerul, spiritul lucid.) Dar, in sfirsit, vina, daca a existat, nu o poti considera a nici unuia din ei doi, astfel ca existenta ei este si mai mult pusa la indoiala, cu atit mai mult cu cit eu nu pot fi drastic si ma indoiesc de existenta ei din principiu, asa ca pe Pictoru’ nu-l asteptam.

Poate ca-mi staruia in minte drumul pe care-l condusesem cu numai citeva ore inainte, pe care ii condusesem de fapt, pentru ca cine-si inchipuie ca celalalt stia sa se mai duca singur acasa si, chiar daca stia, cine garanteaza ca ideea de a se duce acasa ar fi staruit mai mult de citeva clipe in gindul lui. Deci acum probabil ca dormeau inghesuiti unul in altul acasa la Pictoru’ cu gurile arse de sete, dar fara puterea de a renunta la somn pentru o cana cu apa pina ce setea nu va deveni acuta, insuportabila, asa cum o si prevazuse Pictoru’, noaptea, cu capul pe umarul meu, cu injuraturile curgindu-i din gura, incercind sa-l apuce prieteneste de git pe celalalt fara sa tina seama de existenta mea intre ei. Dar pina la urma isi daduse seama: „De ce dracu’ nu te dai la o parte?“, la care eu m-am dat, din amuzament, din distractie, din placerea de a-i vedea leganindu-se imbratisati foarte ciudat, cu miinile petrecute prin locuri aproape incredibile si leganindu-se, leganindu-se pina jos in praful strazii unde, tot Pictoru’, cu o ultima picatura de luciditate, ma apostrofa, zimbind probabil (zic probabil pentru ca era intuneric si nu puteam fi sigur): „Rizi deci!?“, dupa care celalalt raspunse ca „Nu“, dar pentru a nu-l supara pe Pictoru’ incepu sa rida in hohote si continua mult timp impiedicindu-ma intr-o oarecare masura prin aceasta sa-i ridic de jos.

Astfel ca pe Pictoru’ nu-l asteptam si, in fond, nu aveam nimic de asteptat, insa imi impuneam sa fiu calm, cit se poate de calm, ca cel care este deja sigur de un lucru facut si care nu mai are de pus la punct decit citeva lucruri minore, cu care insa trebuie sa fie calm, calm, sa nu se grabeasca, nemaiavind nimic de pierdut. Filmul era sfirsit, pina la ultimul cadru la care tineam mai mult decit la celelalte, nu numai pentru ca era ultimul si era mai proaspata in mintea mea atmosfera, sau, mai bine zis, ceea ce-mi inchipuiam eu ca va fi atmosfera viitoarei imagini pozitive copiate dupa cadrul acesta ultim care reprezenta silueta neagra a unei pasari zburind lin, cu aripile perfect intinse, undeva sus, dar nu prea sus, pentru ca in celalalt colt al imaginii se termina virful unui salcim nu tocmai desfrunzit, dar nici tocmai plin de frunze. Noiembrie. Urme de pasari in aer.

Si iarba verde, insa palida, ma facea sa ma simt calm, linistit, pregatit pentru a ma concentra mai tirziu in intunericul laboratorului. Ea alaturi de mine, pe iarba, intinsa insa pe spate, ma privea sau poate nu ma privea, poate erau nori pe cerul din spatele meu si poate privea cerul, dar oricum, poate se gindea la mine, desi nimeni nu spune ca totdeauna trebuie sa te gindesti la cel de alaturi, ba chiar e mai interesant (interesant numai?) sa te gindesti la cu totul altceva sau la cu totul altcineva si pentru ea sau mai bine zis pentru mine nu era exclus ca ea sa se gindeasca la cu totul altcineva, situatie care-mi convenea intr-o oarecare masura, nu pentru ca in general e placut sa faci putin pe victima mai ales cind banuiesti ca nu e nimic serios de fapt, ci pentru ca ideea asta ma facea sa ma gindesc putin, sa-mi inchipui ceva, sa-mi inchipui o poveste pe care ea in nici un caz nu ar fi banuit-o, desi eu mi-o inchipuiam numai la un pas de ea sau mai aproape.

