OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Ilinca BERNEA
Semnul Lunii
Editura Cartea Romaneasca, Colectia „Proza“,
Bucuresti, 2006, 440 p.

Artista plastica si multimedia, feminista atipica, poeta si prozatoare cu cinci volume publicate, Ilinca Bernea (n. 1974) e un personaj. ii cunosteam pina acum doar citeva eseuri – pledoarii indraznete pentru un feminism antifreudian, metafizic, „eretic“, privit din perspectiva unei conceptii androginice asupra spiritului – de ajuns ca sa-i pretuiesc ideile. Stimulat de ele, mi-am aruncat mai an privirea prin romanul-manifest Legende androgine (2004). Coplesit si, de ce n-as recunoaste, usor inhibat de caracterul sau diluvial, contrariat de prolixitatea unor pasaje, am aminat lectura intregului pentru mai tirziu. intre timp, Editura Cartea Romaneasca a lansat un val de tineri prozatori premiati de Uniunea Scriitorilor la concursul de manuscrise pe 2006. Printre ei – Ilinca Bernea, cu un roman – Semnul Lunii – in care m-am grabit sa vad un eveniment de sezon.

- Cu asemenea carti trebuie sa ai rabdare
Un roman maximalist si masiv – peste 430 de pagini –, existential, filozofico-initiatic, vizionar si „de idei“ – specialitatea casei – despre... dar mai bine sa nu anticipam. Oricum, citind extrasele emfatice de pe mansonul copertei: „chiar daca se-alese praful de Zei ca Vivaldi, Paracelsus, Dante Aligheri sau domnul Kant…“ am devenit mult mai precaut. Iar declaratiile autoarei de pe LiterNet m-au pus de-a binelea pe ginduri: „Mi-am dorit sa termin Semnul Lunii pe 2 iulie anul trecut... cind ar fi fost comemorarea zilei lui de nastere, dar n-am reusit“. Chiar si in cazul celor morti, zilele de nastere se aniverseaza, nu se comemoreaza... Dar sa nu fim chitibusari, mi-am zis. Cu asemenea carti trebuie sa ai rabdare.

Purtata de revolta sa metafizica impotriva lumii (post)moderne aptere, vulgare si falocrate, autoarea – „gnostica“ rebela si utopista, umanista cultivata, care-si traieste pasionat ideile, nevoia de absolut, de sublim, in raspar cu meschinaria lumii inconjuratoare si cu gindirea dominanta – imagineaza o poveste de iubire fantasmatica, alternativa la mediocritatea cotidiana. Dezbatere filozofico-eseistica, ideologica si metafizica (pe alocuri un Omul recent in varianta feminista), fantezie utopica despre intilniri astrale in universuri paralele, autobiografie spirituala patetica, roman sentimental despre mistica propriilor fantasme erotice, Semnul Lunii trimite deopotriva la coincidentele sacre din viata naratoarei-autoare (nascuta pe 21 iunie, „sub semnul Lunii“) si la un tip de feminitate „nocturna“, melancolica, „artista“ si „eretica“, bref: romantica, „lunatica“ sub al carei semn sta relatia de iubiri peste timp si mode dintre eroina si Hermann Hesse.

Prefatata de o dedicatie funerara: „in memoriam Hermann Hesse“ si de un citat din romanul Demian (toate capitolele se deschid prin cite un citat din autorul german), naratiunea sta sub semnul autenticitatii pactului autobiografic. Identitatea naratoarei se suprapune cu cea a autoarei, iar dimensiunea fantastica/imaginara e altfel reala. Filmul confesiv deruleaza frenetic imagini ale unei copilarii interiorizate, evazioniste si efemer genialoide, urmate de o adolescenta dificila, halucinata si de o tinerete refractara oricarei incadrari sociale, cu abandonarea studiilor de psihologie in favoarea artei si a unei serii de experiente erotice dezamagitoare in favoarea unei „calugarii albe“ hranite din belsug cu lecturi, visare, meditatie, muzica clasica si evadari solitare la bunici, cu ritualuri de toamna in Piatra Craiului etc. Hartuita pofticios de un scriitor misogin si increzut pe care – din slabiciune – il cultiva, deceptionata de o prietena convertita la pragmatism social, exasperata de familia care o preseaza sa se marite si sa se descurce in viata, femeia de 30 de ani refuza sa se maturizeze fixindu-se intr-o identitate poetica si artista de adolescenta intirziata, singuratica si rasfatata („de familie“), pasionata de muzica clasica, visind cu castile pe urechi si implicindu-se in batalii culturale prin internet. Freudian vorbind, principiul realitatii e refuzat, iar senzualitatea „torida“ – sublimata artistic si spiritual.