Era excitant. O poveste de genul asta poate fi austera, clasica si tipul, personajul pe care eu il reprezentam in poveste sau nu, de fapt, care in poveste ma reprezenta pe mine, ar fi trebuit sa inceapa cu ea, sau, mai bine zis, cu personajul care o reprezenta pe ea in poveste o discutie grozav de logica si, mai ales, plina de capcane de logica, grozav de plina de astfel de capcane. O discutie lunga si grea pe care personajul o conduce sigur de sine pina la un final logic in care intoarce spatele demn personajului celuilalt, care nu poate fi la fel de logic si care ramine in iarba. Adica nu pe iarba (nu e un mediu tocmai potrivit) si care ramine pe o banca de piatra dintr-un parc vechi intrat in istoria orasului, plingind.
O poveste de tipul asta poate fi romantica, perfidul personaj „al doilea“ intre flori stind si parind in completa necunostinta de cauza, iar primul priveste numai florile, in sufletul lui dansind nebun tragica banuiala si totul sfirseste (trecind peste amanunte) cu glasul calm si totusi suferind al romanticului personaj „unul“, care pronunta un „stiu, stiu totul“ si pune revolverul intre dinti
si n-are decit 17 ani
si florile in jur raspindesc un parfum de paradis
si razele soarelui
si deodata se aude un pocnet.

Insa un pocnet abia auzit, usor, sec. Si ma intorc cu fata spre ea. Si-n miinile ei aparatul de fotografiat deschis si filmul luceste-n lumina, calm, in totala necunostinta de cauza si ea, parca prostita de gest care nu e inca decit o simpla neatentie pentru ea, ma priveste si nu pot suporta privirile ei, desi ar trebui invers, dar deja sint in picioare, un resort sau altceva m-a facut sa ma ridic intr-o fractiune de secunda, mai scurta probabil decit momentul voalarii filmului si dupa aceea filmul cu pasari si pietre ma gindesc ca e dus, adica abia acum ma gindesc ca filmul cu pasari si pietre e dus si nu mai simt continuitatea articulatiilor, nu mai sint oase acestea (picioarele mele) si din nou iarba-mi atinge obrazul, sura, albicioasa, obosita si-mi culege parca lacrimile si le coboara usor, cu atentie, pe o pietricica mica, infima care insa a fost cindva o bucata dintr-una mare si care aici, la doi centimetri de ochiul meu grandangular, pare una mare si seamana atit cu una mare si ma gindesc ca daca totusi lacrimile mele ar exista de-adevaratelea pietricica infima din fata ochiului meu (are o culoare cenusie si nu e decit un fir de tarina de fapt) s-ar topi, s-ar innegri si s-ar muia deodata contopindu-se cu masa pamintului in care iarba-si infige radacinile. Nu pot insa decit sa astept. Pictoru’ nu va veni. Ea nu va veni desi n-a plecat inca. Nimeni nu va veni, insa eu trebuie s-astept si sa gasesc multumirea, placerea de a astepta, de a astepta, de a astepta, de a astepta.