Rationalitatea scientista sub formele ei „diurne“, unidimensionale, va fi, la rindul ei, respinsa in favoarea spiritualismelor traditionale (magie, alchimie, ezoterism, hilozoism), iar Legea Tatalui – denuntata (pe drept cuvint, as spune!) ca mecanism de manipulare si opresiune, de falsificare a spiritualitatii si a relatiilor interumane. Ca un Don Quijote feminin, eroina prefera sa traiasca in realitatea inchipuirii, punind realul contingent intre paranteze. Viata ei se consuma intre viziuni si vise, coincidente magice si problematizari ale propriei identitati: „imi spuneam: feminista din mine se iubeste cu Egon, mamica din mine cu Emil, iar creatoarea din mine cu Frank“. Caci, cu exceptia fidelei prietene Arina, iubirilor si prieteniilor reale – deceptionante – ea le opune, sfidator si cu argumente, o comunitate imaginara, populata de fantasme (trans)livresti: ingerul pazitor Egon (avatar al pictorului favorit, Egon Schiele), alchimistul si compozitorul Frank (partenerul erotic din prezent), admirat-detestatul Bruno (alias Ernesto Sábato) si Emil Sinclair (alias Hermann Hesse). De ultimul – desemnat prin numele unui alter-ego fictional – se va indragosti fara scapare: erotism bovaric si necrofilie livresca... Sa recunoastem: o asemenea iubire alternativa e mai sublima decit cea dintre persoane de acelasi sex, dintre cincuangenari si nimfete sau dintre sexagenare si tineri.

- Hermann Hesse – „puiul meu“, „rindunica mea“?!
Dupa ce un curtezan misogin si pisalog cauta sa umileasca femeia, comparind-o cu cartile lui H.H., „o colega de-a mea, care ma pretuia ca scriitoare, mi s-a plins de una dintre cartile lui Emil, care o enerva la culme si careia nu-i gasea nici un merit, in pofida reclamei care i se facea in cercurile de yoghini pe care le frecventa. Mi-a tinut un discurs despre cit de profund, de nuantat, de complex scriu eu si despre cit de plicticos si banal e Emil. [...] Ma deranja contradictia trasata intre noi si atunci m-am napustit ca o fiara asupra cartilor lui“. Astfel, iubirea-i gata: obsedanta, inevitabila. Un concert la Ateneu, apoi un ritual singuratic de toamna in padurile Pietrei Craiului o transporta, pe calea unor pierderi de cunostinta, intr-o lume intermediara – Fantasia, o mundus imaginalis amintind deopotriva de Michael Ende si de visul „lupului de stepa“ – unde cei doi se intilnesc: Emil – in plina criza a adolescentei, gata sa se sinucida din dragoste neimpartasita; eroina (autonumita acum Eva) – cu identitatea ei de la 30 de ani si toate datele despre destinul tinarului.

Aflam astfel ca „mesagera“, calauza feminina din romanele lui Hesse este chiar „Eva“, care ii vegheaza biografia si opera, iar Demian, „calauza“ fictionala masculina, nu e altul decit iubitul ei Frank, cu care va concepe un copil intr-un happy-end analog celui din Legende androgine. Cele doua lumi paralele interfereaza. Eroina-scriitoare are puterea de a ajunge, printr-un tunel al timpului, in Fantasia, unde totul poate fi creat dupa bunul plac prin forta imaginatiei. Mai intii, il convinge pe Emil sa nu se sinucida si, vrajita de inocenta lui intruvabila aiurea, il initiaza erotic. Ulterior, cei doi fac amor asemeni focilor (animalele preferate din copilarie) si tritonilor... in alte vizite, la alte virste ale lui Emil (Eva ramine mereu neschimbata), cuplul viziteaza „lumile“ unor filozofi, pictori si poeti, eroina pozindu-i lui Egon si cerind un autograf intim de la „domnul Kant“ etc. etc. Eroina vegheaza, cum spuneam, asupra biografiei si operei scriitorului (numit – matern – „puiul meu“ si „rindunica mea“), il creeaza, il educa in spirit feminist, ii da sfaturi de viata, il judeca literar si il mustra pentru rataciri sau infidelitati, pentru accesele de misoginie si pentru concesiile facute psihanalizei. Se razboieste – in adevarate turniruri mentale – cu Jung, psihanalistul lui Hesse (are ea insasi, in Romania, o psihiatra-pereche a acestuia, Francisca).

Biografia si opera lui Hesse prind contur in lumina relatiei cu iubita „transcendenta“, fiind judecate – amical – in cheie feminista si antirationalista. Excedata de disperare, revenita in lumea „reala“, Eva pleaca in Elvetia sub pretextul angajarii la cules de fructe, iar acolo il intilneste pe stranepotul adevarat al lui „Emil“. Dar mai ales pe Frank, de care se leaga prin spovedanii melo cimentind legatura cu partide de amor „torid“... De acum – cu intreruperi explicate prin pierderi de cunostinta – romanul se muta in Fantasia. Lungile diatribe feministe, anticonsumiste, tiradele si disputele filozofice ocupa cea mai mare parte a ultimelor 200 de pagini, intrerupte doar de „lupta cu dragonul“ Jung, cind riul Selenei din Fantasia se tulbura si cuplul Emil-Eva nu mai regaseste calea justa. Altminteri, armonia triumfa. Sint judecati, fara empatie, „masochistul“ K. (evident, Kafka) si „diurnul“ Mozart. E condamnat – intr-o vituperanta pagina polemica – tinarul Sabato (pentru misoginismul eseurilor sale) spre a fi achitat pentru convertirea sa de la batrinete. Cei trei – Emil, Frank si Eva – se amuza cind primul primeste Nobelul fara sa se prezinte la ceremonie. in pagini „hessiene“, Eva vegheaza trecerea dincolo a batrinului scriitor, promitindu-i ca va scrie Semnul Lunii si asigurindu-l ca il detesta pe Elvis Presley... Urmeaza implinirea relatiei cu Frank, culminind cu nasterea – sub semnul Lunii, in zorii zilei de 15 iulie 2008 – a pruncului lor Erwin-Demian.