III
Si pastra inca un aer atit de inocent incit ti-era si mila de ea (sau de inocenta ei) sa te gindesti la faptul in sine, la imensa lui importanta. Si nu crezuse niciodata in mine, adica nici eu nu-i sugerasem vreodata ca ar trebui sa faca lucrul asta sau ca este inevitabil in anumite conditii si nici nu ma autosugestionasem vreodata ca ea ar putea cel putin sa se gindeasca la (sau sa-i dea prin minte pentru un singur moment) ce inseamna pentru mine mina mea si ce inseamna sau ce-ar putea sa insemne contopirea credintelor noastre. Deci lucrul asta nu poate fi pus la indoiala. Asa ca de reprosat nu-i poti reprosa nimic altceva decit o mica neatentie, care practic n-are nici o importanta, si desigur ca inca si acum crede ca importanta faptului aceluia este minima, insa de convins n-o pot convinge decit eu, cel care n-am, sau mai bine zis nu mai am sau nu mai vreau sau nu mai pot sa am nici un fel de interes pentru asta.
Pe de alta parte, de ce n-as crede in prima teama, in prima banuiala? Si pastra inca un aer atit de inocent incit ti-era si mila de ea (sau de inocenta ei) sa te gindesti la faptul in sine, la imensa lui importanta.

IV
Iti infunzi picioarele in zloata murdara a strazii, pe rind, ridici ochii. Vezi fetele necunoscutilor parind sa-ti zimbeasca sau ignorindu-se sau incruntindu-te la tine. Astepti ca unul din ei sa-ti arunce o vorba, astepti. Astepti. Vorbele se schimba intre ei. Pe rind.

Dar nici macar intre ei nu vorbesc. Privesti o vitrina, un stand, un panou, un afis. Imposibil de crezut, imposibil de realizat un dialog cu o vitrina. O vitrina discuta numai cu buzunarele tale. Sau numai buzunarele pot discuta, tu nu. Iti infunzi picioarele pe rind in zloata strazii murdare, privesti o statuie, un automobil, o cocheta. Astepti un cuvint de la una din ele. Nimeni n-are timp de pierdut. Intri-ntr-o cofetarie murdara. „Doriti o cafea, domnule?“ „Da.“ Si astepti un cuvint de la mina crapata care sterge masa formal, mecanic. Privesti in jur la mesele mici, inconjurate de tineri imbracati fara gust. Vagabonzi, vinzatori de bilete la cinematograf, bisnitari, cutitasi. Nimeni nu te priveste. Au treburile lor importante de pus la punct. Toale, mangoti, jantilicuri, bistari. Totul trebuie discutat, intors pe toate fetele. Trebuie discutat in cuvinte putine. Podeaua murdara asteapta scuipaturile lor. Nimeni nu crede-ntr-o limba comuna. Sorbi lichidul amar si fierbinte cu pofta aducindu-ti aminte bucuria copilului din tine cind sorbea prima cafea veritabila.

Iti revin vag in minte gindurile de atunci cind porneai incet pe drumul cafelei, in gind, cu un vapor mic, modest, curat, inapoi, spre Brazilia. Prin Mediterana, Atlantic. Rio. Frumos mirosind a cafea. Rio in carnaval, temperamentul sud-american. Muzica, Aventura, Muzica. Nimeni nu crede-ntr-o limba comuna. Te ridici, iti stringi in jurul trupului cordonul pardesiului. Privesti in jur. Nimeni nu te priveste de sub fumul de deasupra meselor mici si murdare. Un murmur continuu iti atinge urechea. Urechea ta incapabila sa selecteze din tot murmurul acesta macar un singur cuvint. Iesi in strada. Iti afunzi picioarele pe rind in zloata murdara a strazii. Ti-e greu sa-ti dai seama daca zloata aceasta e zapada sau e apa sau e zapada topindu-se sub framintarea picioarelor tale. Sub framintarea picioarelor lor. „E zapada“, iti zici privind zgrunturii de gheata topita de sare, apoi crezi ca e apa, dar nu stii ce anume te impiedica sa optezi pentru una din doua si de-abia tirziu, tirziu de tot, iti dai seama ca numai culoarea, culoarea neagra a apei sau a zapezii te impiedica sa fii lucid, rezonabil. Murmurul te urmareste si aici. Nu poti distinge nici macar o singura vocala. Totul e murmur, fetele lor trec pe linga tine privindu-te sau nu trec pe linga tine, prin tine, ca un murmur ininteligibil. Ridici privirea. Cauti un autobuz, un tramvai.