Autoarea joaca la miza „totala“, transgresind impetuos – in ambele directii – nu doar granita dintre imaginar si real, ci si pe cea dintre sublim si ridicol. Cele mai bune momente: confesiunile despre copilarie si adolescenta, povestirea atroce – scrisa la 16 ani – despre un cosmar obsedant, descrierea fabuloasa a peregrinarilor cu Emil-Hermann din Fantasia, controversele cu H.H. despre psihanaliza, Freud si Jung din ultima parte a cartii, in totului tot – sub 100 de pagini, dau masura unei vocatii creatoare reale dar nefericit cultivate.
Daca literatura lui Hesse a avut numai de cistigat de pe urma relatiei cu „Eva“ noastra, reciproca nu e valabila. intr-o secventa post-coitum, naratoarea isi consoleaza astfel „puiul“ adolescent: „Tu suferi acum ca esti descurajat si siluit, ca te trateaza toti ca pe un animal de circ, ca esti privit cu dispret... Dar tu vei ajunge barbat, lucrurile se vor schimba, vei fi pretuit, cartile tale vor face inconjurul pamintului, vor fi traduse in toate limbile... in vreme ce pe mine nimeni nu ma ia in serios nici acum, la maturitate, sint in continuare tratata ca un copil si ca o creatura inferioara, pentru ca sint femeie... Oricit de talentata sau spiritualizata as fi, voi ramine un paria in cultura, cartile mele vor fi considerate maculatura, desi sint perechea perfecta a cartilor tale...“ insa esecul estetic al Ilincai Bernea nu e cauzat de feminitatea autoarei „talentate si spiritualizate“, ci de faptul ca – lasind la o parte numeroasele infantilisme bovarizante – sta foarte prost la capitolul scriitura.

- Dincolo si dincoace de literatura
Desi exista destule pasaje „curate“, limbajul e in general prefabricat, inadecvat si naiv: grandilocvent, patetic, prolix, sentimentaloid, cu alaturari kitsch de lexic folcloric („in perioada solstitiului ma iau in primire dorurile, incep sa ma impresoare tinguirile unor lumi inaccesibile“), neologisme emfatice, stil de proces verbal („unul dintre proprietarii livezilor in care imi desfasuram activitatea“), colocvialisme stridente („a se strofoca“). Daca am avea de-a face cu un roman avangardist sau parodic totul ar fi in regula, dar autoarea se ia foarte in serios. Nu lipsesc naivitati adorabile („omul, fiinta umana a murit... A fost inlocuit de un monstru hormonal care traieste ca sa se ghiftuiasca si sa se futa (asa se cheama in argou, acum, actul sexual! – sic)“). Abunda perfectul simplu narativ, retorica de romant bulevardier de secol 19, de roman roz sau de oracol scolar („Nu te-as fi urit, daca nu m-ai fi iubit deja, nu m-ai fi durut, daca n-am fi fost totuna!“), care fac lectura greu suportabila. Si daca ar fi vorba doar de scriitura! Finalul si numeroase dialoguri sint de un kitsch induiosator, dezbaterile de idei sint, de multe ori, tirade verbioase. Lipsita de autocenzura si de distanta critica fata de propriul text (ce moft rationalist!), Ilinca Bernea risca sa-si compromita realele inzestrari, esuind de la inaltimea capodoperei in gropile veleitarismului. Nu poti salva gindirea adolescentina „geniala“ apelind involuntar la un limbaj de adolescent intirziat.

in mod simptomatic, naratoarea persifleaza opiniile unei prietene (Elvira, psiholoaga convertita la scientism) si ale unor critici (taxati drept misogini: „Pai cum sa fie altfel o femeie decit ilogica in ochii virili ai unui critic lucid si obiectiv?“) cu privire la lipsa ei de talent. Nu are dreptate. Citind romanul, m-am simtit alaturi de majoritatea conceptiilor naratoarei-autoare, de pasiunea ei vibranta pentru valorile inalte necorupte, pentru libertatea „androginica“, ostila dezumanizarii sovine si sexiste. Nu pot sa nu-i depling insa lipsa de discernamint estetic si imaturitatea stilistica. Ele tind sa compromita insesi mizele cartii. Uitind ca valoarea literara nu e nici masculina, nici feminina, ci androgina, iar spiritul critic nu e apanajul falocratilor, autoarea lasa impresia ca foloseste feminismul ca pe un alibi. Tradata de limbaj si de propriile naivitati, Ilinca Bernea trece rareori dincolo de literatura. Cel mai adesea ramine dincoace de ea.